Predici

Cât de frumos ar fi dacă…

Cât de frumos ar fi să poţi vedea o experienţă de credinţă sub semnul libertăţii şi al spontaneităţii. Să abordăm nu o religie întunecoasă, plată, apăsătoare şi pedantă, dar veselă, deschisă spre noutate şi spre fantezie. Să acultăm o predică care să nu prezinte mesajul creştin ca un coşmar sau o sperietoare, dar ca o sărbătoare. Să participăm la o liturgie care să-ţi dea pofta de a schiţa paşi de dans. Să avem de a face nu cu un Dumnezeu care ameninţă, dar care îl seduce pe om. Să trăim într-o Biserică care să devină locul milostivirii şi al omeniei.

Să vedem propunându-se un creştinism care să nu fie făcut pur şi simplu din decrete, practici, observanţe, coduri, statute, dar care să ne pună în contact cu “Spiritul lui Dumnezeu cel viu”. Să fim integraţi într-o comunitate unde să nu domine preocuparea funcţionării, a regularităţii şi a organizării, dar care să promoveze viaţa şi s-o favorizeze în chip concret. Să fim educaţi să nu facem referire la norme externe, dar la ascultarea unui glas interior, care să solicite o responsabilitate personală. Să putem creşte, nu ronţăind hârtie şi înghiţind cerneală, dar descoperind, graţie miniştrilor potriviţi”, iubirea ca lege fundamentală a existenţei. Să fim consideraţi adulţi, prevăzuţi cu creier şi conştiinţă, nu înlocuiţi de “adepţii muncilor”. Să găsim un oarecare ghid care, înainte de a ne spune ce trebuie să facem şi să evităm, să ne ajute să descoperim cine suntem.

Da. Ar fi frumos să putem spune… “cât de frumos este!”.

Litera şi spiritul în partitura vieţii creştine

Cineva va obiecta: “Tu vrei o religie facilă, ca apa de trandafir, după plăcerea ta”. Pot să replic că ceea ce am exprimat este exact traducerea celor ce se lasă întrevăzute din lecturile de astăzi. Nu visez de fapt să revendic o religie facilă. Mă mulţumesc cu o religie care să fie răspunsul coerent la exigenţele conţinute în Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu stratificarea de obiceiuri şi comportamente impuse de gardienii Legii. Opoziţia pe care Paul (lectura a doua) o stabileşte între literă (gramma) şi Spirit (Pneuma), nu este atât între două moduri de a citi Scriptura, ci între două concepţii de mântuire, între două moduri de interpretare a experienţei de credinţă, între două stiluri de executare a partiturii existenţei creştine.

“Litera” este cu precizie Legea care descoperă numai parţial gloria lui Dumnezeu, documentează în mod insuficient – şi chiar distorsionat – raportul cu El. “Litera care ucide” este tocmai cea care ucide bucuria de a trăi şi de a fi împreună, stinge speranţa, sufocă creativitatea. “Spiritul care dă viaţă” este acela care te face să descoperi noutatea radicală, inimaginabilă, a lui Cristos, te solicită să faci referire nu la Legea scrisă pe tablele de piatră, ci în codul secret al iubirii imprimate în inimă.

Nu am nici o dificultate să accept şi postul, pentru că sunt conştient că trăiesc în zilele în care Mirele a fost “luat”. Dar pretind să postesc fără a fi văzut, fără a lua un aer trist, dimpotrivă, parfumându-mă. Totuşi, nu aş accepta niciodată să mă înscriu în fantomatica “Confraternitate a Orfanilor” prefigurată de Oscar Wilde. Nu, nu sunt alergic la post. Mai degrabă, nu reuşesc să suport pe anumiţi creştini care au faţa tristă de care ai vrea să crezi că face penitenţă, dar în realitate este incapabil fie de a posti fie de a sărbători în modul voit de Cristos. Expresia lor urâtă nu este semnul austerităţii, dar mai banal a unei proaste digestii a fericirilor evanghelice.

“Vinul nou” al lui Cristos, în loc să se urce la cap, i-a rămas în stomac, şi pentru că nu a degustat numai câteva picături, şi pe deasupra stropit din abundenţă cu apă. Când ar trebui să se bucure, pare că plâng. Şi când plâng, au poftă de a râde. Duc vestea cea nouă într-un înveliş de doliu. Şi, dacă se hazardează să vorbească despre speranţă, te fac să te temi de ce-i mai rău. Şi atunci când vorbesc despre iubire, o fac pe un ton ameninţător. Ştiu prea bine că în situaţia prezentă, alături de bucurie, este obscuritate, dubiu, nesiguranţă, descurajare. Nu refuz să mănânc “pâinea durerii” dragă Terezei de Lisieux. Dar mă încăpăţânez s-o fac, ca primii creştini, “cu bucurie şi simplitatea inimii” (Fap.2, 46).

Haina întoarsă pe dos

Dacă observăm atitudinile determinate, avem impresia neplăcută a unei nepotriviri. Orologiul nu stă pe loc. Numai acele merg în sens contrar. Anumite feţe ale unor persoane practicante nu arată imprimate mesajul lui Cristos, ci caricatura sa. Ei vorbesc despre “ilustraţii practice”. Dar privind acele ilustraţii practice, par nişte negative neliniştitoare, radiografii negricioase. Se vede un schelet. O ţeastă şi nu un cap înviat. Şi lucrul cel mai rece este surâsul.

Întâlnesc credincioşi care nu îmbracă nici haine vechi, nici noi. Nu se pune nici problema de petice sau cârpit. Haina lor este întoarsă pe dos, sau dosul unei broderii. Şi întâlnesc pe alţii care nu produc nici vin nou nici vin vechi. Din burduful lor “unsuros” curge numai oţet, şi de calitate inferioară, fără capacitatea de a da savoare vieţii. Unii oameni, chiar şi când îţi oferă miere, reuşesc să lase în cerul gurii un gust amar. Şi dacă îţi strânge “călduros” mâna, te trezeşti cu fiori în spate. Dacă apoi te invită la o sărbătoare, pregăteşte-te să te scufunzi într-o plictiseală mortală.

Travestirea, adică haina nouă peste cea veche

Trebuie să descoperim o variantă actuală la tema evanghelică a “peticului din stofă nouă la o haină veche”. Cineva, în Biserică, a reuşit să facă ceva mai rău. A îmbrăcat, fără prea mare convingere, dimpotrivă cu o ascunsă neplăcere, haina nouă cusută de Conciliu. Dar, dedesubt, cu precauţie, a ţinut pe cea liniştitoare, a obiceiurilor trecutului, a mentalităţilor vechi. Dacă judecăm din exterior, pare că s-a schimbat totul (forme, structuri, limbaj, imagine), dar comportamentele, reflexele, atitudinile de fond, au rămas cele de mai înainte.

Rezultatul este un pas stângaci, neîndemânatic, chiar un pic ridicol. Şi, mai ales, ceva suspect, puţin convingător. Avem senzaţia unui truc, a unei înşelătorii. Sub aparenţa modernităţii, înfloreşte o substanţă mucegăită. Prin pielea actualităţii transpiră sudori râncede. Nu negăm nimănui dreptul de a îmbrăca haina care îi place. Dacă cineva simte nevoia de a sta la căldură, să se simtă protejat, să se învelească cu plapoma nouă a bunului timp antic, să tragă pe sine armurile ruginite la care nu reuşeşte să renunţe.

Ceea ce este intolerabil este travestirea. Ceea ce repugnă este tentativa de a te face să crezi că acea modernitate instrumentală de faţadă este noutatea lui Cristos. Sunt persoane care poartă haine vechi şi spălăcite cu multă demnitate, şi chiar cu un aer de eleganţă. Şi lor li se cuvine cel mai mare respect (dacă nu pentru altceva, pentru coerenţă). Alţii circulă dimpotrivă îmbrăcaţi în haine noi şi au grijă să le pună la vedere. Şi îşi pun pe trup haine confecţionate în atelierele de modă, mergând cu ele la plimbare. Dar efectele cauzate de transpiraţie sunt… sub nasul tuturor.

Apropo de scrisorile de recomandare

În timpul lui Paul erau persoane care pretindeau să fie recunoscute de comunitate şi revendicau autoritatea superioară, graţie scrisorilor de recomandare cerute de cercurile de apartenenţă şi care au constituit un fel de indiscutabilă marcă de garanţie. Şi erau chiar cei care cultivau visul de a constitui comunităţi creştine pe bază de hârtii (codexuri, statute şi regulamente), cu bogate pete de cerneală. În acest fel, în loc să facă să crească cei credincioşi, îşi asigurau cariere, privilegii, precedenţe, posturi de putere.

Paul, cu o ironie fină, spune că nu are nevoie de acel tip de scrisori de acreditare. Lasă să se înţeleagă că cei care se bazează pe documente şi pe structuri de putere, s-a oprit la tablele de piatră ale Alianţei Vechi. Cât îl priveşte, se simte legitimat ca apostol, nu în virtutea meritelor personale, titluri academice, sau recomandări ale unor personaje influente, ci prin iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu (“capacitatea noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a făcut miniştri părtaşi ai unei Alianţe Noi, nu de literă ci de Spirit”). Şi, dacă chiar trebuie să prezinte scrisori de recomandare, el dispune de cele, decisive, ale comunităţii: “Scrisoarea noastră sunteţi voi”.

Dincolo de polemica ivită, apostolul vrea să-i facă să înţeleagă că adevărata Scriptură sacră, textul fundamental al timpurilor noi, este chiar comunitatea vie a creştinilor. Paul fixează deosebirea dintre Vechiul Testament şi Alianţa Nouă, care este Pneuma, adică Spiritul. Biserica din Corint este comparată cu noile table, scrise de Spiritul lui Dumnezeu în inimi. Apostolul nu se consideră patronul comunităţii, şi nici legiuitorul ei. Este, mai degrabă, “copistul” ei, scribul, cineva care scrie după cum dictează Spiritul. De aceea, când este vizibilă comunitatea, cerneala devine invizibilă. Şi acea scrisoare invizibilă care este comunitatea poate să fie “citită de toţi oamenii” numai când nu este întunecată de dispute meschine şi de probleme neghioabe.

Ofensiva de seducere

Osea (prima lectură) împrumută lui Dumnezeu propriile sentimente de soţ gelos, înşelat şi trădat, şi strategiile relative pentru recucerirea inimii soţiei infidele. A încercat toate: ameninţări, avertizări, obstacole puse pe cărări pentru a împiedica anumite întâlniri clandestine, recuperarea darurilor, iniţiative făcute pentru a face imposibilă bucuria de darurile făcute de amanţi. Acum Jahweh încearcă o “ofensivă de seducere”, care ar trebui să fie decisivă: “Iată, o voi atrage la mine, o voi conduce în deşert şi voi vorbi la inima ei”.

Adulterul s-a consumat pe solul Palestinei, din cauza contagiunii cu cultul agrar oferit lui Baal. Deci este nevoie să iasă din ţara Canaanului, să se întoarcă în deşert, să regăsească timpul logodnei, să reia idila iniţială. Este vorba de a recupera prospeţimea de atunci, să repornească de la curtenie şi de la conversaţia inimă la inimă. Şi iată, deci, uimitoarea resursă finală: vestirea publică a logodnei, cu oferirea zestrei logodnicei (aşa-zisul mohar, cfr. 2 Sam 3, 14). Este vorba de cinci daruri, care fac să pălească pretinsele bogăţii lăudate ale lui Baal: dreptatea, dreptul, gingăşia, iubirea, fidelitatea.

Şi, ca răspuns, un singur lucru: “Tu îl vei cunoaşte pe Domnul”. Este vorba de acea cunoaştere care nu are nimic intelectual, dar care determină o relaţie intimă şi implică o adeziune totală a persoanei: suflet şi inimă. Desigur, apare impresionant comportamentul acestui Dumnezeu care se prezintă la urma urmei, neafişând articolele violate ale unui cod, clauzele distruse dintr-un contract, ci o mulţime de daruri. Un Dumnezeu care, după toate decepţiile pe care i le-am oferit, experienţele amare avute cu noi, declară solemn intenţia sa de a încerca să ne seducă din nou. Spune că vrea să se întoarcă înapoi, să reînceapă totul de la capăt.

Un Dumnezeu care nu face apel la datorie, nici nu se mulţumeşte să ne facă să fim la datorie. Ci doreşte numai să recucerească inima noastră, pentru că dacă nu este inima, toate (disciplina, pedepsele, sancţiunile, ameninţările) sunt inutile. Înţeleg cum oamenii Legii se simt încurcaţi în faţa acestei imagini ale unui Dumnezeu “curtezan impenitent”…

Dar pe El nu-l interesează scandalul legaliştilor. El încearcă din nou…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin