Predici

Sfânta Liturghie de azi începe cu o binecuvântare: Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-au arătat îndurarea faţă de noi (Antif. intr.). Conform cu obiceiul semiţilor, binecuvântarea este aducere de mulţumire. În acest sens, noi putem spune: Mulţumim lui Dumnezeu fiindcă şi-a arătat îndurarea faţă de noi, descoperindu-ne viaţa sa intimă ca sens al vieţii noastre.

Spune o poveste că un bun creştin a ieşit într-o zi dis-de-dimineaţă în oraş şi a descoperit un magazin, apărut ca din pământ peste noapte, având o firmă curioasă: Aici se împarte fericire. A intrat să cumpere. La tejghea stătea un înger. L-a întrebat: “Cât costă un kilogram de fericire?” “Nu se vinde, se împarte gratis”, i-a răspuns îngerul. Vizitatorul i-a zis: “Daţi-mi o tonă, să am de unde da şi la alţii”! “Un moment”, i-a zis îngerul, “să v-o împachetez”. Peste câteva clipe i-a adus un pliculeţ cu câteva seminţe. Uimit, vizitatorul i-a zis: “V-am cerut o tonă de fericire”. La care îngerul răspunde: “Noi nu dăm produse finite, ci seminţe. Îngrijiţi-le şi veţi avea fericire pentru sute de mii de oameni”. Tot aşa şi eu la această predică: nu vă voi da produse finite, adică înţelegerea misterului Preasfintei Treimi, ci seminţe: îndrumări care trebuie îngrijite, semănate în inimă, păzite şi trăite.

Descoperirea adevărului unui singur Dumnezeu în trei persoane nu s-a făcut pentru a satisface curiozitatea noastră de a şti cine şi ce este Dumnezeu, ci priveşte direct destinul, sensul existenţei noastre pe pământ şi chiar al întregii creaţiuni, adică mântuirea lumii. Mântuirea omului, luată drept comuniune de iubire cu Creatorul, reflectă felul de a fi al celor doi interlocutori, conform sintagmei: Vorbeşte-mi, ca să-ţi spun cine eşti! Pe Dumnezeu îl cunoaştem după cuvântul său, fiindcă ne-a vorbit prin Fiul (cf. Evr 1,2), iar pe om îl cunoaştem după cum îl binecuvântează pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Pierre Claverie spunea: Nu-l am încă pe Dumnezeu, nu am adevărul, am nevoie de adevărul celorlalţi (cf. Humanité plurielle, din Le Monde, 4 august 1996). Fără a-l vedea pe Dumnezeu aşa cum este, nici noi nu avem tot adevărul, dar avem trebuinţă de mărturia altora despre Preasfânta Treime. Lecturile de azi încearcă să ne introducă în misterul lui Dumnezeu.

Lectura I (Ex 34,4b-6.8-9) ne arată că Dumnezeu este milostiv şi bogat în haruri. Acest adevăr se desprinde din faptul că iartă păcatul Israelului care şi-a făcut un viţel de aur şi i s-a închinat (cf. Ex 32), iar lui Moise îi făgăduieşte că îi va arăta slava sa (cf. Ex 33,19-23). Moise, vrând să refacă alianţa dintre popor şi Dumnezeu, urcă pe munte cu alte două table de piatră, ca Dumnezeu să-i redea legea. Domnul, care i se face prezent, îi descoperă atributele sale divine şi mai ales milostivirea. Atunci Moise s-a rugat lui Dumnezeu să-şi arate milostivirea iertând păcatul poporului său şi să-şi facă locuinţa în mijlocul Israelului, pentru a-l lumina să nu mai greşească şi să-l ierte când va greşi (cf. MAC pag. 483), cu scopul ca poporul să ajungă la credinţă şi astfel să fie desăvârşit.

Sfântul Anton abate l-a rugat pe Dumnezeu să-i arate un om desăvârşit, ca să-l poată imita. I s-a descoperit că un astfel de om există la Alexandria, în Egipt, într-un atelier de cizmărie. A părăsit pustiul şi a venit în oraş. Găsindu-l, l-a întrebat despre felul lui de viaţă. Cizmarul i-a răspuns că nu face nimic deosebit: Muncesc; împart venitul în trei; o treime o dau săracilor, o treime o dau bisericii şi o treime o folosesc pentru traiul meu. Acest răspuns nu l-a mulţumit pe abatele Anton, fiindcă el părăsise toate şi tot nu se simţea desăvârşit, de aceea l-a mai întrebat multe altele şi răspunsul mulţumitor, semn al desăvârşirii, a fost acesta: Eu nu fac nimic special… Doar că, muncind, îi privesc pe toţi trecătorii marelui oraş Alexandria şi spun: Fie ca toţi să fie mântuiţi; eu singur merit să pier (cf. Olivier Clement, Puterea credinţei, pag. 108). Credinţa era conformă cu faptele şi acţiona prin caritate.

Evanghelia zilei (In 3,16-18) ne prezintă obiectul credinţei creştine care dă viaţă. În convorbirea pe care Isus a avut-o cu Nicodim i-a arătat acestuia că pătimirile sale, simbolizate prin şarpele de aramă, aduc mântuirea lumii datorită iubirii lui Dumnezeu, care atât de mult i-a iubit pe oameni încât l-a dat chiar pe Fiul său ca jertfă de împăcare. Se crede că acest verset este cel mai important din toată Evanghelia după sfântul Ioan, fiindcă motivează adevărul prezenţei Fiului lui Dumnezeu în lume. Fiul s-a întrupat şi s-a răstignit fiindcă atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni, ca să-i mântuiască şi nu să-i judece.

Omul, care îl acceptă pe Fiul lui Dumnezeu aşa cum este, nu va fi condamnat; dar cei care nu-l acceptă, se condamnă singuri, fiindcă nu pot găsi calea mântuirii, calea spre Tatăl care l-a trimis pe Fiul, fiindcă numai Fiul o cunoaşte, deoarece el singur a venit de la Tatăl. Numai acela care păşeşte pe această cale simte bucuria mântuirii.

Primii creştini erau consideraţi atei. Ei respingeau sacralitatea puterii – divinizarea împăratului, a zeiţei Romei, riturile şi magiile purului şi impurului, pe Dumnezeul închis în sine al monoteismului, divinitatea difuză a păgânilor (panteismul filozofilor). Ei anunţau mesajul uimitor: un Dumnezeu în trei persoane, viu şi dătător de viaţă, întrupat pentru a ni se arăta pe înţelesul nostru, învingător al morţii şi al iadului, deschizător de drum pentru îndumnezeirea omului printr-o conversaţie intimă în care să i se poată adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată.

Înţelegând prin credinţă că Dumnezeu ne este Tată, sfânta Tereza a Pruncului Isus a căpătat atâta curaj încât şi-a exprimat bucuria zicând: Dacă aş fi comis toate crimele posibile, aş simţi că această multitudine de ofense ar fi doar ca o picătură de apă căzută peste cărbuni încinşi. Iubirea divină face să dispară picătura de răutate umană şi omul să-şi recapete bucuria divină, fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tocmai pentru a avea parte de fericirea lui Dumnezeu.

Bucuria a fost primul semn al vremurilor mesianice, din care sfântul apostol Paul a ştiut să facă semnul comuniunii membrelor trupului lui Cristos printr-o bucurie întreită. În acest sens îi salută pe credincioşii corinteni printr-o formulă izvorâtă din credinţa în Preasfânta Treime: Harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi! (Lectura a II-a: 2Cor 13,11-13). Dumnezeu ni s-a descoperit în misterul celor trei persoane ca bucuria noastră să fie deplină, fiindcă tot ceea ce izvorăşte din har este bucurie – Bucură-te, cea plină de har (cf. Lc 1,28) -; tot ce izvorăşte din iubire este bucurie, tot ce izvorăşte din comuniune este bucurie.

Ceva mai înainte apostolul spusese corintenilor motivul pentru care el le-a descoperit că mângâierea, adică bucuria, pe care el o simte datorită faptului că în Dumnezeu sunt trei persoane, vrea să le-o împărtăşească şi lor: Noi nu intenţionăm să devenim ca nişte stăpâni ai credinţei voastre; dar suntem colaboratori ai bucuriei voastre (Lc 1,24).

Profetizând că oamenii vor descoperi bucuria din Preasfânta Treime, cineva a spus: Creştinismul secolului al XXI-lea nu va mai fi o religie printre religii, ci se va afirma ca domeniu al Duhului şi al libertăţii [...], nu va mai fi nici un moralism, nici un pietism, ci vestea victoriei lui Cristos asupra morţii şi asupra iadului (cf. Olivier Clement, o. c., pag. 114-115).

Să nu refuzăm mântuirea, adică această comuniune de iubire cu Dumnezeu în trei persoane şi cu chipul său din fiecare om, dar să-l binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, fiindcă ne-a chemat la viaţa lor dumnezeiască.

Părintele Zosim, din Fraţii Karamazov, de Dostoievski, spune despre cei care refuză mântuirea: S-au blestemat ei înşişi, blestemându-l pe Dumnezeu şi viaţa; ei se hrănesc cu orgoliul lor nefast, precum cel înfometat aflat în deşert, care şi-a supt propriul sânge. Ei nu-l pot contempla pe Dumnezeul cel viu fără ură şi şi-ar dori ca Dumnezeul vieţii să nu existe, să dispară, distrugând întreaga sa creaţie. Ei aspiră la neant, dar nu vor avea parte de neant. Adică vor avea parte de nefericirea veşnică, fiindcă nu l-au binecuvântat pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Închei, ca de obicei, cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin