Predici

Ce poate să spună omul, despre nesfârşita şi veşnica sfinţenie a lui Dumnezeu, pe care nu L-a văzut niciodată? Dacă oamenii ar fi fost condamnaţi la veşnică aşteptare, niciodată nu ar fi putut să spună ceva despre Acesta.

Dumnezeu s-a revelat omenirii în Persoana lui Isus Hristos dintr-o aşa de mare iubire, încât L-a oferit pe propriul Său Fiu, pentru ca, tot cel care crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa cea veşnică (Ioan 3, 16). Ştim încă ceva mai mult, cunoaştem, că este Iubire. Iubirea este puterea care conduce o persoană către cealaltă. Adevărata iubire face din om un dar pentru persoana iubită. Iubirea autentică este un şuvoi izvorâtor a ceea ce este cel mai bun în om şi oferit semenului său. Nu există iubire fără cea de-a doua persoană, de care să te poţi ataşa, căreia i te poţi oferi. Iar scopul şi dorinţa iubirii este să devii una dintre făpturile care este iubită, dar totuşi să rămâi tu însuţi, păstrându-ţi propria personalitate. Se doreşte a deveni “unul”, rămânând o realitate manifestată în doi. Este nevoie a trăi propria viaţă, dar şi a experimenta ceea ce simte cel de lângă noi. Două suflete legate printr-o iubire autentică, încep să se manifeste ca o singură realitate: de acum înainte se vor exprima prin cuvântul “noi.” Egoismul dispare şi triumfă dăruirea reciprocă, mai presus de interese sau de aşteptări umane. Oare o astfel de iubire perfectă poate fi întâlnită în rândul oamenilor? Din păcate nu. Deşi folosim cuvântul “iubire” în diferite împrejurări, tendinţa spre păcat rămasă în firea noastră decăzută prin păcatul strămoşesc, face ca mai devreme sau mai târziu să vină clipe de dezamăgire.

Iubirea perfectă o întâlnim numai în Preasfinta Treime, în Persoanele Tatălui, Fiului şi Spiritului Sfânt. Dumnezeu este comunitatea celor trei Persoane care se iubesc în mod perfect. Iubindu-se, devenind Unul, rămân totuşi Trei Persoane; trei Persoane diferite care formează Unul. Astfel în Dumnezeu domneşte un foc al iubirii reciproce, pe care nu putem să-l cuprindem, ori să-l exprimăm prin intermediul minţii sau imaginaţiei noastre aşa cum se prezintă în realitate, rămânând un mister al credinţei noastre.

Isus Hristos, la Cina de pe Urmă s-a rugat: «Ca toţi să fie una, precum Tu, Tată, în Mine, şi Eu în Tine» (Ioan 17, 21). Aşadar unitatea comunităţii creştine este datoare să reflecteze unitatea Preasfintei Treimi. Şi totuşi, ceea ce se petrece între noi creştinii, de la relaţiile de familie până la relaţiile din sânul comunităţii, denotă faptul că “unitatea” nu domneşte încă. Să privim, cât egocentrism se află în noi, pe care în loc să-l stârpim, îl cultivăm, iar rezultatele pe care le obţinem sunt dezbinarea, ura şi invidia, total străine şi opuse voinţei lui Dumnezeu. “Ce să ascult de cuvântul Evangheliei sau al preotului? Eu, am un număr de ani, iar el e tânăr faţă de mine. Îl sfidez, căutându-mi de fiecare dată scuză pentru păcatul, pe care nici măcar cel mai mic efort nu fac ca să-l evit. Cât egoism mă caracterizează: important sunt numai eu, iar cu ceilalţi nu am nimic. Uneori devin atât de bolnav de egoism, încât pur şi simplu îi ignor pe cei din jurul meu.” Atâtea lucruri căutăm să dobândim, atâta bine, dar foarte des acest lucru se petrece, ori se realizează pe socoteala sau spatele altor persoane. Un astfel de comportament se datorează carenţelor din educaţia prost primită în copilărie, dar şi a nepăsării personale în dezvoltarea bunului simţ, lăsat de către Dumnezeu în natura fiecărui om. Şi astfel de situaţii delicate care se ivesc între creştini, fac să se nască ani de ură între ei, ba chiar probleme judiciare, şi ce este mai rău, aceste lucruri se petrec deseori în rândul membrilor familiilor creştine. Spre exemplu, mulţi dintre avocaţi vorbesc despre procese, între membrii unei singure familii creştine, care uneori ţin chiar câteva zeci de ani.

Unitatea comunităţii creştine, nu numai că este datoare să reveleze unitatea Preasfintei Treimi, dar se cuvine să izvorească din aceasta, să se alimenteze din ea. Colaborarea noastră cu Dumnezeu, este necesar să conducă la comuniunea dintre noi. Uniţi cu Sfânta Treime prin Sacramentul Botezului, suntem obligaţi să constituim între noi comunitatea Bisericii lui Hristos.

În ce fel putem şi noi să ne integrăm în unitate? Prin intermediul îndeplinirii misiunii noastre creştine, a fiecăruia dintre noi: umilinţă, bunătate şi răbdare. Realizăm în mod practic unitatea prin manifestarea virtuţilor, pe care ne-am obligat să le trăim atunci când am primit Sfântul Botez; printr-o înţelegere reciprocă, care este dictată de iubire. Binenţeles, această unitate nu înseamnă o uniformizare, o împărtăşire a unei singure idei, în viaţa practică de zi cu zi. Unitatea, care-i adună pe creştini în mod perfect, este întru totul întemeiată, pe viaţa în Hristos, cu Hristos şi pentru Hristos. În ce măsură ne apropiem de comuniunea creştină ideală a Bisericii ? Nu cumva a murit iubirea din noi?

Biserica este Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, cu toate acestea egoismul îi face pe mulţi să se închisteze în sine şi să se separe de ceilalţi, definesc ceea ce este “universal” – prin vocaţia de mântuire a tuturor oamenilor – cu alte cuvinte din patrimoniul creştinismului slav, de exemplu, căutând să afirme prin “sobornicesc” – cuvânt care are aceeaşi semnificaţie ca şi grecescul “Katolike” – altceva decât ceea ce creştinismul a înţeles în primul Mileniu prin valoarea mântuitoare a Bisericii aflată în comuniune. De ce s-a stins iubirea dintre noi ? De ce Biserici s-au despărţit şi se încrâncenează în egoismul lor şi în însingurare, mascate uneori sub falsa faţadă a “tradiţiei proprii”, radicalizând diferenţele existente între popoare, limbi şi culturi, în detrimentul spiritului unităţii dorit de Mântuitorul nostru: “Ca toţi să fie una” ? Vocaţia creştinului este să devină un Apostol al iubirii divine şi să reproducă modelul suprem al iubirii în viaţa de zi cu zi. Suntem chemaţi să tindem neîncetat spre idealul iubirii din Ceruri şi să păzim ca flacăra iubirii să nu se stingă din inimile noastre. Iubind cu adevărat, Spiritul Sfânt, iubirea lui Dumnezeu care se revarsă asupra omenirii, va locui în noi, va lega cu legătura indisolubilă a iubirii legăturile dintre soţi, cu legătura carităţii va lega pe fiecare individ de aproapele său, iar marea familie umană va fi legată în unitatea Bisericii sub un singur cap – Isus Hristos – păstorită de un singur păstor.

Rugăciune

Spirite Sfinte, Spiritul Adevărului, dă-ne tuturor puterea să recunoaştem Adevărul printre falsele învăţături care ni se propun ca adevărate şi doresc să ne despartă de Dumnezeu!

Spirite Sfinte, Împărate ceresc, dă-ne tuturor tăria de a deveni Apostoli ai unităţii Bisericii, după modelul Unităţii din sânul Preasfintei Treimi, pentru ca toţi să fie una!

Spirite Sfinte, Spiritul Iubirii dumnezeieşti, umple-ne de harul iubirii creştine, pentru ca Împărăţia Iubirii şi sfinţeniei să se instaureze în noi, să se plinească şi să dăinuie în viaţa secolului care va să vină! Amin.

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin