Predici

Ochiul omului nu se satură să vadă lucruri cât mai extraordinare şi minunile îl fascinează cel mai mult. Dintr-o mentalitate vetero-testamentară omul vrea să vadă ca să creadă, să capete siguranţa care îl poate face fericit. Se pare că farizeii, cărturarii şi arhiereii l-au determinat pe Iuda ca să-l de pe Isus în mâinile lor pe motivul unei minuni: Dacă este Fiul lui Dumnezeu, se va coborî de pe cruce şi atunci ne vom pleca genunchii în faţa lui. Această mentalitate, că minunea este dovada credinţei, s-a extins până în zilele noastre şi o apologetică raţionalistă a făcut din minunile lui Isus un argument cvazi matematic spre a demonstra originea divină a operelor sale, a predicilor sale şi chiar a persoanei sale. Dar, făcând abstracţie de această tentativă raţionalistă (care într-un fel oarecare s-ar putea considera ca un sacrilegiu (cf. CBL p. 1043-1044), trebuie să ţinem cont de următoarele criterii: 1) Isus spune lui Toma că sunt mai fericiţi cei care cred, fără să fi văzut minuni (In 20, 29); refuză să facă minuni la cererea Ispititorului în pustiu şi apelează la credinţă în cuvântul lui Dumnezeu şi consideră cererea ei drept o ispitire a lui Dumnezeu (Mt 4, 4-7); refuză să facă minuni acolo unde nu găseşte credinţă (Mt 13, 58); numai credinţa, chiar cât un grăunte de muştar, poate săvârşi minuni (Lc 17, 5-6); 2) Isus, când apelează la semne sau la minuni pune pe aceeaşi treaptă vindecarea bolnavilor ca şi propovăduirea evangheliei (Mt 11, 4), ceea ce ne sugerează că ori ambele sunt miracole, ori ambele sunt lucruri care ţin de puterile umane; 3) Isus a săvârşit minuni numai datorită faptului că el este începătorul şi desăvârşitorul credinţei (Evr 12, 2) şi apoi 4) este aproape imposibil să deosebeşti un fapt miraculos de unul extraordinar care nu-i miraculos, pornind de la limitele puterilor omeneşti, fiindcă aceste limite sunt în mare măsură necunoscute şi noile descoperiri au demonstrat de atâtea ori că ceea ce ieri era considerat un efect al forţelor supranaturale, azi este cunoscut şi definit foarte bine printr-o cauzalitate naturală; 5) un aspect foarte important este şi acesta: povestirea a ajuns la noi, ca de altfel la toţi cititorii evangheliei, numai ca o mărturie a unui credincios, adică: povestitorul a luat poziţie în povestirea sa faţă de un lucru care nu poate fi demonstrat, ci doar mărturisit, adică vrea să spună că în acest eveniment Dumnezeu se îndreaptă către oameni şi caută credinţa lor. Deci minunea este un beneficiu al credinţei şi chiar când cineva se converteşte la credinţă datorită unei minuni, convertirea se obţine pe baza unei credinţe care a beneficiat de o minune, ca în cazul vindecării paraliticului din Cafarnaum pentru credinţa acelora care l-au adus şi l-au lăsat în faţa lui Isus prin acoperişul casei (Mc 2,1-12): Văzând Isus credinţa lor.

În episodul evangheliei de azi Isus apare, nu ca profeţii Vechiului Testament care făceau rugăciuni lungi lui Dumnezeu ca el să liniştească apele mării: prin credinţa sa desăvârşită Isus le linişteşte el însuşi şi minunea este revelaţia sa în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, ba chiar faptul că El este Dumnezeu însuşi (cf. CBL p. 1043-1044), constituind obiectul credinţei noastre.

Chiar şi marea, realitate puternică şi tumultuoasă, este supusă lui Dumnezeu. Dumnezeu era prezent când ea s-a născut, ieşind din sânul pământului ca un copil neajutorat din sânul mamei; el a înfăşat marea în negură şi a îmbrăcat-o în nori. Psalmul responsorial şi evanghelia în timp ce ne subliniază domnia şi stăpânirea lui Isus asupra mării, ne sugerează gândul că în timp de primejdie, având credinţă, trebuie să ne păstrăm încrederea în acela care a făcut marea şi a pus-o la dispoziţia omului, ca el să aibă stăpânire asupra ei (Gen 1, 26), asemenea lui Cristos chipul omului desăvârşit.

Dumnezeul nostru nu-i zeul falselor siguranţe umane, nici nu este formula care rezolvă toate dificultăţile problemelor noastre. A fi un Dumnezeu care să ne stea la dispoziţie ar însemna să fie un Dumnezeu care înstrăinează, un surogat, un Dumnezeu de umplutură. El îşi păstrează demnitatea divină prin faptul că ne-a pus la dispoziţie credinţa, care nu-i fugă de angajare, ci din contra, ea este o angajare continuă de a face faţă tuturor furtunilor care ne stau împotrivă. Fiindcă ar fi o credinţă falsă aceea care l-ar căuta pe Dumnezeu numai ca pe o consolare individuală şi ca pe o rezolvare directă a necazurilor în care ne aflăm. Dacă la baza acestei credinţe n-ar sta disponibilitatea absolută faţă de Dumnezeu, ci doar tentativa de a-l folosi pe Dumnezeu conform cu dorinţele personale de a avea o siguranţă, am merita dojana lui Isus adresată ucenicilor: Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? A avea credinţă înseamnă a se abandona în braţele lui Dumnezeu chiar şi atunci când ni s-ar părea că el doarme, fiindcă ştim că ceea ce Isus a învins nu ne poate învinge (cf. MAC p. 883).

Analizându-ne, ne dăm seama cât de slabi suntem în credinţă şi cât avem trebuinţă de o convertire profundă faţă de ea.

Modelul convertirii noastre ne este pus înaintea ochilor de prima lectură: Iob. Datorită suferinţelor şi ştiindu-se nevinovat, Iob se agită mai puternic decât marea pe timp de furtună. Îl sfidează pe Dumnezeu, care acceptă sfidarea, dar face să treacă prin faţa lui toată măreţia creaţiei ca pe o peliculă cinematografică. În faţa acestei măreţii, Iob se simite redus, anihilat şi confuz; în el se produce o convertire profundă: devine mai calm decât marea liniştită de Isus, se umileşte în faţa lui Dumnezeu (cf. CBL p. 464-465).

În lectura a II-a (2Cor 5, 14-17) sf. Paul ne prezintă forţa, puterea convertirii noastre care este Isus şi care lucrează în cei care cred că el este Domnul.

Când sf. Paul spune că Isus a murit pentru toţi, arată de fapt că Isus a făcut posibil ca viaţa umană să depăşească narcisismul moral în care era închisă şi să se poată avânta spre un pol extrinsec de atracţie vitală, fiindcă acela care a murit, a înviat. Ca întotdeauna la sf. Paul, moartea lui Cristos îşi găseşte eficienţa în deschiderea sa reală spre viitor prin înviere.

De aici valorificarea omului în perspectivă creştină nu poate fi pusă pe baza existenţei trupeşti, adică pe condiţia muritoare a omului fără speranţa învierii. Cristos însuşi nu poate fi privit numai ca un erou glorios, care şi-a dat viaţa în chip generos pentru o cauză sublimă, ci mai ales ca pe un mare învingător al morţii, moarte care provoacă mult mai multă teamă decât marea cea mai turbată. Cristos, biruitor asupra morţii prin credinţă, ne revelează obiectul credinţei noastre: pe Dumnezeu izvorul vieţii. Pentru aceasta spune apostolul neamurilor că: Dacă Isus Cristos nu a înviat, deşartă este credinţa noastră, fiindcă nu-şi mai are începutul în credinţa lui Isus, dar dacă unul este în Cristos (în credinţa lui), este o creatură nouă. Astfel, moartea lui Cristos este considerată ca o reconciliere. Înţelesul profund al cuvântului grec reconciliere are înţelesul în limba noastră de creaţia unui altuia.

A se reconcilia, prin urmare, nu înseamnă pur şi simplu a închide o perioadă neplăcută a vieţii şi de a se întoarce la punctul zero; nu înseamnă a închide un cont şi de a deschide altul nou, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; din contra, reconcilierea recunoaşte posibilitatea şi probarea răului comis, care a fost cauza despărţirii, dar aduce crearea unei situaţii noi în totalitate, în care oamenii încep să depăşească limitele lor istorice. Crucea a fost ca o sentinţă de condamnare la moarte care a adus sfârşitul trecutului şi a inaugurat în totalitate un altul: pentru cel care este în Cristos apare o nouă creaţie: au fost distruse cele vechi şi toate sunt reînnoite (cf. CBL p. 1629-1630).

Deci: cea mai mare minune, pe care o realizează omul prin credinţa în Cristos, este omul nou.

Credinţa este darul iubirii lui Dumnezeu, faţă de care trebuie să-i aducem necontenit lauda şi recunoştinţa noastră cu întreaga Biserică, spunându-i: Te rugăm, Doamne, fă-ne să fim totdeauna cuprinşi şi de frică şi de iubire faţă de Numele tău sfânt, căci Tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin