Predici

După scriitorul creştin Hegesip, împăratul Domiţian a adus la Roma pe unii descendenţi ai lui Iuda, fraţi ai lui Isus, ca să-i dea informaţii despre evenimentele petrecute la Ierusalim în legeătură cu Mântuitorul; dar, o adată primite informaţiile de la rude, împăratul s-a convins că din punct de vedere politic, economic şi militar nu-i nici un pericol şi i-a lăsat să se întoarcă la casele lor (cf. CBL p. 1048).

Nu ştim ce informaţii au dat lui Domiţian şi cum au tălmăcit activitatea lui Isus la Nazaret. Ceea ce ne interesează, ne oferă evanghelistul Marcu (6, 1-6) adică punctul de vedere teologic. Isus nu-i acceptat de concetăţenii săi din următoarele motive: 1) este unul mult prea simplu din punct de vedere social: tâmplarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacob, Iosif, Iuda şi Simon. Trebuie să notăm că textul evanghelic nu pune problema nici pro şi nici contra fecioriei Mariei. Faptul că se vorbeşte despre fraţii lui Isus poate indica foarte bine o adaptare la uzanţa biblică, conform căreia orice grad de rudenie putea fi desemnat cu termenul de «frate» (Gen 13, 8). Rudele şi concetăţenii poate l-ar fi acceptat cu plăcere, dacă El s-ar fi prezentat ca un supraom, în haine de şef carismatic pornit la luptă contra romanilor. 2) Păcatul este întotdeauna un refuz al comuniunii cu Dumnezeu şi care duce inevitabil şi la dezbinarea dintre oameni. Lipsa de credinţă în Iahve era dovada neîncrederii dintre ei şi Isus. Păcatul în toate formele lui are această consecinţă tristă: înstrăinarea omului de om. 3) Cu cât credinţa este mai slabă, cu atât se formează clanuri mai multe care se încheagă pe baza familiei, strămoşilor, ocupaţiilor, religiei şi chiar a urii faţă de alţii şi nu vor să accepte nimic de la ceilalţi, considerându-i ca periculoşi. 4) Pe lângă acestea, înstrăinarea concetăţenilor nazareteni de Isus s-a produs şi datorită greşelilor lor de interpretare a legii lui Moise. Legându-se de litera Legii, ei au sufocat un document plin de tensiune escatologică; au redus misiunea şi chipul lui Mesia la dimensiunile unui cadru mult prea uman şi prea naţionalist; chiar şi cultul a fost deformat de formalism şi templul devenise un loc de prestări de cult fără nici un fel de angajare personală (cf. MAC p. 894). Ori, învăţătura lui Isus le cerea o deschidere faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmani şi o angajare totală în slujba credinţei. 5) Faptul că Isus lipsise mult din mijlocul lor şi acum venea înconjurat de o mulţime de ucenici, pe când ei îl ştiau ca pe un simplu fiu al Mariei, s-au scandalizat de faptul că aşa, peste noapte, li se prezintă ca un rabi. De aceea nu va trece mult şi-l vor considera nebun: Şi-a ieşit din minţi (In 7, 5). A avut dreptate sf. Paul când a spus că un Mesia ca Isus este nebunie pentru greci şi scandal pentru iudei (1Cor 1, 23).

Dacă idolatria caracterizează naţiunile păgâne, necredinţa loveşte în însuşi poporul lui Dumnezeu. Toată istoria Israelului este punctată de nebuloase ale necredinţei, de refuzuri, de nostalgie după chipuri turnate sau cioplite, de întoarcere la idoli, de încredere în zeii popoarelor vecine sau de încredere în marile alianţe cu popoarele păgâne. Nu-i de mirare că Isus a rămas surprins de necredinţa lor. Expresia evanghelistului Marcu: El a rămas uimit de necredinţa lor are un substrat teologic profund.

Credinţa este nu numai un dar al lui Dumnezeu, ci şi un mister al libertăţii omului. Marcu vrea să arate libertatea pe care o respectă Isus: nu forţează conştiinţele arătându-se ca unul care ştie toate şi găseşte soluţia magică a schimbărilor rapide din mentalitatea oamenilor. Necredinţa nu-i întotdeauna un păcat, dar întotdeauna este o boală spirituală. Isus este medicul bolnavilor. Boala necredinţei îi trezeşte o compătimire unită cu uimirea şi El ştie că ea nu se vindecă prin minuni, ca bolile trupeşti, ci prin suferinţa acceptată cu iubire.

Sf. Tereza a Pruncului Isus în ziua de Vinerea Mare 1896 a vomitat sânge, primul indiciu serios al tuberculozei. Credinţa a făcut-o să se bucure: Cerul mă cheamă, şi-a zis ea. Iată-i mărturia: Am avut o credinţă foarte vie şi lucidă deoarece gândul la Cer era încununarea întregii mele fericiri. Nu puteam crede că existau într-adevăr oameni fără Dumnezeu, lipsiţi de orice credinţă. În zilele următoare Paştelui situaţia s-a schimbat: Isus m-a învăţat – spune ea – să-mi dau seama de existenţa «sufletelor care nu au credinţă». Ce a experimentat sf. Tereza fără credinţă? O suferinţă groaznică. Dacă ai şti - spune ea superioarei – ce gânduri groaznice au năvălit asupra mea tot timpul! Minte îmi este înşfăcată de argumentele celor mai răi dintre materialişti. Întreaga mulţumire dată de credinţa de altădată acum devine ireală în aşa măsură încât Tereza a ajuns să afirme că începe să înţeleagă câte ceva din chemarea la sinucidere. Nu mai cred în viaţa veşnică; îmi pare că nu se mai află nimic dincolo de viaţa asta trecătoare. Totul are un sfârşit. Numai iubirea rămâne. (M.P.GALLAGHER S.I. Ajută necredinţei mele, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 20-21).

Fericit omul care are credinţă. Dar necredinţa generează suferinţă numai atunci când se naşte din păcat. Acest păcat se ispăşeşte prin suferinţa necredinţei. Oare când Isus s-a plâns pe cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15, 34), suferinţa sa sufletească nu s-a datorat necredinţei lumii?

Un alt aspect: credinţa îl face pe om fericit, dar fiindcă în viaţa veşnică nu va mai fi trebuinţă de credinţă, fiindcă îl vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este (1In 3, 2), faţă la faţă (1Cor 13, 12), în ultima clipă omul se separă dureros de ea, fiindcă în viaţă i-a dat o siguranţă şi o bucurie lăuntrică, acum însă rămâne în pace numai acela care a transformat credinţa în iubire, deoarece simte că numai iubirea îl însoţeşte în viaţa veşnică. De fapt iubirea nu-i altceva decât desăvârşirea credinţei prin speranţa care nu ne face de ruşine (Fil 1, 20).

În ultimă instanţă lipsa de iubire i-a făcut pe concetăţenii lui Isus de ruşine în faţa istoriei, fiindcă nu mai sperau nimic de la Lemnarul lor. Noi, îmbrăţişând credinţa care lucrează prin caritate (Gal 5, 6), vom putea învinge, nu numai noaptea necredinţei, dacă vom ajunge în escatologie, despre care Isus se întreabă: Când va veni Fiul omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 18, 8), ci şi teama de moartea cea mai crudă.

O mare parte dintre evrei nu l-au acceptat pe Cristos, nu numai concetăţenii Lui. Raţiunile care stau la baza acestui refuz ne ating şi pe noi: şi noi suntem mereu în pericol de a încerca să ne mântuim singuri, de a ne pune speranţa în mijloace umane, de a pune cultul nostru mai mult în formalism decât în interiorizare, de a respinge prin interperetările noastre prea umane şi prea legate de un ambient particular, restrângând astfel universalitatea religiei creştine, chiar şi noi suntem într-o ispită continuă´ de a-i face pe profeţi, pe preoţi, să tacă, fiindcă ne clatină comoditatea şi nepăsarea faţă de suflet (cf. MAC p. 895).

Lectura I-a (Ez 2, 2-5) este o încurajare pe care Dumnezeu o dă nu numai profetului: Fiul omului, eu te trimit la israeliţi ca să ştie că este un profet în mijlocul lor, vrând să spună că nu i se poate întâmpla nimic rău, ci şi pentru tot omul credincios sau necredincios: chiar dacă omul păcătos îl părăseşte pe Dumnezeu, Dumnezeu rămâne fidel omului, nu-l părăseşte. Însuşi numele profetului – Ezechiel – ne spune ceea ce vrea Dumnezeu de la om: «Domul stăpâneşte cu putere», nu peste trupuri, ci peste suflete. Ca Domnul să stăpânească în suflet este greu, fiindcă mai întâi omul trebuie să intre în sine, lucru dificil; apoi trebuie să se deschidă sufleteşte pentru alţii, lucru şi mai dificil; apoi să pătrundă prin caritate în sufletul închis al altora, lucru deosebit de dificil; în sfârşit, pătrunzând în sufletul altuia, să-l deschidă pe acesta pentru alţii, pentru întreaga lume, ceea ce pare aproape imposibil.

Şi totuşi este posibil fiindcă Dumnezeu a ales cele mici ale lumii ca să pătrundă acolo unde îşi doreşte.

Iată-l pe sf. Paul! (Lectura a II-a: 2Cor 12, 7-10). El se simte incapabil de misiunea sa apostolică din cauza atâtor dificultăţi pe care le întâmpină. În acestă situaţie Dumnezeu îl face să înţeleagă că nu trebuie să ceară înlăturarea dificultăţilor, ci numai harul de a le învinge; fiindcă dacă cel slab învinge, va apare mult mai evident că puterea mântuitoare vine numai de la Dumnezeu (cf. MAC p. 897).

Sf. Paul nu recurge la fenomenul extatic spre a-şi demonstra credinţa, ci vrea să spună credincioşilor săi că şi el a avut experienţe religioase înafara celor obişnuite, dar acestea nu-i oferă motive de mândrie spre a se crede deasupra altora, fiindcă cu permisiunea lui Dumnezeu satana i-a înfipt un ghimpe în carne, care îi înlătură orice ispită de egocentrism religios. Paul ştie de la Cristos că nu minunea înlătură necredinţa, ci suferinţa; de aceea acceptă ghimpele cărnii.

În spirit de credinţă să acceptăm crucea zilnică păşind pe urmele lui Isus când nu găsim înţelegere din partea celor care ne înconjoară, ba chiar şi atunci când ghimpele satanei se înfige tot mai mult în trupul nostru şi ne duce spre inevitabilul mormânt.

Cu mai multă credinţă să repetăm rugăciunea de la începutul acestei sfinte Liturghii, căreia, poate, la început nu i-am dat toată atenţia, necunoscându-i semnificaţia profundă: Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău tu ai ridicat omenirea căzută; te rugăm, dăruieşte credincioşilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberaţi de robia păcatului şi călăuzeşte-i la fericirea veşnică (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin