Predici

Iair îl ruga pe Isus cu insistenţă ca să vină şi să-i vindece fiica.

Tot cu insistenţă se roagă Biserica în ziua de azi pentru toţi fiii ei: Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului (LR).

Ca să nu fim învăluiţi de întunericul greşelii, trebuie să facem tot ceea ce depinde de puterile noastre şi Dumnezeu ne va păstra în strălucirea adevărului care este Fiul său Isus.

Ce urmăreşte evanghelistul Marcu să ne dea prin episodul evanghelic de azi?

Două fapte ale lui Isus se împletesc în această povestire (Mc 5, 21-43). Femeia care suferă de hemoragie este simbolul frustrării vitale (după concepţia iudaică în sânge stă viaţa; cine îl pierde, pierde viaţă şi nu o poate da). Pentru o evreică, sterilitatea sau simplul fapt de a nu avea urmaşi echivala cu o moarte prematură, rezultat al blestemului divin, excludere de la promisiunile mesianice, moarte prematură şi deci o mare ruşine în faţa poporului. Dă-mi copii, altfel mor, cerea Rachela lui Iacob (Gen 30, 1). Aceasta era şi ruşinea sărmanei femei care cheltuise tot ce avea ca să poată trăi. Cât priveşte pe fiica mai marelui sinagogii, când Isus a ajuns la casa lui, ea era deja moartă.

Faptul că ambele evenimente se intercalează ne oferă o singură cheie de interpretare. Pentru Marcu, faptul că unul s-a vindecat sau chiar a înviat din morţi nu constituie un lucru deosebit de miraculos: şi între greci se aflau cazuri de «învieri», după cum atestă unele certificate oficiale şi unele mărturii. Marcu urmăreşte doar să pună în evidenţă că Isus este Mesia, deoarece cuvântul lui este dătător de viaţă. Un al doilea element care domină povestirea este acesta: Isus, care este prezentat de Marcu cu aceleaşi atribute divine, nu apare niciodată cu calităţile unui supraom. Omul Isus pune probleme ca toţi oamenii: Cine m-a atins?; el nu etalează măreţia puterii sale binefăcătoare ca într-un mister de magie uimitoare şi mai ales caută să limiteze importanţa puterii sale de vindecare, zicând: Fetiţa nu a murit, ci doarme, apoi se preocupă de o particularitate a vieţii de fiecare zi: Le-a poruncit să-i dea de mâncare. El n-a venit să rezolve micile probleme ale vieţii spre a face din credincios un leneş, ci fiecare trebuie să facă tot ceea ce depinde de puterile proprii. Prin cele două fapte minunate Isus vrea să ne introducă într-o problemă majoră, într-un mister care îl copleşeşte pe om: Mântuitorul vrea să conştientizeze pe om de faptul că moartea nu-i o limită absolută, de netrecut, ci mai este o altă faţă a lumii pe care o putem atinge numai prin credinţă şi adevăratul credincios va trebui să urmărească depăşirea morţii, dar lăsând în seama lui Dumnezeu felul în care, cum şi când. (cf. CBL p. 1045-1046).

Numai în lumina lui Cristos putem crede fără ezitare ceea ce ne relatează prima lectură (Inţ 1, 13-15; 2, 23-25), că Dumnezeu l-a creat pe om nemuritor, conform cu imaginea naturii divine (cf. Gen 1, 26).

Trebuie notat faptul: conform concepţiei semite, omul formează un tot inseparabil; însă conform concepţiei filozofice a lui Platon, omul este o dualitate: trup şi suflet. Cartea Înţelepciunii se inspiră din această concepţie platonică, de aceea vorbeşte mereu de incoruptibilitate şi niciodată de înviere. Ca urmare, chiar când vorbeşte despre moartea care a intrat în lume prin invidia diavolului (cf. Gen 3), înţelege mai ales moartea spirituală, datorită căreia moartea fizică nu-i decât o consecinţă.

Se cuvine să mai notăm faptul că atât Cartea Înţelepciunii, cât şi sf. Paul, când vorbesc despre moarte ca o consecinţă a păcatului, se referă în principal la moartea spirituală, adică la pierderea prieteniei şi comuniunii cu Dumnezeu. Ba chiar, nici Cartea Înţelepciunii, nici sf. Paul şi nici cartea Genezei nu afirmă că nu ar fi existat un fel de moarte trupească, chiar dacă protopărinţii Adam şi Eva n-ar fi păcătuit. Durata omului pe pământ este provizorie şi tranzitorie. Prin urmare, chiar dacă n-ar fi păcătuit, tot ar fi trebuit să existe o trecere de la starea prezentă la cea definitivă. Numai că această trecere nu ar fi fost însoţită de durere fizică, morală şi spirituală care însoţesc acum moartea trupească din cauza păcatului, ci ar fi fost ca un somn de trecere spre tot ceea ce poate omul visa mai bun. (cf. CBL p. 501-502). Cred că în acest sens a spus Isus despre fiica lui Iair că n-a murit, ci doarme.

Dacă moartea trupului este atât de înspăimântătoare şi este doar numai o consecinţă a despărţiri trupului de suflet datorită păcatului, cât de înspăimântătoare nu trebuie să fie despărţirea sufletului de izvorul vieţii, de Dumnezeu?.. Dacă moartea trupească este un rău, nu poate veni de la Dumnezeu, cu atât mai mult moartea sufletului, ruperea legăturii cu imaginea genuină nu poate fi de la Creator. Acest lucru îl dovedeşte faptul că atunci când Dumnezeu a intrat în istoria omenirii, a intrat pentru a da viaţă, aşa cum ne-o dovedeşte evanghelia zilei. Din acest motiv Isus în faţa morţii nu-i niciodată indiferent: sau este dominat de nelinişte ca în faţa mormântului lui Lazăr şi în grădina Măslinilor sau este cuprins de sentimentul puterii invincibile pe care o are asupra ei. Se vede bine că moartea este adversara lui, ultimul duşman cum o numeşte sf. Paul. Moartea nu intră în planul lui Dumnezeu. Ea a intrat în lume din cauza invidiei celui rău, prin păcatul omului. Moartea ne descoperă o nouă faţă a păcatului: el este împotriva creaţiei, o tentativă prin care omul să se autodistrugă, ca să rupă legătura cu Izvorul vieţii.

Dacă vrem să avem siguranţa vieţii, trebuie să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a evita păcatul.

Ba mai mult, dacă vrem să scăpăm de frica morţii şi să ne asigurăm viaţa, sf. Paul, deşi indirect, ne dă o soluţie în lectura a II-a (2Cor 8, 79. 13-15): comuniunea de iubire reciprocă.

Fragmentul este un minunat tratat de pledoarie în favoarea pomenilor şi a dispoziţiilor spirituale care trebuie să le însoţească. Se întâlnesc aici două aspecte esenţiale: ajutorul faţă de cei săraci îl face pe creştin să se asemene cu Cristos şi permite să se maturizeze acel principiu de egalitate pe care Isus l-a inaugurat prin moartea sa. În cazul de faţă, egalitatea nu se referă numai şi în primul rând la bunurile materiale. Biserica din Ierusalim, pentru care se face colecta, a îmbogăţit prin credinţă pe creştinii din Corint, fiindcă această comunitate a ajuns la sărăcie tocmai datorită credinţei în Învierea lui Isus şi în iminenta lui venire, deoarece primii creştini vindeau tot ce aveau, suma o puneau la picioarele Apostolilor şi tot ce aveau împărăţeau cu cei săraci şi păstrau comuniunea iubirii într-o singură inimă (cf. Fap 4, 32). Sărăcia lor este dovada credinţei care acţionează prin caritate (Gal 5,6), conform învăţăturii lui Isus de a-şi aduna comori în cer unde moliile nu le rod, rugina nu le macină şi hoţii nu le fură (cf. Mt 6, 20).

În concluzie putem spune că prin Cristos, Dumnezeu ne cheamă la viaţă. De la un capăt la altul al Bibliei, sensul profund al vieţii în toate formele sale este un sens foarte clar al lui Dumnezeu care ne revelează viaţa, pe care omul o doreşte cu o speranţă neînfrântă, este un dar sacru în care Dumnezeu face să strălucească misterul său. În mijlocul Paradisului Dumnezeu a plantat pomul vieţii, a cărui fructe trebuiau să întreţină viaţa pentru totdeauna (cf. Gen 3, 22). Dumnezeu, care nu se bucură de moartea nimănui (cf. Ez 18, 32), s-a descoperit în Cristos ca Dumnezeul celor vii şi nu a celor morţi. Cristos este Cuvântul vieţii prin care toate s-au făcut, este învierea şi viaţa, este pâinea vieţii şi oricine mănâncă din această pâine are deja în sine viaţa veşnică. Putem spune că întreg mesajul creştin este aici: cine se împărtăşeşte cu Cristos, se împărtăşeşte cu viaţa.

Una dintre cele mai vechi metafore cu privire la prezenţa lui Isus în Euharistie din literatura creştină este expresia sfântului Ignaţiu din Antiohia: leacul împotriva morţii (pharmacum immortalitatis). În Antiohia se găseau faimoşii medici ai antichităţii, iar în jurul oraşului puteau fi culese ierburi împotriva fiecărui tip de boală. Dar între acestea era cultivată o veche dorinţă: găsirea unor ierburi, a unui medicament împotriva morţii (în mod asemănător alchimiştilor medievali, care căutau o formulă pentru fabricarea aurului). Sf. Ignaţiu, trăind în acest mediu, putea spune cu uşurinţă: un asemenea medicament îl avem noi, creştinii, în pâinea euharistică: cine o mănâncă nu va muri, va trăi veşnic (In 6, 58) (cf. Tomas Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 150).

După Cristos şi învierea sa, cel care crede, chiar dacă ştie că va muri trupeşte, vede moartea ca pe o clipă de trecere spre viaţa fără de sfârşit. Moartea devine o trecere, primeşte astfel caracterul pascal al unei victorii.

Iată pentru ce, pe lângă expresiile de nelinişte şi teamă, găsim, în scrierile creştine, exemple nu numai de calm şi de pace în faţa morţii, ci chiar dorinţa ca timpul să fie scurtat. Să amintim doar pe sf. Paul care spune: Doresc să mor şi să fiu cu Cristos şi pe sf. Francisc de Assisi, trubadurul a tot ce există care cânta: Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească (cf. MAC p. 888-889).

Rugăciunea insistentă, pomana ca act de credinţă şi împărtăşania stau în puterea noastră ca mijloace prin care putem face din moarte o trecere pascală spre victoria finală.

pr. Anton Dancă Ritul latin