Predici

Din cele mai vechi timpuri, din perioada babiloniană, se cunoaşte o zi cu numele de «sapattu» care stă, probabil, la originea cuvântului «sabat» – sâmbătă. Această zi era plasată la mijlocul lunii, la lună plină şi era socotită o zi de dezmăţ în cinstea zeilor. O cunoştea şi Israelul şi o punea în legătură cu sabatul. Dumnezeu, nemulţumit de felul în care era sărbătorită această zi lunară cu influienţă păgână, decide: Voi curma toate desfătările ei, sărbătorile şi lunile noi (pline) şi sâmbetele şi toate prăznuirile Israelului (Os 2, 13; Is 1, 13). Se pare că Israelul a făcut din ziua sapattu cu iz păgân, sărbătorită o dată pe lună, un sabat al desăvârşirii, punând-o prin lege în a şaptea zi a fiecărei săptămâni. Şapte era considerat număr perfect, de aceea menirea sabatului era să ducă la desăvârşire. Numai că legea acestei zile a fost interpretată greşit şi nu şi-a mai atins ţinta. (cf. CBL p. 251).

Isus, care n-a venit să strice Legea şi profeţii, ci să ducă toate la desăvârşire (Mt 5, 17-19), intră în frecuş cu căpeteniile iudaismului care interpretau greşit legea sabatului (Mc 2, 23-3, 1-6). Ucenicii, care erau flămânzi, în timp ce treceau printr-un lan de grâu luau spice, le frecau în palmă şi apoi ronţăiau boabele. A freca spicele în palmă în zi de sabat nu era permis, fiindcă era considerat ca un fel de treieriş. Căpeteniile iudaice, farizeii în primul rând, se scandalizează. Isus le răspunde citându-l pe David care, constrâns de foame, cere preotului Achimelec (nu Abiatar, cum zice Marcu) pâinile sfinte, ca să mănânce el şi însoţitorii săi şi le primeşte (cf. Sam 21, 2-7). După exegeza iudaică, acest caz avea o justificare: necesitatea hranei pentru viaţă. Ei bine, vrea să spună Isus, în aceeaşi situaţie se află şi ucenicii mei. Sabatul este o lege care, ca toate legile, trebuie să fie destinată spre binele oamenilor. Prin urmare, nu trebuie să fie vreo contradicţie între legea sabatului şi necesitatea fundamentală a omului de a trăi; legea nu trebuie să-l înstrăineze pe om de viaţă. Acest lucru îl va afirma sf. Paul cu toată tăria: Cristos a venit să-l elibereze pe om de tirania legii (Rom 3, 20; Gal 1, 4-5; etc), fiindcă Sâmbăta, spune Isus, este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă. (cf. CBL p. 1033).

Isus, Mesia, Salvatorul lumii, «Fiul omului», n-a venit să-l condamne pe om, ci să-l salveze de la orice fel de înstrăinare legalistă, a venit să dea omului posibilitatea să-şi afirme libertatea prin care se aseamănă cu Creatorul, imitându-l pe Cristos în libertatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, de a fi şi oamenii fii în Fiul printr-o singură lege, care nu se impune, ci se alege, şi care este iubirea. «Ama et fac quod vis» – Iubeşte şi fă ce vrei! (sf. Augustin). Nu există iubire cu forţa. Iubirea se dăruieşte şi se acceptă în mod liber.

De ce căutau farizeii şi irodienii să-l omoare pe Isus?

Fiindcă ţineau la litera legii, care le convenea din punct de vedere material, şi nu la spiritul legii, pe care nu-l mai aveau, care se pierduse în negura istoriei. Şi, după cum spune sf. Paul, Spiritul este acela care dă viaţă, litera ucide (2Cor 3, 6), ei aveau litera legii şi de aceea căutau să-l omoare.

Dar, care a fost scopul legii sabatului la început? Care a fost spiritul ei?

O interpretare este teocentrică şi alta antropocentrică: una îl are pe Dumnezeu în centrul legii sabatului şi alta îl are pe om. Legea, adică litera, prescria odihna în zi de sâmbătă. Ce însemnă odihna lui Dumnezeu şi ce însemnă «odihna» pentru om? Interpretarea teocentrică pune odihna pentru Dumnezeu: Dar ziua a şaptea este sâmbătă pentru Domnul Dumnezeul tău (Dt 5, 14) care, după ce a creat toate, s-a odihnit (Gen 2, 3; Ex 20, 11). Aici odihna are înţelesul de sărbătoare, de fericire, de bucurie deplină, fiindcă a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse şi iată erau foarte bune (Gen 1, 31). Sabatul este, prin urmare, o chemare în a face ca toate să fie bune, ca toate să fie izvor de bucurie. De aceea i-a întrebat Isus pe farizei: Ce se cuvine a face sâmbăta, bine sau rău? Prin această întrebare dă de înţeles că se cuvine a face binele, că binele nu poate fi oprit de nici o lege, că fiecare faptă bună merită o sărbătoare, este vrednică de odihnă şi acela care face toate bine se aseamănă cu Dumnezeu şi va intra în odihna lui.

Interpretarea este antropocentrică când odihna devine semn al eliberării. Israelul trebuie să înceteze munca în ziua sâmbetei spre a-şi aminti că a fost eliberat de munca forţată din Egipt, că se îndreaptă spre ţara odihnei, că trebuie să împartă odihna cu cei din familie, cu sclavii şi chiar cu animalele de povoară. De aici odihna capătă tot mai mult înţelesul de a nu face nici un efort fizic, nici chiar când ar trebui să faci binele necesar.

Fie în sens teocentric, fie în sens antopocentric, sabatul a fost o verigă din lanţul de transmisie a spiritualităţii umane peste veacuri. Pentru noi creştinii această verigă de timp a trecut, pentru alţii încă nu. Cristos, care a respectat sabatul şi l-a desăvârşit, a creat o nouă verigă în lanţul spiritualităţii în calitatea şi cu autoritatea sa de «Domn al sâmbetei»; veriga a fost botezată cu numele de Duminică, adică «Ziua Domnului» sau ziua Iubirii, bazată, aşa cum am spus mai înainte, pe legea nouă, care nu se impune, ci este aleasă în mod liber, conştient, responsabil şi de aceea este superioară oricărei legi impuse. Ea este singura cale care duce la sfinţenie. De aceea Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o (Gen 2, 3), arătându-ne că în această zi Dumnezeu a făcut ceva deosebit, a sfinţit timpul. Timpul este sfânt pentru că aparţine lui Dumnezeu. Toţi cei care vor intra în acest timp sunt chemaţi la sfinţenie. A sfinţi şi a se sfinţi înseamnă, oare, a nu face nimic?

Din Evanghelii apare că Isus alege, de preferinţă, sâmbăta pentru a face bine, nu din spirit de polemică sau non-conformism, ci pentru că sâmbăta este ziua privilegiată pentru a face bine, pentru a-l reintegra pe cel nevoiaş în plinătatea vieţii, spre a-l elibera pe cel care este sclav sau prizonier într-o formă sau alta. Este ziua care încoronează creaţia şi o duce spre desăvârşire (cf. MAC p. 863).

Isus este dinaintea timpului şi prin el s-a făcut şi timpul (In 1, 2); el stă, nu numai la sfârşitul desăvârşirii timpului, ci şi la începutul lui: Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul (Ap 1, 8; Is 44, 6); el dă sens timpului şi a sfinţit prima clipă a timpului în care avea să apară ca Fiu al omului prin Duhul său Sfânt care la începutul creaţiei plutea pe deasupra apelor, le sfinţea spre a fi capabile să dea viaţă (Gen 1, 2). În acest scop prima zi a săptămânii aminteşte de prima clipă a timpului şi de sensul vieţii şi al Învierii lui Isus care sfinţeşte, desăvârşeşte timpul spre a fi apt ca să vadă arătarea în slavă, în sărbătoare deplină, pe fiii lui Dumnezeu.

Duminica este, prin urmare, chemarea de a trăi timpul în spiritul Evangheliei, de a face viaţa cristocentrică, ca unul fiecare să poată spune cu apostolul neamurilor: Pentru mine a trăi este Cristos (Fil 1, 21). Dumnezeu a sfinţit creaţia în ziua a şaptea, iar Isus, prin învierea sa din morţi în prima zi a săptămânii, a inaugurat jubileul veşnic al celor sfinţiţi în timp pe pământ.

Azi, pentru mulţi, duminica şi-a pierdut sensul religios pe care îl avea odinioară. Invazia unei civilizaţii ştiinţifice, tehnice, culturale, politice, sportive etc, a cam dat peste cap obiceiurile seculare şi elementele mentalităţii colective de la sfânta Liturghie. Din ce în ce mai mult ea devine ziua odihnei în care nu se face nimic, ziua distracţiilor, ziua evadărilor în păduri, la mare şi în orice alt loc deosebit de cel obişnuit; din ce în ce mai mult duminica devine ziua muncii pentru mulţi, ca unii să se poată odihni, alţii câştiga, alţii să se poată distra. Pentru unii, mersul la biserică în zi de duminică înseamnă obişnuinţă; pentru alţii satisfacerea unei porunci bisericeşti, similară cu sabatul; pentru alţii înseamnă ieşirea din obişnuit spre a se întâlni cu alţii, spre a vedea fastul oficierilor religioase etc.

Sfântul Paul nu a visat o situaţie triumfalistică a Bisericii, ci din contra (Lec.II-a: 2Cor 4, 6-11), a visat un remediu pentru ziua Domnului din zilele noastre. Când puterea sacerdotală se manifestă cu fast, cu pompă, cu zorzoane etc, se micşorează şi se umbreşte puterea lui Dumnezeu, de aceea Paul vede slujirea apostolică ca pe o specie de «nekrosis», stare de moarte care totuşi înaintează din pricina lui Isus, ca şi viaţa lui Isus să se arate în carnea noastră muritoare. Ca să poţi împlini o astfel de misiune trebuie să ai credinţă. Credinţa, la sf. Paul, este mereu aceeaşi: moartea lui Cristos este valabilă numai pentru faptul că duce la Înviere (cf. 1Cor 15). Pentru că Isus vestise cu autoritate că sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă, a fost ameninţat cu moartea. Creştinul, care trăieşte ceea ce Isus a vestit, cu atât mai mult trebuie să aibă soarta lui Cristos: moartea care duce la înviere. Această soartă şi-o pregăteşte duminica, zi în care credinţa lucrează prin caritate (Gal 5, 6).

pr. Anton Dancă Ritul latin