Predici

Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci unul singur; dar nu într-o singură persoană, ci în trei persoane. Dumnezeu este un mister, de aceea în totalitate este obiectul credinţei noastre. Credem într-un singur Dumnezeu: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur (Dt 6,4; 1Rg 8,60; Is 45,5; Rom 3,30).

Dacă Dumnezeu în sine este un mister, atunci şi acest “unu” în sine este un mister, este obiect al credinţei, fiindcă nu este ca cifra 1 din matematică, deoarece 1 este limitat de cifra 2, 3 şi aşa mai departe. Dumnezeu însă nu este limitat de nimeni şi nimic, el este nemărginit şi pretutindeni, aşa încât, cu toate că în el trăim, ne mişcăm şi suntem (Fap 17,28), el este fără limite şi totuşi este “simplitatea” însăşi, unic şi fără părţi componente. Tot aşa şi numărul trei, în conceptul celor trei persoane dintr-un singur Dumnezeu este un adevăr de credinţă, diferit de cifra 3 din matematici, fiindcă dă o unitate în divinitate, pe când în ştiinţă cifra 3 nu poate fi niciodată egală cu cifra 1. Conceptul de “trei în unul” din Dumnezeu este un concept supranatural, fără corespondent în lumea noastră materială. Dacă “unu” şi “trei” în credinţă stau diferit de 1 şi 3 din ştiinţă, atunci şi numele de “persoană” din Dumnezeu este un obiect de credinţă, diferit de conceptul de persoană dat de filozofie sau ştiinţă, după cum omul este persoană.

A încerca să demonstrăm adevărurile de credinţă pe bază ştiinţifică, raţională, înseamnă a le încurca şi mai mult şi poate chiar ne expunem erorii raţionaliste. Putem demonstra doar că adevărurile revelate nu sunt iraţionale şi prin urmare credinţa nu-i absurdă.

Adevărul unui singur Dumnezeu în trei persoane nu constituie decât o formă a revelaţiei, prin care noi să înţelegem crezând şi crezând să înţelegem adevărul revelat, anume că: Dumnezeu este iubire (1In 4,8). De aceea ni l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa de veci (In 3,16). Iar iubirea este o realitate atât de evidentă că nu mai necesită nici un fel de demonstraţie. Numai că şi această iubire dintre cele trei persoane dumnezeieşti constituie obiectul credinţei noastre, deoarece diferă de iubirea care există între oameni, ba chiar şi de iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, fiindcă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este “caritate”, iubire pornită din milă, iubire-har, iubire-dar: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5); pe când iubirea divină este esenţă, izvor de existenţă pentru tot ce există. Conceptul de “iubire” ne revelează necesitatea a ceva mai mult decât unul, iubirea din noi constituie acel simţ al comuniunii, necesitatea de a nu fi singur. Dar o singură iubire între trei persoane dumnezeieşti ne revelează icoana comuniunii perfecte, care trebuie să stea şi la baza comuniunii dintre oameni, având în caritatea lui Dumnezeu izvorul comun al iubirii dintre persoanele umane. Nu-l putem înţelege pe un singur Dumnezeu în sine ca pe o singură persoană, deoarece un Dumnezeu într-o singură persoană ar fi un Dumnezeu imaginar, filozofic, aristotelic sau platonic, un Dumnezeu ascuns undeva şi inactiv, fără viaţă, fără comuniune în sine şi cu oamenii, ar fi un Dumnezeu nefericit.

Este, aşadar, necesar ca Dumnezeu să aibă o comuniune în sine ca principiu de viaţă, fericire, frumos, bine şi adevăr. Comuniunea divină ni se revelează sub chipul celor trei persoane, care formează unitatea în aceeaşi iubire. Această comuniune dumnezeiască este principiul vieţii a tot ce există, principiul fericirii oricărei forme de viaţă, principiul binelui veşnic, deoarece comuniunea iubirii dintre persoanele divine se bazează tocmai pe veşnicia lor; este principiul adevărului unic, bazat pe aceeaşi natură unică şi indisolubilă, dar comunicabilă în totalitate în sânul lui Dumnezeu şi caritativă faţă de fiinţele create după chipul şi asemănarea sa. N-am putea beneficia de caritatea lui Dumnezeu, dacă el n-ar fi comunicabil în sine prin iubire.

Dar Isus ne-a descoperit că iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de opera mâinilor sale a făcut ca Fiul său unic, născut în veci în sânul său, să vină în lume, ca dovadă supremă a carităţii faţă de noi şi a iubirii din sine.

Nu alini durerea unui bolnav-muribund cu vorbe, aşa cum ne-o demonstrează istoria lui Iob (cf. Iob 2,12 ş.u.), ci mai mult o măreşti; dar dacă este posibil să îi iei total suferinţa asupra ta şi el să devină sănătos, ca văzându-te cum suferi prin propria lui boală, să creadă în iubirea ta şi atunci iubirea lui se va naşte din iubirea ta şi-ţi va spune: Acum cred că mă iubeşti cu adevărat! Ca să-ţi dovedesc şi eu iubirea mea, te rog, dă-mi suferinţa înapoi!

Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa firea noastră omenească: s-a împovărat cu materie, cu intelect limitat şi voinţă umană, cu suferinţe şi chiar cu moartea noastră, ca noi să credem în iubirea lui şi să-i spunem: Dă-mi suferinţa şi moartea înapoi! Vreau să le duc ca pe o cruce zilnică spre a-ţi dovedi că te iubesc.

Comuniunea din sânul Preasfintei Treimi şi caritatea lui Dumnezeu faţă de noi constituie, şi trebuie să constituie, adevăratul viitor al omenirii, fiindcă: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca lumea să fie mântuită prin el (Evan.).

Spre aceeaşi ţintă îi îndruma şi sfântul Paul pe credincioşii din Corint, când le spunea: Fraţilor, bucuraţi-vă! Însuşiţi-vă desăvârşirea! Încurajaţi-vă reciproc! Străduiţi-vă să aveţi aceleaşi simţăminte! Trăiţi în pace! Astfel Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi (Lectura a II-a).

Omul nu s-ar putea înţelege pe sine, dacă n-ar exista alt om. Nimic mai ucigător decât singurătatea absolută. Iadul, deşi are mulţi clienţi, singurătatea este cea mai chinuitoare, fiindcă lipseşte comuniunea iubirii. (Un scriitor povesteşte într-o lucrare a sa că între rai şi iad există doar o singură diferenţă: în rai este comuniune, în iad, egoism. Toţi au aceleaşi bunătăţi pe mesele lor, pe care trebuie să le ia în stil japonez, cu beţişoare foarte lungi. Cei din rai, dacă bunătăţile nu le pot duce la gura proprie, le oferă vecinului de vizavi şi invers; cei din iad se chinuie să le ducă la gura proprie, pe care niciodată nu o nimeresc şi astfel se înfurie tot mai mult şi egoismul îi chinuie îngrozitor prin foame). Comuniunea dintre om şi om nu are şanse de durată, de fericire, decât atunci când este pecetluită de o altă fiinţă umană care cere ca pe un adevăr suprem şi bine absolut comuniunea celor doi. Această comuniune de pe pământ, care are la bază iubirea, este familia: tata, mama şi copilul şi mai ales depinde de mulţimea acestora din urmă. Comuniunea dintre Tatăl şi Fiul este asigurată de Duhul Iubirii sfinte şi de acesta în mulţimea fiilor lui Dumnezeu (Gal 3,26) care strigă: Abba, Tată (Rom 8,15), fiindcă au devenit părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4) prin Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a făcut părtaş al naturii umane (cf. Fil 2,6 ş.u.) şi astfel avem comuniune de iubire cu Dumnezeu. Această comuniune nu este o concluzie, ci un început. Veşnicia este începutul comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu; timpul prezent constituie căutarea începutului, principiului a toate: Isus.

Sfântul apostol Paul, nu numai că îndeamnă pe credincioşi să păstreze comuniunea între ei, ci se roagă ca harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Duhului Sfânt să fie cu toţi, adică: convinşi de iubirea lui Dumnezeu, cerând înapoi de la Cristos suferinţele şi moartea, să cerem ca iubirea sa să devină iubirea noastră: precum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii (In 15,12) şi astfel să rămânem mereu în iubirea Tatălui prin legătura sfântă a Duhului apărător şi mângâietor.

Ca efectul rugăciunii apostolice, cu care preotul ne întâmpină de fiecare dată când se celebrează memorialul morţii şi învierii lui Isus, sfânta Euharistie: Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi, ca să se concretizeze şi în noi cu adevărat, trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu cu tablele legii, nu confecţionate din două lespezi de piatră ca ale lui Moise, ci cu cele zece porunci scrise în inimă, fiindcă spune Isus: Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt apărător, ca să fie cu voi de-a pururi (In 14,15-16). Astfel, rugăciunea apostolică devine rugăciunea mântuitoare a lui Isus şi prezenţa sa euharistică mă va conduce la întâlnirea personală cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre a-i cânta în veci: Mărire Tatălui care m-a creat: mărire Fiului care m-a răscumpărat; mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin