Predici

Începem cu o constatare istorică: din cele mai vechi timpuri se cunoaşte lupta dintre bine şi rău. Sumerienii au personificat binele în zeul Marduk şi răul în Tiamath.

Conciliul Vatican II rezumă această istorie zbuciumată în următoarele cuvinte: Întreaga istorie a oamenilor este străbătură de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura, după cum spune Domnul (cf. Mt 24, 13; 13, 24-30 şi 36-43) până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu (GS 37,b).

Omul, cuprins în toiul acestei bătălii aprige, se simte atras de binele paradisiac, dar în aceeaşi măsură se simte scufundat în rău şi în păcat. Starea paradisiacă nu-i pentru nimeni o situaţie deja cucerită, câştigată pe merit şi nici răul nu-i o stare de fatalitate: sunt stări dialectice (din care omul are de învăţat) condiţiei reale a omului. Problema binelui şi a răului a fost, este şi va fi mereu prezentă în istorie ca o problemă socială, filozofică şi religioasă (cf. CBL p. 82).

Omul se simte înfrânt fiindcă de multe ori, mai ales azi, caută să ignore sau să subestimeze puterea unui duşman, a satanei. Sigur, Liturgia cuvântului de azi nu urmăreşte să pună în evidenţă, în primul rând, pe diavol, dar, din păcate sunt mulţi creştini care astăzi nu cred în existenţa lui. Experienţa, pe care o fac în ispite, nu li se pare că trebuie atribuită existenţei puterilor diavoleşti. Personificarea celui rău, se spune, aparţine vremurilor medievale care au apus; diavolul a fost un mit; posedarea diabolică a fost o traumă istorică, pe care psihologia modernă caută să o vindece. Este tot mai evident dezgustul şi necazul cu care se confruntă exegeţii şi teologii moderni când încearcă să vorbească despre satana şi puterile celui rău (cf. MAC p. 870).

După mărturia biblică (Lec.I-a:Gen 3, 9-15) primul om, bogat în daruri atât de mari, n-ar fi îndrăznit de unul singur să se ridice contra lui Dumnezeu. Acesta îi apărea ca o putere atât de dominatoare şi de desăvârşită că n-ar fi îndrăznit niciodată să-i calce porunca, dacă o putere nu l-ar fi împins din exterior. Desigur că exista în om o tendinţă adormită, o dorinţă de a fi mai mult decât este, fiindcă se vedea şi se simte limitat. Prezenţa misterioasă, dar reală, a ispititorului, sau, după cum îl numeşte Biblia, «satana» (evreiescul satan = adversarul) sau «diavolul» (grecescul diábolos = calomniatorul) îşi face simţită prezenţa chiar în paradisul pământesc, de la origini (cf. MAC p. 869). Şi diavolul a reuşit să-l tragă pe om în păcat.

Ce este păcatul?

Biblia îl descrie ca pe o încălcare a unei dispoziţii divine: de a nu mânca din pomul oprit (cf. Gen 2, 17). Cine poate înţelege gravitatea acestei încălcări? Încălcarea, atingând un drept supranatural, fiindcă venea din partea lui Dumnezeu, gravitatea ei nu poate fi înţeleasă de mintea omenească, rămâne un mister. Răul este un mister care depăşeşte puterea de înţelegere a raţiunii. În faţa răutăţii fiului risipitor din parabola lui Isus, tatăl tace şi îi dă moştenirea pe care ştie precis că o va folosi rău, dar îi respectă libertatea şi tocmai libertatea îl va readuce la casa părintească; în faţa răutăţii lui Irod, Isus tace: înţelegerea divină a răului nu găseşte cuvinte spre a-l exprima pe înţelesul raţiunii; lui Pilat, care voia să salveze aparenţele dreptăţii, Isus îi spune: Cel care m-a dat pe mâna ta are un păcat mai mare (In 19, 11); iar despre Iuda trădătorul, Isus a spus doar atât: “i-ar fi fost mai bine acelui om de nu s-ar fi născut” (Mt 26, 24). Din acest ultim răspuns înţelegem că păcatul s-ar putea înţelege, dacă s-ar înţelege sensul vieţii. Dar şi viaţa, naşterea, este un mister pe care raţiunea nu-l poate descifra înafara lui Dumnezeu în care suntem, trăim, ne mişcăm.

Biruinţa omului asupra diavolului şi asupra păcatului este adusă de Cristos printr-un alt mister, acela de a reduce la neputinţă prin moarte pe acela care are putere de la moarte, adică pe diavol (Evr 2, 14), de a-i nimici faptele lui (1In 3, 8), cu alte cuvinte, de a înlocui împărăţia satanei cu noua Împărăţie a Tatălui (1Cor 15, 24-28; Col 1, 13 ş.u.), adică a iubirii. Evanghelia (Mc 3, 20-35) pezintă un crâmpei din viaţa lui Isus, care demonstrează în realitate faptul că întreaga sa viaţă pământească a fost o luptă continuă împotriva satanei. Chiar în momentul în care se părea că diavolul deţine o oarecare supremaţie (în timpul pătimirii şi morţii lui Isus), de fapt tocmai atunci stăpânul acestei lumi a fost aruncat afară (cf. In 12, 31). Isus este omul puternic menit de Tatăl să pună în lanţuri pe satana. El învinge o dată pentru totdeauna trecând prin misterul morţii şi al învierii cu forţa iubirii (cf. MAC p. 869).

La învinuirea că scoate diavolii cu ajutorul căpeteniei diavolilor, Isus răspunde cu un argument ad hominem: dacă satana îl alungă pe satana, atunci se pune problema unui război civil în iad şi prin urmare împărăţia lui este la pământ, este distrusă, diavolii sunt morţi sau nu mai au nici o putere. Trecând la contra-atac, Isus îi acuză dur pe acuzatorii săi, îi acuză de rea-voinţă evidentă: ei caută să închidă ochii în faţa luminii. Din acest motiv Isus distinge două feluri de păcate: contra Fiului omului şi contra Duhului Sfânt. Primul se referă la păcatele care sunt considerate ca atare: încălcare evidentă a unei porunci divine, în timp ce al doilea fel de păcate se referă la acele fapte care, fiind păcătoase în sine, se prezintă sub haina virtuţii. Astfel, acestea din urmă nu obţin iertarea, fiindcă prima condiţie ca un păcat să fie iertat este recunoaşterea lui, recunoaşterea de a fi păcătos. De fapt aici se pune problema forte a unui război contra fariseismului, care va fi mereu un păcat tipic eclezial (cf. CBL 1037).

Împotriva acestui păcat de tip eclezial, prezent sub masca virtuţii, nu există decât o şansă de salvare: alegerea voinţei lui Dumnezeu ca normă de viaţă. Libertatea alegerii voinţei lui Dumnezeu dă trăsătura de unire mai perfectă decât aceea pe care o dă natura umană dintre tată şi fiu, dintre mamă şi copil, dintre frate şi soră. Ceea ce am accentuat şi în duminicile precedente (actul intelectual al alegerii este superior instinctului natural) este confirmat de Isus: Oricine face voia lui Dumnezeu, acela este fratele meu, sora mea şi mama mea. Voinţa lui Dumnezeu în sine este aceea care împarte libertatea divină şi are menirea să desăvârşească libertatea umană, să-l desăvârşească pe om din interior.

Aceasta este tema pe care o dezvoltă sf. Paul în lectura a doua (2Cor 4, 13-5, 1). Motivul pentru care Apostolii acceptă cu plăcere şi bucurie paradoxul din viaţa lor: asemănarea cu Cristos care salvează prin moarte, stă în înţelegerea voinţei lui Dumnezeu ca pe un izvor inepuizabil de iubire. Sf. Paul recunoaşte că aceasta are sens numai dacă se porneşte de la credinţă. Numai dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat din iubire şi că viaţa noastră este strâns unită cu aceste două aspecte ale vieţii lui Cristos (Rom 6) se poate găsi o explicaţie exhaustivă faţă de misiunea apostolică: de a trezi la adevărata realitate tendinţa internă a omului de a fi ca Dumnezeu. Veţi fi ca Dumnezeu. Cu aceste cuvinte diavolul se adresează Evei, fiindcă în femeie a pus Dumnezeu simţul valorilor: sensul vieţii şi al iubirii care nu pot fi despărţite de sensul dumnezeirii: binelui, frumosului, puterii, adevărului suprem. Trezind dorinţa internă a omului după dumnezeire, diavolul a făcut un lucru bun, pe care Eva l-a recepţionat ca atare, numai mijlocul te atigere a acestui scop a fost greşit: de a mânca din pomul oprit, de a merge contra iubirii.

Misiunea apostolilor stă în menţinerea vie a dorinţei omului de a fi ca Dumnezeu prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu, prin realizarea omului interior, prin noul Adam care este Cristos, care este Iubirea întrupată şi care are menirea să ţină mereu trează în noi conştiinţa că vom fi ca Dumnezeu, părtaşi ai naturii divine şi vom scăpa de stricăciunea poftelor lumeşti (2Pt 1, 4) şi în el vom trăi mereu valorile desăvârşite de tată, mamă, frate şi soră.

Adăugând ceva la rugăciunea de la începutul sf. Liturghii de azi, să spunem: Dumnezeule, izvorul oricărui bine, ascultă-ne rugăciunea: inspiră-ne mereu să cugetăm la adevărul că vom fi ca tine în tine şi călăuzeşte-ne prin Duhul Sfânt ca să-ţi împlinim voinţa asemenea Fiului tău Isus Cristos Domnul nostru (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin