Start > Ritul latin > Dar omul este capabil să reziste la centru?

Dar omul este capabil să reziste la centru?

13 June 2009
889 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IX-a de peste an (Anul B)

Omul renunță ușor să fie domn

De acord, omul la centru. Omul răscumpărat din sclavia muncii. Omul redevenit domn. De acord, sacralitatea persoanei. Individul mai important decât legea. Dar trebuie să avem și curajul de a ne pune unele întrebări “insolente”: omul vrea într-adevăr libertatea? Și, mai ales: este dispus să plătească prețul? Oare nu este omul care abdică cu extremă ușurință la vocația sa de domn și se pune în slujba lucrurilor, a producției, a câștigului, a instinctelor?

Nu este oare omul însuși care se descoperă incapabil de a “face sabatul”, adică să rupă lanțul, să se oprească; dimpotrivă, pare că simte gustul de a mări ritmul și gâfâitul cursei proprii, și vai de cel care îl oprește. Nu este, prea adesea, omul care cedează locul pe care Creatorul i l-a desemnat, renunță la demnitatea proprie și la drepturile proprii? O dată dilatate spațiile timpului liber, cum le fructifică, cu ce le umple? Suntem siguri că nu-l va înlocui cu un alt gol, altă rumoare, altă amețeală? Da, pentru că poate fi o muncă alienantă, dar poate să fie și un mod de interpretare a odihnei mai alienante și… obositoare. Omul este într-adevăr convins că sensul propriei vieți nu constă numai în muncă, dar și în joc?

Așa: sărmanul cu mâna anchilozată, pe care Cristos la pus în mod provocator la mijloc – gest de sfidare deschisă împotriva jandarmilor ordinii sacre – în sinagogă, o dată întors acasă vindecat, va fi capabil să domnească în acea poziție centrală, sau nu va ajunge mai degrabă la periferie, lăsând să mai fie legea (cea a eficienței, a competiției, a preocupărilor obsesive, a succesului, a intereselor, a banului) care să ocupe centrul scenei? Este inutil să continuăm să declamăm formule de efect, să afișăm manifeste solemne, când protagonistul nu vrea să interpreteze acea partitură.

Profanarea unui individ are loc, de cele mai multe ori, cu consensul necondiționat al interesului. Omul pune la dispoziție viața proprie, ființa proprie, propriul timp, pentru… alte scopuri. El cedează celui mai bun ofertant templul care este persoana sa pentru ca aici să fie oficiate riturile cele mai nedemne ale lipsei de semnificație și ale vulgarității.

Sâmbăta, timp al memoriei

Este important să nu cădem în echivocul legalismului farizaic, care subliniază mai ales caracterul negativ al sâmbetei.

Trebuie să ne convingem că nu se poate limita la interzicerea muncii. Dacă ne gândim bine, tocmai preocuparea obsesivă despre “muncile oprite”, tipice și unei tradiții creștine, demonstrează că munca deține primatul, reprezintă măsura oricărui lucru, pentru că totul este redus la o problemă de a munci sau de a nu munci. Trebuie, mai degrabă, să considerăm aspectul pozitiv al sâmbetei, care este afirmația inutilului, celebrarea gratuității.

Repausul de sărbătoare trebuie să devină momentul memoriei, al contemplării destinului omului. Momentul speranței. Ocazia favorabilă pentru a descoperi sensul și valoarea timpului, și deci a vieții. Chiar și semnificația zilelor de lucru nu este dată de muncă. O descoperim numai grație celei de a “șaptea zi”, adică prin repaus. Este necesar să așezăm sâmbăta în dimensiunea bucuriei din Țara Promisă. “Sâmbăta este timpul de adorație, timpul festiv, timpul coral, timpul cântecului, timpul ospățului voios, este, în sfârșit, în perspectiva creștină, a șaptea zi, ultima zi, sabatul etern, în care toți ne vom odihni de oboselile istoriei dar pentru a ne bucura de roadele surprinzătoare care vor fi, împreună, roadele muncii omului și roade ale îmbelșugatei milostiviri a lui Dumnezeu” (E. Balducci).

Așa cum munca din zilele de lucru nu poate fi raportată exclusiv la legea producției și a profitului, la fel și odihna sabatică nu poate fi redusă la o chestiune de legi și regulamente, de permisiuni și de interziceri. Ar fi două forme de sclavie paralelă. Nici omul economic, nici omul festiv nu pot fi programate în mod rigid. Dumnezeu este de partea omului. Și îi oferă sâmbăta ca un spațiu de libertate, de viață, de creativitate, de iubire, de poezie, sustrăgând-o de la orice formă legalistă. Dumnezeu este Acela care oferă omului posibilitatea de mișcare, lărgește spațiile, nu le restrânge.

Sf. Augustin va spune: “Noi înșine vom fi ziua a șaptea”. Și vom fi printr-un drum de ascultare voioasă, sub semnul harului, în timp ce vom câștiga pâinea care ne este “dăruită”, și cântecul nostru de bucurie va învălui glasurile de dezaprobare a farizeilor care “răsar” peste tot.

Primatul altuia

Când Isus declară că “sâmbăta a fost făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă”, afirmă nu numai primatul omului, dar și primatul altuia, al celui slab, al sărmanului care suferă. Vindecarea provocatoare a omului cu mâna paralizată introduce, în afara principiului repausului, și pe cel al solidarității. Gloria lui Dumnezeu și vindecarea unui nefericit coincid. Eu, însă, sunt responsabil de sărbătoarea celui sărac. Nu-mi este permis “să celebrez sâmbăta” mulțumindu-mă cu adorarea lui Dumnezeu, să mă odihnesc în bunăstarea mea, materială și spirituală, și să ignorez pe cei ce suferă, neglijând pe cei care nu au pâine sau speranță.

A celebra sâmbăta înseamnă și să deschizi ochii și inima în fața mizeriei care mă înconjoară, a singurătății atâtor persoane. În acest sens, eu dau slavă lui Dumnezeu când îi fac fericiți pe frați.

Ortodoxia, adică poziția justă

Prin vindecarea “scandaloasă” săvârșită de Isus în sinagogă în ziua oprită, se încheie capitolul pe care Marcu îl dedică controverselor din Galileia. Nu putem să ne permitem să minimalizăm importanța acestor diatribe. Nu este vorba, de fapt, de simple dispute doctrinale, dispute asupra chestiunilor rituale sau juridice. Dedesubt este ceva mai mult. Adversarii sunt înfruntați pe terenul lor preferat. Ei ar vrea să angajeze discuții contrapunând argument la argument, interpretare autorizată la interpretare și mai autorizată.

Isus, dimpotrivă, în loc să opună rațiuni, opune propria persoană, gesturile proprii, alegerile proprii. Ortodoxia se întâlnește cu o Persoană, nu cu o altă doctrină. Dacă ne gândim bine, aceste controverse, pun întrebarea care străbate toată evanghelia lui Marcu: “Cine este Isus?” Și polemicele care se dezvoltă ne dau, nu o soluție a “cazurilor”, de triumf al unei teze asupra alteia, ci o auto-revelare a lui Cristos însuși. El este Mirele care inaugurează timpul bucuriei. El este Acela care îl eliberează pe om de obsesia observării exterioare, de sclavia legalismului, pentru a-l face să se miște în spațiul vieții, al iubirii, al libertății, al darului. Identitatea lui Isus se descoperă aici, în a fi-pentru-om.

Și aceasta introduce un alt element intolerabil pentru adversari, constrânși să ia poziție, nu pe tărâmul ideilor abstracte, ci pe cel al valorilor. A discuta cu Isus înseamnă a renunța la citatele docte, la cazurile citite în cărți, și a accepta să te lași interpelat de o prezență. Mai mult, de două prezențe. Nu este vorba de a avea dreptate. Ci de a te declara pentru sau contra cuiva. Ortodoxia nu mai este o chestiune de a avea idei juste, ci de a lua poziția justă. O persoană religioasă se poate considera la post când iese afară și se compromite în favoarea gloriei lui Dumnezeu, adică în favoarea omului.

Schimbă, de aceea, radical și stilul ascultării: “…Isus, în loc să înmulțească și mai mult numărul pretențiilor lui Dumnezeu, parcurge o cale complet diferită, cu o libertate care scandalizează pe contemporanii săi. Omul trebuie să lase să i se dăruiască orice lucru de la Dumnezeu fără nici un calcul și trebuie să deschidă inima pentru acea bucurie. O inimă astfel deschisă, îl va sluji pe Dumnezeu pentru bucurie ca un copil care nu mai privește pe furiș recompensa sau care se teme de vargă, ci trăiește în iubirea față de părinții săi…

… O ascultare care nu facturează serviciile aduse lui Dumnezeu cere o putere de iubire care depășește cu mult observarea unei legi. Și totuși rămâne mereu o ascultare în libertate, la care participă și inima. La o astfel de ascultare cheamă Isus cu cuvântul său și cu conduita sa”. (E. Schweizer).

Mizeria și gloria

Paul în schițarea, trăind – este cazul s-o spunem – pe pielea proprie, portretului predicatorului, pune în contrast: gloria și mizeria. Două abisuri care dau amețeli. Subliniază, de o parte, puterea excepțională a predicării. De altă parte, slăbiciunea extremă a predicatorului. Imaginile propuse de Paul apar de o îndrăzneală nemaiauzită. Gloria divină care strălucește pe chipul lui Cristos, strălucește și “în inimile noastre”. Acest fenomen este comparat de-a dreptul cu creația primordială a luminii: “Dumnezeu a zis: “Să fie lumină!” Pasajele discursului sunt destul de descumpănitoare.

Gloria lui Dumnezeu strălucea pe chipul lui Cristos. Acum luminează inima oricărui apostol. De aici pornește un cuvânt “luminos” care devine cunoaștere a lui Cristos pentru alții. Pentru aceasta – și putem să fixăm ultimul mesaj implicit – primirea în credință a mesajului din partea ascultătorilor se traduce și pentru ei ca o lumină interioară. Este interesant de notat cum “cunoașterea” nu vine de la minte, ci de la o inimă incendiată de lumină. Totuși, “purtătorii de lumină” nu au nici un motiv fă fie orgolioși, din moment ce recipientul lor este făcut din materiale slabe, fragile: “Noi avem această comoară în vase de lut, pentru ca să apară că această putere extraordinară vine de la Dumnezeu și nu de la noi”.

Dumnezeu nu se încrede în eroi invulnerabili, sau oricum în personaje excepționale, ci în instrumente mizerabile. Micimea, slăbiciunea, nu etalarea puterii umane, manifestă puterea divină. Paul pune în evidență – în patru antiteze – dimensiunea corporală a apostolului. Un trup extrem de fragil și supus la numeroase încercări. Pătimiri, persecuții, oboseli, dificultăți, întristări, consumat fizic, chiar și moarte: totul este înfruntat “pentru cauza lui Isus”. Mai mult, Paul ajunge să spună că suferințele apostolului sunt suferințele lui Isus însuși. Trupul apostolului devine astfel locul unde se manifestă puterea învierii. Moartea sa – și este sfidarea extremă – este afirmarea vieții. “Raportul dialectic viață-moarte a lui Isus Cristos devine ritmul și chiar sensul întregii vieți creștine și în special al celei apostolice” (R. Penna).

Iată atunci că predica și ascultarea nu sunt o problemă numai de discursuri, ci devin experiență de moarte și de viață. Cuvântul face să moară și să trăiască atât predicatorii cât și ascultătorii: “… Suntem expuși la moarte din cauza lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor”. Conștiința participării la misterul pascal imunizează pe creștin în general și pe apostol în special împotriva triumfalismului în cheie lumească și contestă de la rădăcină orice pretenție de afirmare de sine.

Ritul latin