Start > Ritul latin > Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu

Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu

29 May 2009
1,346 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Preasfântul Trup și Sânge (Anul B)

Dacă Isus n-a venit să desființeze Legea și profeții, ci să desăvârșească toate (Mt 5, 17-19), n-a venit nici să anuleze valoarea jertfelor din Vechiul Testament, ci să le desăvârșească printr-o nouă alianță.

Este clar că cina pascală celebrată de Isus comportă ceva special. Expresia de «trupul meu și sângele meu» arată că Isus însuși este preot și victimă; că «sângele vărsat» pecetluiește o înțelegere, nu numai cu ucenicii pe care i-a pregătit ca să fie vrednici de el, nu numai cu poporul lui Israel, ci cu întreaga lume, cu cei «mulți». Și, după cum înțelegerea de la muntele Sinai a făcut din cele douăsprezece triburi un singur popor cu o misiune unică în istorie, tot așa alianța pecetluită în sângele lui Isus de la Cina de Taină înlătură frontierele dintre oameni și dintre diferitele grupări din care este format neamul omenesc, formând «noul popor al lui Dumnezeu».

Citind Faptele apostolilor ne dăm seama că ucenicii lui Isus din primele veacuri ale Bisericii erau ferm convinși că sunt chemați de Dumnezeu să formeze o comunitate frățească, că forma cea mai potrivită spre a da mărturie că îl urmează cu adevărat pe Cristos și datoria de a aduce slavă lui Dumnezeu constă în a lupta contra acelora care tindeau spre bisericuțe separate, bazate pe clanuri, grupări, etnii (cf. Fap 6). Un aprig luptător contra diviziunilor a fost sf. Paul (cf. 1Cor 11, 17-34). În acest sens scrie sf. Ciprian creștinilor din orașul Teba: Beți în fiecare zi potirul sângelui lui Cristos, ca să puteți și voi să vă vărsați sângele vostru pentru Cristos (Tomas Spidkic, Izvoarele luminii, p.186), pentru unitatea Trupului mistic al lui Cristos, ca să se împlinească dorința lui Cristos “ca toți să fie una” (In 17, 11).

Cristos este jertfă de unire.

În legea veche erau jertfe de eliberare, de alianță și de comuniune, de ispășire, de cerere și de mulțumire. Jerfa unică a lui Cristos cuprinde în sine toate acestea. Este jertfa pascală de eliberare, jertfa alianței și comuniunii cu Dumnezeu, jertfa de ispășire pentru păcat, este jertfă de unire între oameni ca să-și poată duce povoara credinței și apoi este jertfa de mulțumire. Ba mai mult, de la această jertfă își ia numele Euharistia, ceea ce vrea să spună tocmai aducere de mulțumire, fiindcă datoria de căpetenie a omului față de Creator este de a-i mulțumi că l-a chemat la viață, la existență, la comuniune cu sine (cf. MAC p. 509). Cu atât mai mult noi avem datoria să-i mulțumim că ne-a chemat la o nouă alianță, mult superioară celei din Legea veche.

În lectura I-a (Ex 24, 3-8) este descris ritualul alianței sinaitice încheiate între Dumnezeu și poporul lui Israel. Moise prezintă israeliților termenii alianței, adică cuvintele Domnului (Decalogul) și toate normele care vor reglementa viața poporului. Israelul acceptă pactul și atunci Moise ia sângele jerfelor și stropește, în mod simbolic, pe cei doi contractanți: altarul, care îl reprezenta pe Dumnezeu și cele douăsprezece triburi ale lui Israel, reprezentate de cele douăsprezece pietre care erau la baza altarului, ca însuși Iahve să-i suțină spre a rămâne credincioși. Povoara credinței este atât de grea că nu o poate duce nici individul (Moise), nici colectivitatea (Israelul), ci este trebuință de intervenția divină.

Sângele, care la cei din vechime era considerat sediul vieții, arată că alianța este vitală; stropind cu el altarul și poporul, arată că între Dumnezeu și popor începe o comuniune (id.). Dumnezeu se angajează să suțină credința poporului său. Isus a venit să desăvârșească această comuniune dintre Dumnezeu și om, între om și semeni, nu prin sânge de animale, ci prin propriul său sânge dumnezeesc, de aceea el este Începătorul și desăvârșitorul credinței noastre (Evr 12, 2).

Într-un document sinodal se afirmă că Isus a învins ducând la desăvârșire toate riturile sacerdotale și jertfele Vechiului Testament, chiar și pe cele păgâne. În sângele său el ia asupra sa mizeriile și jertfele oamenilor din toate neamurile (Al III-lea sinod episcopal italian «Il sacerdozio ministeriale» I,1). După cum marele preot, intrând cu sângele victimei de ispășire în Sfânta sfintelor, dispărea din fața poporului, dar era mai activ ca niciodată în favoarea poporului prin mijlocirea sa, tot așa Cristos, intrând în cer, oferă pentru noi sângele său curățitor prin taina euharistică de pe altar, pe care o numim Misterul credinței.

Capitolul al IX-lea din Scrisoarea către evrei confruntă jertfa lui Cristos, preot și victimă, cu cea oferită de Moise la muntele Sinai în ziua cea mare a ispășirii. Efectul jertfei lui Isus este infinit superior: Cristos, o dată pentru totdeauna, cu o singură jertfă, a ispășit păcatul lumii întregi și ne-a făcut vrednici de a-i oferi lui Dumnezeu un cult spiritual care să-i placă. Jerfa lui Cristos, prin urmare, nu-i numai o jerfă de ispășire, ci oferirea sângelui său este și o jertfă de alianță, de comuniune dumnezeiască și prin moartea sa ea devine jertfă testament care ne face moștenitori ai promisiunilor divine.

Prin sângele lui Cristos se pecetluiește o nouă alianță spre a simți în intern prezența divină.

Alianța veche pornea din extern, călăuzea din extern, pe baza poruncilor, omul rămânea lângă Dumnezeu și nu în Dumnezeu. Sângele lui Cristos ne introduce în Dumnezeu fiindcă are atotputernicia divină în sine, s-a jertfit pe sine de bunăvoie spre a ne curăți de păcate, ca apoi să ne pună în comuniune cu Tatăl prin Duhul Sfânt, Duhul vieții celei noi pe care ni l-a trimis de la Tatăl. Este alianță nouă fiindcă se încheie între ambele părți în același duh, în Duhul Sfânt care ni s-a dat spre iertarea păcatelor, adică spre a umple golul structural, spre a umple lipsa din firea umană, spre a da vieții noastre trecătoare forma vieții veșnice. Pentru aceasta noua alianță pornește din intern, călăuzește din intern, pe baza prezenței divine: Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul meu și Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și lăcaș la el vom face (In 14, 23). Pentru aceasta a spus Iahve profetului Ieremia: Voi pune legea mea înlăuntrul lor și o voi scrie în inimile lor (31, 33). În inimă legea nu se poate scrie decât cu sânge. Ea se scrie mereu în inimile noastre prin sângele lui Isus. Vechea alianță avea rolul de călăuză, cea nouă realizează inhabitațiunea Preasfintei Treimi în suflet. Alianța este nouă pentru că pornește din iubire, din legea nouă, din porunca lui Isus, din jertfa lui Isus, din voința liberă a lui Isus care acceptă orice jertfă și-i dă valoare, chiar și celor care sunt inconștienți de rolul jertfei lor, chiar dacă se jertfesc involuntar, cum este cazul Pruncilor nevinovați de la Betleem și din împrejurimi. Alianța este nouă deoarece Dumnezeu însuși este acela care își jertfește Fiul pentru om, pe când în Vechiul Testament omul aducea lui Dumnezeu jertfe de animale; vechea alianță urmărea să obțină țara, pământul făgăduinței; noua alianță urmărește cerul, viața veșnică, Împărăția lui Dumnezeu, o locuință care nu-i construită de mână omenească, în care Cristos a intrat prin sângele său și vrea ca să intrăm și noi. Sângele lui Isus, care ne mijlocește această locuință are putere să ne obțină aceasta fiindcă este sfânt din două motive: ca purtător de viață, având o legătură directă cu dumnezeirea prin unirea hipostatică, este legat direct de izvorul vieții; și apoi, în al doilea rând, este ales în mod liber ca jertfă de comuniune de ambele părți: de Dumnezeu și de omul Isus și de noi prin el. Ceea ce creează alianța nu este ritul, ci voința liberă a celor două părți. Noi suntem liberi în Cristos. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa (Gen 1, 26), adică liber; de aceea nu-l constrânge, chiar dacă a păcătuit și a devenit rob păcatului (Evr 2, 15). Cristos prin sângele său ne-a redobândit libertatea. Când omul își afirmă libertatea, conform cu libertatea divină ca chip și asemănare, își identifică voința cu voința liberă care l-a creat liber și își afirmă demnitatea supremă de om, de copil al lui Dumnezeu, de frate al lui Cristos prin a cărui sânge preasfânt își poate da viața ca jertfă și să o ia înapoi. Se realizează tocmai ceea ce spune sf. Ciprian creștinilor din Teba, bând în fiecare zi potirul sângelui lui Cristos, pot să-și verse sângele pentru Cristos, ca apoi să-și ia viața înapoi prin înviere: Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6, 54).

Iată cum celebrarea de azi a Preasfântului Trup și Sânge al lui Cristos ne amintește de întreaga nouă alianță care capătă o semnificație mult mai plenară și așa ne face să înțelegem mai bine rodele jertfei lui Cristos, ne amintește că trebuie să-i aducem «mulțumirea» noastră lui Cristos pentru darul de sine, în trup și sânge, ca hrană și băutură (In 6,51-58). Modul cel mai potrivit de a ne aduce mulțumirea noastră este tocmai participarea la această pâine și la acest vin pe care Cristos ni le oferă spre a realiza Euharistia noastră, Mulțumirea pe care Cristos o aduce Tatălui, spre a o oferi împreună cu el, hrăniți fiind de el (cf. MAC p. 509).

Sfântul Vincențiu de Paoli, întrebat cum ar putea cineva să aducă mulțumire lui Dumnezeu toată ziua pentru roadele răscumpărării, a spus: Cine se împărtășește bine, face bine tot ceea ce trebuie să facă (Tomas Spidlik, Izvoarele luminii, p. 188).

Ritul latin