Predici

Catehismul ne spune că Dumnezeu este veşnic, pretutindeni, atotputernic, atotştiutor, sfânt şi drept, adică este Infinitul absolut.

Iată acum un paradox evanghelic: Împărăţia lui Dumnezeu este ca un grăunte de muştar. Adică Dumnezeu este mai mare decât Împărăţia sa? Paradox pe care un creştin l-a rezolvat în felul următor în faţa unui necredincios care l-a întrebat despre felul cum este Dumnezeu, spunând: Dumnezeu este atât de mare că nu încape în capul tău, dar este atât de mic încât încape în inima mea”. Iar sf. Anselm din Canterbury spune că : “Dumnezeu este acela decât care nu-i cu putinţă a fi gândit ceva mai mare” (Proslogion, Ed. Apostrof, Cluj 1996, p. 14).

Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este ca un grăunte de muştar, atunci cât de mic trebuie să fie omul în această împărăţie?! În cadrul acestei Împărăţii omul trebuie să fie ceva mai mult decât nimic. Vom înţelege mai bine ce este Împărăţia, Dumnezeu în cadrul împărăţiei şi omul în lumina revelaţiei din Liturgia cuvântului de azi.

Împărăţia creşte în ascuns, independent de ştiinţa şi voinţa omului. Ea este însăşi viaţa. Ceea ce face să crească sămânţa este viaţa pe care numai Dumnezeu o are în stăpânire. Viaţa este realitatea realităţilor şi pe care nu o vedem în esenţa sa, ci o deducem doar din mişcare – In motu vita – cum se spune în filozofie, adică: “În mişcare este viaţa”. De aceea spune Isus că: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Lc 17, 21) şi mai ales este viaţa divină care se manifestă în Isus, fiindcă despre sine a spus el: A ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu (Lc 11, 20), adică a ajuns viaţa adevărată: Am venit ca să aibă viaţă” (In 10,10) tot omul. Ea este un dar divin.

Este interesant de notat că din 4 versete ale primei parabole, 3 sunt destinate să descrie procesul misterios al creşterii, fie că omul doarme, fie că veghează. Isus vrea să dea o replică ideilor şi aşteptărilor mesianice ale iudeilor din timpul său. Erau pe atunci farizeii care gândeau că se poate grăbi venirea Împărăţiei prin pocăinţă, prin post şi prin păzirea riguroasă a Legii şi a tradiţiilor strămoşeşti; mai erau zeloţii care încercau să implementeze Împărăţia recurgând la violenţă şi la rezistenţă armată împotriva cuceritorilor romani; erau, în fine, apocalipticii care încercau să stabilească cu precizie prin calcule cabalistice (interpretare ocultă a Bibliei pe bază de numere) ora şi locul manifestării glorioase a lui Mesia. Isus corectează aceste ipoteze şi afirmă solemn că Împărăţia este darul şi opera lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Fiind un dar, este normal ca să fie mai mică decât Dumnezeu şi iniţiativa să-i aparţină numai lui. (cf. MAC p. 876).

Dacă am crede că Împărăţia lui Dumnezeu este Biserica, atunci grăuntele de muştar, cu care se identifică, ne sugerează ideea unei Biserici sub aspectul unei turme mici (Lc.12, 32), sărace, care nu se proclamă pe sine, nu se caută pe sine, care renunţă la orice bogăţie şi se eliberează de orice alianţă sau compromis cu puterile de pe pământ (bani, politică, putere, cultură) fiindcă ştie că împărăţia nu depinde de toate acestea (id. p. 877).

În ce constă măreţia acestei Împărăţii a lui Dumnezeu?.. Oare în roadele – holdele - bogate pe care le-a produs sămânţa aruncată în pământ sau în pomul plin de roade care a ieşit din sămânţa de muştar şi în care se odihnesc păsările cerului?.. Răspunsul ni-l dă prima lectură (Ez 17, 22-24).

În anul 597 Nabucodonosor a deportat în Babilon pe regele Ioachim şi a pus în locul lui pe Sedecia care, nu numai că a rupt alianţa cu Nabucodonosor, ci şi cu Dumnezeu. Ezechiel descrie în parabola vulturului uriaş care rupe vârful cedrului căderea dinastiei davidice prin ultimul rege Sedecia. Cei exilaţi îşi puteau pune problema: Unde este împlinirea promisiunii făcute lui David, conform căreia nu-i va lipsi niciodată un descendent de pe tron? Ezechiel face o profeţie mesianică: prin regele Babilonului lucrează însuşi Iahve, el este acela care rupe din vârful cedrului o rămurea şi o plantează pe muntele Sionului. Ramura va căpăta dimensiuni cosmice datorită alegerii libere din partea Domnului, în aşa fel că, devenind copac, toate păsările îşi vor găsi adăpost sub ramurile lui, toate popoarele îi vor fi vasale ca pe timpul lui David. Întoarcerea din exil a fost sărăcie curată, dar cuvintele lui Ezechiel au fost proiectate în perspectivă mesianică. Isus foloseşte această parabolă spre a o referi la Împărăţia Cerurilor de pe pământ (cf. CBL p. 707-708).

Că Împărăţia creşte numai datorită lui Dumnezeu o vedem din faptul că lipseşte orice indiciu faţă de alte munci ale omului, cum ar fi aratul, plivitul, irigatul, păzirea de dăunători, ci este pus în evidenţă doar seceratul: pune mâna pe secere fiindcă holda este coaptă. Fraza din urmă aparţine profetului Ioil (4, 13) şi se referă la judecata din urmă. Isus vede în secerători pe îngerii lui Dumnezeu. Deci şi recoltarea este tot o operă divină (Mt 24, 31).

Dar omului ce-i mai rămâne de făcut pentru a se înscrie în această Împărăţie?..

Să fie răbdător. Dacă realizarea Împărăţiei nu depinde de mine, trebuie să mă înarmez cu răbdare. Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum Împărăţia Cerurilor se câştigă cu sila şi numai cei care îşi fac silă o cuceresc (Mt 11, 2). A-şi face silă înseamnă a avea răbdare. A-şi construi răbdarea este o lucrare nouă, este trezirea conştiinţei că Dumnezeu lucrează în mine, se slujeşte de mine, dar nu ştiu în ce fel, în ce ocazii şi faţă de care persoane. Adevărata sărăcie este aceasta: de a face totul fără a-şi atribui ceva; de a acţiona cu toate puterile fără a pretinde să văd roadele (cf. MAC p. 877).

La rădăcina răbdării trebuie să stea credinţa. Încercarea credinţei voastre oţeleşte răbdarea. Dar răbdarea să treacă la faptă, ca să fiţi desăvârşiţi şi deplini, fără nici o lipsă spune sf. Iacob (1, 3-4). De aceea a spus Mântuitorul că numai cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt 24, 13).

Liturgia cuvântului ne oferă un exemplu de răbdare sfântă spre a ne fi model: sf. Paul…

În lectura a II-a (2Cor 5, 6-10) sf. Paul ne lasă să vedem situaţia perplexă pe care o aduce credinţa cu sine. Duritatea misiunii pe care şi-a asumat-o îl aduce de multe ori la situaţii limită de oboseală, contra cărora reacţionează cu putere, recurgând la acea rezervă mântuitoare care îi vine de la Dumnezeu: Suntem mereu plini de încredere. Acum se simte în exil, în afara domiciliului pentru care a fost destinat. Credinţa este o stare de exil şi, prin urmare, nu poate căpăta o stare definitivă, de aceea este necesar să se stea mereu cu valiza gata de drum.

Deja în episodul trecut (Duminica a X-a) privirea era ridicată spre bunurile veşnice. Episodul de azi continuă pe aceeaşi linie: recompensa finală este în stare să-l facă pe om să dorească sfârşitul exilului pământesc spre a sta alături de Domnul. Şi vom sta alături de Domnul în măsura în care lucrarea noastră întru răbdare porneşte din credinţă, speranţă şi iubire faţă de împărăţia pe care el a dobândit-o prin sângele său (Fp 20, 28), fiindcă numai dragostea este răbdătoare (1Cor 13, 4).

Am afirmat la începutul predicii că omul, într-o împărăţie ca un grăunte de muştar, este ceva mai mult decât nimic, dar devine mare numai la judecata din urmă când Domnul îl acceptă liber în împărăţia sa pe care o va prezenta lui Dumnezeu Tatăl (1Cor 15, 24)

Atitudinea corectă a creştinului, şi a noastră, în faţa lui Dumnezeu trebuie să fie cea de umilinţă pe care o exprimă Biserica în rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi, aceea pe care să o repetăm cu mai multă credinţă în fiecare zi: Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte” (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin