Predici

Dacă analizăm prima rugăciune a liturghiei de azi, vom descoperi că ea cuprinde în esenţă scopul lecturilor. Vă reamintesc rugăciunea aşa-zisă a colectei (care leagă împreună, atât pe credincioşi prin Cristos prezent, cât şi învăţătura lecturilor): Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte (LR). Deci se urmăreşte ca mersul lumii, adică sensul vieţii de pe pământ, să reintre în planul divin al fericirii prin slujirea Bisericii. Ucenicii lui Ioan Botezătorul şi ai farizeilor posteau fiindcă vedeau cum sensul vieţii este alterat de păcat şi de suferinţă. Isus descoperă ucenicilor săi că prin el sensul lumii va intra pe făgaşul normal voit de Dumnezeu. Biserica are menirea să ofere oamenilor cu bucurie sensul vieţii în Cristos: fericirea cu Dumnezeu.

Într-un sat palestinian, o căsătorie era ocazie de mare sărbătoare şi de bucurie pentru toţi. Punctul culminant îl constituia banchetul la care participau părinţii, prietenii şi cunoscuţii celor nou căsătoriţi. Acest banchet avea la poporul israelit o încărcătură teologică necunoscută de omul modern. El evoca evenimentele culminante ale istoriei sale începând cu făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avram de a-i înmulţi urmaşii ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe ţărmul mării (Gen 22, 17) şi prefigura, la nivel de semn, sărbătoarea plină de fericire a timpului mesianic (cf. MAC p. 857). Zilele lui Mesia erau adesea comparate în literatura rabinică cu un banchet de nuntă şi figura mirelui evoca pe Dumnezeul alianţei, Mirele prin excelenţă.

Deşi mireasa – poporul lui Israel – l-a părăsit, i-a trădat iubirea, Dumnezeu este dispus să o ierte total, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi să-i recâştige iubirea: O voi conduce în pustiu şi-i voi vorbi la inimă. În acea zi te voi face mireasa mea. Această afirmaţie este repetată de trei ori, spre a pune în evidenţă importanţa, seriozitatea intenţiei divine şi a solemnităţii actului. Logodna se va încheia în adevăratul sens al cuvântului, în toate amănuntele juridice care o însoţesc, aşa încât mireasa nu-l va mai numi pe soţ drept stăpânul meu, ci soţul meu. Spunând: Te voi face soţia mea după dreptate şi drept, Dumnezeu face aluzie la preţul sau la zestrea logodnicei care, la început, era plătită tatălui şi fraţilor miresei, ca apoi aceasta să devină proprietatea soţului şi, după aceea el o încredinţa soţiei ca garanţie în caz de văduvie sau din cauza unui divorţ nedrept. Şi tu îl vei cunoaşte pe Domnul, vrea să spună că Israelul va deveni doamnă, regină-mamă a lui Mesia, adică îşi va găsi fericirea deplină în Iahve.

Raportul omului cu Dumnezeu nu trebuie să se bazeze pe ştiinţa pe care omul o poate acumula cu mintea, cu raţiune sa, aşa cum sunt relaţiile dintre învăţători şi elevi; nici pe baza unui contract comercial, ca între parteneri de afaceri; nici ca cele de partid, asociaţii sau de breaslă, ci pe raporturi organice, vii, intime, izvorâte din afectele interne ale fiinţei dotată cu capacitatea de a iubi mai presus de simţuri. Când această legătură intimă cu Dumnezeu este ruptă, omul îşi pierde sensul vieţii, sensul existenţei, fiindcă ruptura îi lasă un gol în suflet pe care nu-l mai poate umple nimeni, fiindcă nimeni nu poate pătrunde acolo, afară de Dumnezeu. Omul, ne mai având puterea şi nici posibilitatea de a-şi planifica propria mântuire, propria fericire, se simte ca un rătăcit nefericit în univers: caută, se întreabă şi nefericirea creşte pe măsură ce îşi pune speranţa în ce poate; şi constată că rămâne mai nefericit ca la început.

Evanghelistul Marcu ni-l prezintă pe Isus în postura de revelaţie: el este mirele, adică acela care singur poate umple golul din suflet: postesc acei care nu l-au aflat şi se bucură acei care l-au aflat; postesc şi cei care l-au aflat, ca să-l poată găsi şi cei care nu l-au aflat. Ucenicii se află într-un moment de plinătate interioară, un moment de bucurie ca de nuntă. Această plinătate interioară îi va conduce la o adeziune tot mai strânsă faţă de Învăţător şi tocmai bucuria intimităţii îi va determina să postească pentru cei care postesc acum fiindcă nu-l văd pe acela pe care ucenicii l-au găsit, pe Mesia. Isus respectă acele practici religioase care scoteau în evidenţă dorinţa omului de unire cu Dumnezeu, mai ales pe acelea pe care le indicase premergătorul său, Ioan Botezătorul, dar nu vrea ca «postul» să fie făcutr doar ca pe o prescriere a Legii, fiindcă Legea şi-a încheiat misiunea, postul trebuie să se bazeze pe iubire, pe viaţă intimă, pe trăire în har, fiindcă Dumnezeu este la temelia Legii şi noi trebuie să ajungem la el.

Acest adevăr caută să-l aprofundeze sf. Paul în lectura a II-a (2Cor 3, 1b-6). Acuzat de unii corinteni că n-ar fi un apostol adevărat fiindcă nu are scrisoare de recomandare din partea acelora care au fost aleşi de Isus ca apostoli, sf. Paul arată că nu scrisorile de recomandare sunt acelea care pot să-l acrediteze ca apostol faţă de comunitate, ci rezultatul operei sale. Biserica din Corint este pentru Paul o scrisoare de recomandare fiindcă poartă sigilul lui Cristos, pecetea Duhului Sfânt. Paul se recunoaşte doar ca un instrument, un ministru şi ceea ce a realizat este rodul «capacitării» care provine de la Dumnezeu în Duhul Sfânt, fiindcă scrisoarea, adică instituţia bisericească însăşi nu este scrisă cu plumbul, ci cu Duhul Dumnezeului viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor voastre. Deci: conducătorii bisericeşti, apostolii şi urmaşii lor, nu pot porni de la legi scrise, ci dintr-o comuniune internă, superioară scrierii, care are ca rădăcină pe Dumnezeu, fiindcă Litera ucide, dar Duhul dă viaţă (2Cor 3, 6).

Prin venirea lui Isus, Mirele este prezent. El sărbătoreşte nunta sa cu poporul aşezat la banchetul intim. Ucenicii săi au dreptul să se simtă fericiţi, ei pregustă din banchetul pascal.

Dacă bucuria este o caracteristică a vremurilor mesianice, creştinul trebuie să fie un purtător al bucuriei. El ştie că este «mântuit», de aceea poate trăi în bucurie.

De ce atunci mai sunt şi creştini trişti?

Răspunsul ni-l dă P. Tillich: Trebuie să recunoaştem adevărul acestei constatări, dar trebuie să vedem dacă lipsa noastră de bucurie depinde de faptul că suntem creştini sau mai degrabă de faptul că nu suntem destul de creştini (cf. MAC p. 857).

Adevărata sfinţenie are mereu cu sine darul bucuriei. Sintagma populară spune pe bună dreptate că Un sfânt trist este un trist sfânt. Adevărata sfinţenie este bucurie în Duhul Sfânt. Scriitorul francez Leon Bloy obişnuia să spună că. Trebuie să fie o singură tristeţe, aceea de a nu fi sfinţi. Bucuria creştină este semnul fidelităţii noastre faţă de Evanghelie şi de apartenenţa efectivă la Împărăţia lui Dumnezeu. Bucuria în Duhul Sfânt, bucuria nunţii cu Cristos, nu-i entuziasmul efemer şi de suprafaţă, pe care încercarea şi necazul o sting, ci este bucuria spirituală şi profundă alimentată de rugăciunea bazată pe speranţă, nu este bucuria hazlie şi uşuratică născută din divertisment sau dintr-un caracter flegmatic, ci este bucurie continuă şi intimă care se naşte dintr-o conştiinţă curată şi din siguranţa trăirii în prezenţa lui Dumnezeu, dar al Duhului Sfânt, dar de nuntă. Această bucurie ne poate face fericiţi chiar şi în necazuri şi persecuţii, cu o condiţie: în duh să înfrânăm pornirile rele ale trupului (cf. Rom 8, 13).

Repetarea rugăciunii colecte să ne unească acum în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, ca odată să avem parte de bucuria ospăţului de nuntă veşnică: Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin