Predici

Nimeni nu se poate îndoi: adevărul unui singur Dumnezeu în trei Persoane este un adevăr de credinţă. A cunoaşte acest adevăr înseamnă a primi un dar de la Dumnezeu. Saul a primit cunoaşterea lui Cristos pe drumul Damascului: Cine eşti, Doamne? Eu sunt Isus, îi răspunde Lumina de sus; Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce ai de făcut! (Fap 9, 5-6). Înţelegând măreţia descoperirii, sfântul Paul va scrie mai târziu credincioşilor din Efes: Pentru aceasta, eu îmi plec genunchii înaintea Tatălui, ca să vă dea şi vouă, potrivit cu bogăţia slavei sale, să fiţi întăriţi în virtute prin Spiritul său, în omul cel lăuntric; astfel încât să puteţi înţelege care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea şi să cunoaşteţi iubirea lui Cristos care întrece orice cunoaştere, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu (Ef 3, 14-19).

Ne vom umple de plinătatea lui Dumnezeu, adică de cunoaşterea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, dacă vom cunoaşte iubirea lui Cristos care împarte liber, dăruieşte oamenilor înţelegerea Preasfintei Treimi: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face (In 14, 23), adică îi va împărtăşi cunoaşterea divină a iubirii.

Crede într-un singur Dumnezeu în trei Persoane acela care îl iubeşte pe Dumnezeu creatorul a toate, pe Dumnezeu răscumpărătorul tuturor şi pe Dumnezeu sfinţitorul tuturor celor de bunăvoinţă, fiindcă este aceeaşi iubire care crează, care mântuieşte şi care sfinţeşte: Dumnezeu este iubire (1In 4, 8). I-a plăcut lui Dumnezeu să ni se descopere în misterul intimităţii sale de viaţă, de înţelepciune şi de dăruire, fiindcă ne-a iubit ca să-l cunoaştem.

Cunoaşterea Tatălui.

Obsedaţi de destinul pe care îl credeau fatal, scandalizaţi de mulţimea zeilor mult mai răi şi a zeiţelor mult mai rele decât oamenii, păgânii din antichitate au primit cu bucurie învăţătura despre un singur Dumnezeu, sfânt, atotputernic, dar mai ales Tată, ba chiar se poate spune Abba, adică Tăticule (Rom 8, 15).

Prin aceasta s-a deschis oamenilor calea spre o speranţă vie şi sigură: Dumnezeu ne iubeşte şi ne vrea; el, Atotputernicul, va înlătura păcatul, durerea şi moartea, spre a desăvârşi în noi cunoaşterea sa.

Punctul forte al primei lecturi (Dt 4, 32-34. 29-40) este proclamarea unicului Dumnezeu, repetat ca un refren pe tot parcursul capitolului introductiv referitor la Lege. Afirmaţia este sigură şi se bazează pe dovezi clare, care pentru Israel constituie însăşi istoria sa. Dovezile sunt axate pe revelaţia de la Horeb (Sinai), pe teofania focului; de la Marea Roşie, pe trecerea ei ca pe uscat; pe teofania coloanei călăuzitoare în pustiu; de aici privirea se întoarce spre trecut şi găseşte ca temelie a acestei manifestări iubirea lui Dumnezeu faţă de patriarhi; se înalţă spre viitor şi se arată în acţiunea salvatoare care se prelungeşte până în ţara Canaanului. Acestea sunt marile momente culese de anticele profesiuni de credinţă ale Israelului sau de acel «crez istoric» pe care cartea Deuteronomului a intenţionat să-l transmită (Dt 26, 1-11). Prin întoarcerea la credinţa într-un singur Dumnezeu se câştigă esenţialul: iubirea pe care Dumnezeu a avut-o faţă de patriarhi, pe care a avut-o când i-a eliberat din sclavie (cf. CBL p. 249).

Prin credinţa într-un singur Dumnezeu Tată noi câştigăm iubirea lui pe care a avut-o când l-a trimis pe Fiul său în lume, când l-a înviat din morţi, când l-a primit de-a dreapta sa în Împărăţia cerească.

Cunoaşterea Fiului.

Isus se autorevelează (Mt 28, 16-20). Deplina manifestare a lui Isus înviat are loc în Galileea. La înviere, suflarea divină – Duhul care l-a trezit din morţi (Rom 8, 11) – asupra trupului omenesc al lui Cristos devine plenară şi definitivă: îi dă toată puterea şi toată autoritatea, aşa cum a prezis profetul Daniel: I s-a dat puterea, slava şi împărăţia: toate popoarele, naţiunile şi limbile îi slujesc; puterea lui este veşnică şi nu va apune niciodată, iar împărăţia sa este de aşa natură că nu va fi distrusă niciodată (Dan 7, 14).

Autoritatea nu i-a fost impusă, ci i-a fost dată şi a fost acceptată în mod liber; ceea ce arată egalitatea sa de natură cu Tatăl. Această autoritate Isus o dă ucenicilor spre a o accepta liber, arătând egalitatea cu ei prin natura sa umană; acceptarea liberă a autorităţii şi puterii de a-i vesti învierea şi de a-i face ucenici toate neamurile pământului, îi face “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1, 4).

Pascal spunea că un simplu gând întrece în măreţie întreaga lume materială.

Măreţia Fiului se arată în libertatea cu care acceptă toate de la Tatăl: Iată vin să fac voinţa ta (Evr 10, 7), prin care îşi face a sa voinţa atotputernică a Tatălui, acceptă liber Darul Tatălui, suflarea sa veşnică, pe Duhul Sfânt, în care îşi găseşte toată plinătatea; Fiul ascultă liber de Tatăl şi prin această ascultare îşi găseşte propria glorificare în numele care i s-a dat şi în faţa căruia se pleacă tot genunchiul celor din cer, de pe pământ şi din infern (Fil 2, 10).

Acceptarea liberă din partea noastră a lui Cristos, ca singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, ne face părtaşi ai naturii divine, fiindcă această acceptare liberă este un reflex al libertăţii divine, întrece orice legătură pe bază de natură materială, de aceea, după cum spune sfântul Augustin, Dumnezeu devine mai unit cu noi decât suntem noi cu noi înşine, adică este mai unit cu omul decât posedă omul unirea sa dintre trup şi suflet şi poate gândi dumnezeeşte fiindcă devine fiu în Fiul.

Cunoaşterea Duhului Sfânt.

Legea i-a condus pe israeliţi din exterior. Mântuirea adevărată ne-a venit de la Cristos care ne conduce, nu din exterior, ci din interior, prin acel proces de răscumpărare realizat prin Întruparea de la Duhul Sfânt, prin Cristos care s-a făcut carne, trup, (Lec.II-a Rom 8, 14-17), dând cărnii ceea ce îi lipsea: Spiritul (înlătură lipsa structurală şi-i dă acea mantie divină, despre care am amintit în solemnitatea Rusaliilor, că omul a fost creat din trup şi suflet şi îmbrăcat în Duhul Sfânt; că păcatul a provocat lipsa structurală şi l-a lipsit pe om de autentica imagine divină). Numai Spiritul din intern îl poate face pe om să treacă de la moarte la viaţă, la înviere şi să-l înalţe în sfera divinităţii. «Spirit» înseamnă unirea cu Dumnezeu (suflarea de la creaţie) sau cauza transcendentă: Duhul Sfânt este suflarea veşnică a Tatălui spre Fiul şi a Fiului spre om. O prerogativă principală a omului stă în faptul că primeşte din partea Tatălui un spirit de filiaţiune, adică de libertate şi nu de sclavie. Numai în acest Spirit divin omul i se poate adresa lui Dumnezeu cu numele de «Tată» sau chiar «Abba», Tăticule. Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi al omului, ne dă dreptul la moştenirea Împărăţiei Tatălui său prin întruparea sa de la Duhul Sfânt, Duhul libertăţii, Întrupare care nu-i altceva decât actul legal de partajare pe care l-a semnat cu propriul său sânge şi ne-a făcut fraţi de cruce, de aceea ne cere ca în spiritul libertăţii să punem iscălitura noastră autentică pornită din intern tot cu cerneala roşie a sângelui său pe acest document, acceptând crucea zilnică spre a fi părtaşi ai slavei sale.

Tatăl este dătătorul vieţii (Lectura I-a), dar o face prin Duhul Sfânt care, unindu-ne vital cu Dumnezeu, ne face fiii săi. Această filiaţiune, care ne dă ca moştenire adevărata patrie promisă (Dt 4, 40), are condiţiile sale: felul nostru de a acţiona trebuie să pornească de la Duh, lucru posibil numai dacă acceptăm în mod liber să participăm la misterul suferinţei şi morţii lui Cristos (cf. MAC p. 505), fiindcă Duhul Sfânt este purtătorul libertăţii – Dacă rămâneţi în cuvântul meu, spune Isus, veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi (In 8, 31-32). Duhul Sfânt, la rândul său, bucurându-se de aceeaşi libertate deplină, acceptă să vină, nu spre a ne spune lucruri noi, ci ca să ne facă să ne amintim, să ne înţelegem, să cunoaştem tot adevărul, pe Isus – Eu sunt adevărul” (In 14, 6) -; ceea ce ne-a spus Isus despre Dumnezeu, în primul rând că ne este Tată; în al doilea rând că această bucurie trebuie s-o împărtăşim tuturor oamenilor. Noi ne achităm de această dublă datorie când, în mod liber, acceptăm să ne rugăm Tatăl nostru aşa cum ne-a învăţat Isus, spre a face ucenici ai lui Cristos toate popoarele, ca toţi oamenii să intre în acest dinamism al mântuirii prin care Duhul Sfânt uneşte şi înfrăţeşte pe toţi oamenii în Trupul mistic al lui Cristos, în Sfânta Biserică.

Recunoscători, ca sf. Paul, să ne plecăm genunchii înaintea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt şi să-i dăm lui Dumnezeu slavă şi cinste nemărginită prin jertfa lui Isus de pe sfântul altar. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin