Predici

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: “Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!” “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul”.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: “Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: “Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?” “Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit”. “Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi”, răspunse bătranul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: “Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?”

“Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim/descoperim în ei”.

Am început cu această istorisire cu tâlc pentru a-mi crea premisa, cadrul necesar punctelor pe care vreau să le ating în aceste câteva minute, care sper să nu pară mai lungi decât sunt ele în realitate. Vin dintr-o comunitate creştină vecină dumneavoastră, cu un profund respect faţă de Sfânta Euharistie şi vreau să cred din toată inima că mă aflu tot în faţa unor creştini cu adâncă veneraţie faţă de Trupul şi Sângele Domnului, cu atât mai mult cu cât este şi hramul parohiei dumneavoastră. Dacă cumva se află alte motive care au determinat prezenţa dumneavoastră în acest moment în biserică, vă reamintesc că elemente care să potolească curiozitatea ori plictiseala veţi găsi mai degrabă în spaţiul din faţa bisericii, care are mai puţin de-a face cu misterul pe care-l celebrăm noi acum.

În al doilea rând, ca să mă pun la adăpost de criticile vehemente ale cârcotaşilor, vă avertizez din start că nu veţi auzi lucruri noi. Îmi place să cred că o carte nouă cu adevărat nouă va conţine întotdeauna adevăruri vechi, în sensul de universal-valabile. Avem în popor o vorbă care zice “soarta unei glume depinde nu numai de gura care o rosteşte, ci şi de urechea care o ascultă”. Aşadar depinde mai mult de dumneavoastră, prin răspunsul la provocarea Cuvântului lui Dumnezeu, să demonstraţi noutatea acestui cuvânt “vechi”, al cărui mesager se întâmplă de această dată să fiu eu.

Foarte des se aude astăzi, mai ales când intervine în discuţii, mai rar ce-i drept, tema religiei, că oamenilor le merge prea bine, motiv pentru care nu mai resimt necesitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor. Aţi auzit acest lucru probabil de nenumărate ori sau chiar aţi rostit-o dumneavoastră. Ne închipuim adesea în mod naiv că suntem deja în ţara în care curge bani şi plăcere (Scuzaţi, am vrut să spun “lapte şi miere”) şi în care nu mai rămâne timp şi spaţiu pentru Cel care este totul, la modul absolut, şi oferă totul celor care nu ar avea de fapt nici un drept să-l ceară. Cât de uşor uităm că Dumnezeu ne-a ajutat şi cât de repede începem să credem, în abundenţa aparentă în care înnotăm lacomi, că nu ne mai lipseşte nimic, că nu mai avem ce anume cere sau pentru ce să mulţumim!

Dragi credincioşi din Gherăeşti, nu vă merge cumva prea bine?! De fapt, iertaţi-mă, nu aceasta e întrebarea corectă, căci Dumnezeu nu poate avea nimic împotrivă ca omului să-i meargă bine. Rectific: L-am uitat cumva pe Dumnezeu, pentru că ne merge bine? Ne e inima atât de arogantă, încât nu ne mai amintim că Dumnezeu ne-a condus aici şi uităm ceea ce a făcut pentru noi?

Nu e această o credinţă ciudată în Dumnezeu, atâta timp cât avem nevoie de el la prima vedere doar când avem probleme şi-l uităm când ne merge bine? De fapt, chiar şi când nu ne merge grozav, nu facem decât să-i cerem lui Dumnezeu să ne meargă bine, pentru ca apoi să uităm repede cât de mult îi datorăm. Să fie doar acesta nivelul credinţei noastre?

Sărbătoarea “Trupul şi sângele Domnului” este un protest exigent tocmai împotriva unei astfel de atitudini. Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte clar, din ce anume trăim, ca şi creştini. Ea vrea să ne protejeze de aroganţa fără temei de care am pomenit mai înainte. Vrea să ne reamintească ce anume ne dă viaţă şi ne menţine în existenţă, în calitate de creştini: Sfânta Euharistie.

Poate aţi auzit de opera “Un rabin vorbeşte cu Isus”, scrisă de rabinul american Jacob Neusner, căruia Papa Benedict al XVI-lea i-a dedicat un capitol important în lucrarea sa “Isus din Nazaret”, de curând apărută: “Este impresionant schimbul de idei pe care rabinul, după întâlnirea (ideală) cu Isus, îl are cu învăţătorul lui la sinagogă. Învăţătorul întreabă: “A lăsat ceva deoparte din Torah acest Isus al tău?” Rabinul Neusner răspunde: “Nimic”. Învăţătorul reia: “Atunci, a adăugat ceva?” Rabinul Neusner afirmă: “Da, pe sine însuşi”. Este acelaşi răspuns dat de Sf. Irineu, în secolul al II-lea, celor care se întrebau cu privire la noutatea pe care a adus-o Cristos venind în lume: “Cristos, scria Sf. Irineu, a adus toată noutatea aducându-se pe sine”.

De aceea este atât de important Sacramentul Euharistiei, pentru că îl conţine pe însuşi Cristos, noutatea veşnică şi absolută. În speciile sfinte e prezent Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Se poate prelungi mult tema argumentelor în favoarea adevărului că Trupul şi Sângele Domnului, Sfânta Euharistie, reprezintă un mister central, esenţial şi nu marginal al credinţei noastre. Eu m-aş opri la trei dintre ele, cu câteva aplicaţii în notă spirituală.

1. Sfânta Euharistie este un mister central al credinţei noastre, fiind şi centru al comunităţii noastre. Aici, în jurul altarului, la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu toţii, tineri sau bătrâni, mai implicaţi sau distanţi, mai bogaţi ori săraci, mai moderni sau de modă veche. Aici, în biserică, când se celebrează Euharistia, îşi pierd din valoare detaliile vestimentare, luxul ori sărăcia în care trăim, haina profesională pe care ne-o asumăm zilnic sau imaginea pentru care luptăm zi de zi. Aici suntem pur şi simplu împreună, creştini ce participă la Sfânta Jertfă pentru că au răspuns invitaţiei Domnului de a sta la masă cu el, ca şi la Cina cea de Taină.

2. În al doilea rând, trebuie să acceptăm că Sfânta Euharistie ne dezvăluie un Dumnezeu atât de simplu, într-o lume ce se vrea adesea atât de complicată. Astăzi îl adorăm pe Isus Cristos sub speciile pâinii şi a vinului. Pâinea este importantă, esenţială pentru viaţă. Pâinea este un aliment ce se găseşte chiar şi la cei mai săraci oameni. Isus, pentru a ne fi aproape, nu-şi asumă un chip extraordinar, ieşit din comun, ci unul obişnuit, la îndemâna oricui şi, simultan, absolut necesar oricui. Nu putem supravieţui doar cu prăjituri, torturi, coca-cola etc. Când suntem înfometaţi, ne e suficientă fie şi doar o bucăţică de pâine. Dumnezeu, în atotputernicia sa, se dovedeşte a fi mai simplu, mic, accesibil decât ne-o putem închipui noi, oamenii.

3. Euharistia e semnul prin excelenţă al permanenţei lui Dumnezeu în/între noi. Cu siguranţă v-aţi pus măcar o dată întrebarea “de ce purtăm în procesiune Sfântul Sacrament?”

a. Procesiunea simbolizează că noi, creştinii suntem încă pe drum, pelerini în drum spre ţintă, dar nu suntem singuri. Cristos e cu noi şi ne conduce, ne luminează drumul precum monstranţa străluceşte şi indică calea credincioşilor în procesiune.

b. Dumnezeu nu se lasă zăvorât în tabernacol şi nici închis între zidurile bisericilor. Este viu şi vrea să prindă viaţă în noi, să fie parte din viaţa noastră.

c. Acceptând să fie purtat pe drumurile satului nostru, Dumnezeu vrea de fapt să sfinţească toate elementele componente ale vieţii noastre, casele, şcolile, locurile de muncă şi de joacă, toate dimensiunile vieţii noastre.

Un principiu latin spune “contemplata aliis tradere”, adică trebuie să împărtăşim şi celorlalţi din fructele propriei contemplaţii. Forţând sensul acestui dicton, vreau să încercăm acum să concretizăm cele trei argumente pomenite în aplicaţii practice în viaţa noastră.

1. Faptul că Euharistia pare că este astăzi aşezată “printre altele” şi aura de mister central al credinţei noastre parcă păleşte, se datorează şi atrofierii simţului omului de azi pentru esenţă, pentru ceea ce e mai important. Omul de azi se pierde mult în detalii. Ar putea fi o provocare această sărbătoare la a ne orienta viaţa spre esenţial. Poate ar fi timpul să nu ne mai irosim sănătatea pentru a face mai mulţi bani decât am avea nevoie, pentru ca apoi să ne irosim banii pentru a ne recâştiga sănătatea pierdută. Poate ar fi timpul să ne dăm seama că nu merită să riscăm unitatea familiei şi valorile pe care se întemeiază ea pentru a câştiga bani la mii de km distanţă, căci nu vor putea toţi banii din lume să ne reîntregească familia. Poate va veni odată timpul când nu vom mai construi case prea mari şi arătoase, care devin ulterior pustii şi goale. E un fapt care se constată şi în Gherăeşti că avem astăzi case mai mari, dar familii mai mici; copii mai puţini, câini şi pisici mai multe; averi mai multe şi valori mai puţine; profituri mai mari şi relaţii mai superficiale; case mai frumoase, dar cămine destrămate. Ce este oare cu adevărat esenţial şi necesar pentru noi?!

2. Dumnezeu ni se dăruieşte într-un mod atât de simplu şi accesibil tuturor! Ce ne-ar putea determina să stăm departe de Euharistie, cât timp ştim că este esenţială pentru noi, că e viaţa noastră? La ce anume folosesc zeci de Liturghii ascultate, practicile de pietate, rugăciunile, faptele bune dacă stăm departe exact de ceea ce ne pune în relaţia cea mai intimă cu Dumnezeu, Sf. Împărtăşanie? Poate faptul că am pierdut simţul păcatului şi am devenit lacşi, poate faptul că ne este frică să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu cine suntem noi cu adevărat, poate frica de Dumnezeu, de ceilalţi, teama de a ne pierde imaginea, gândul că ne merge bine şi fără Dumnezeu… Nu ştiu… Dacă Isus Cristos ar fi ales o formă mai complicată a prezenţei sale între noi, i-am fi acordat oare mai multă atenţie?!

3. Să nu uităm că suntem pe drum, că suntem trecători, dar nu suntem singuri, atâta timp cât îl primim pe Cristos în Sf. Împărtăşanie. Cristos vrea să devină parte din viaţa noastră. Să nu ne facem iluzii aşadar că problema relaţiei noastre cu Dumnezeu şi a credinţei în Presfântul Trup şi Sânge se epuizează în minutele petrecute aici în biserică! Viaţa de zi cu zi demonstrează de fapt dacă suntem sau nu nişte ipocriţi în trăirea credinţei ce o mărturisim la Sf. Liturghie. Dostoievski spunea: “Secretul existenţei nu constă doar în a trăi, ci şi în a şti pentru ce se trăieşte”. E nevoie de două lucruri: a alege bine drumul şi, apoi, a-l parcurge cu sinceritate.

4. Şi, în ultimul rând, Cristos trebuie purtat cu recunoştinţă pe drumurile vieţii noastre.

Se spune că un împărat avea ca bun prieten un pictor, care însă trăia în foarte mare mizerie. Împăratul obişnuia să se plimbe uneori deghizat prin piaţă. Într-o zi, a dat peste vechiul său prieten, plin de mizerie şi, evident, într-o stare înaintată de ebrietate. Făcându-i-se milă de el, i-a strecurat în buzunar un diamant foarte mare, de preţ, care, se gândea el, îl va ajuta pe bietul pictor, după ce se va trezi din beţie, să ducă pe viitor o viaţă onorabilă. După ani şi ani, la o nouă plimbare incognito prin piaţă, a dat din nou peste vechiul său prieten, devenit acum doar un biet cerşetor. “De ce eşti încă în această stare de sărăcie profundă?”, l-a întrebat împăratul. “Ştii foarte bine, i-a răspuns bietul pictor, că nu m-am priceput niciodată să câştig bani şi de aceea duc o viaţă lamentabilă”. “Dar cum se face, a zis împăratul, că n-ai găsit diamantul acela mare pe care ţi l-am pus deunăzi în buzunarul hainei?” Pictorul s-a uitat la el uluit şi râzând neîncrezător a răspuns: “Văd că-ţi baţi joc de mine! Sunt un amărât şi în buzunarul meu nu va ajunge niciodată un diamant!”

Sensul primar al cuvântului “Euharistie” este “mulţumire, aducere de mulţumire”. Să nu ne purtăm aşadar ca şi cum am fi săraci, aruncaţi de Dumnezeu într-o existenţă întâmplătoare, lamentabilă. Euharistia este cel mai mare dar oferit oamenilor, este Darul prin excelenţă, căci îl conţine pe însuşi Dumnezeu.

Se spune că odată un călugăr se pregătea să vorbească în piaţa mare a satului. Îşi compusese cu grijă discursul şi se pregătea să-l citească, când o pală bruscă de vânt a făcut să-i zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-şi găsească şirul predicii, a zis: “Prieteni, iată în rezumat ce voiam să vă spun. Când mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm!” “Dar nu toată lumea face aşa, maestre?” a întrebat cineva din mulţime. “NU! Nu în acelaşi fel!” a replicat el. “De ce?” “Când oameni mănâncă, se gândesc la o mie de lucuri; când adorm, se gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel ca mine!” Şi călugărul şi-a strâns lucrurile şi s-a retras, iar celor care îi mai puneau încă întrebări, le răspundea: “Detaliile le veţi găsi în crengile lămâiului…”

Nu am avut ghinionul să îmi pierd foile prin crengile copacilor din jur, dar esenţa mesajului meu e cam aceeaşi: “Să dea Domnul să vă fie mereu foame de Dumnezeu, să veniţi mereu înfometaţi la acest izvor de viaţă care este Sfânta Euharistie şi dacă cuvintele mele nu au reuşit să vă adoarmă, să dea Domnul să nu aveţi niciodată odihnă până când nu veţi fi cu adevărat cristofori, purtători de Cristos, creştini profund euharistici care-l poartă în gândul, cuvântul şi viaţa lor pe Cristos, cu trupul şi sângele, sufletul şi dumnezeirea sa. Ceea ce-mi doresc şi mie! Amin.

pr. Claudiu Budău Ritul latin