Predici

Lucruri de crezut…

Liturgia de astăzi ne încredinţează o serie neîntreruptă de veşti bune, şi aş vrea să văd dacă vreun predicator cunoscut de mine reuşeşte chiar în această duminică să avertizeze sever, să acuze, să dojenească cu asprime, să învinuiască, să prezinte scenarii apocaliptice… Ar fi suficientă fraza pe care o citim în Evanghelie, “Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, tot astfel şi eu vă iubesc pe voi”, pentru a elibera o undă de tresăltare capabilă care să ne răstoarne. Şi ar fi suficient să facem să răsune în profunzimea fiinţei noastre acea afirmaţie, “voi sunteţi prietenii mei…”, pentru a aţâţa un moto de o surpriză uimitoare, aşa încât să ne lase uluiţi. Vă daţi seama? Avem un Dumnezeu ca prieten. Domnul mă consideră şi mă tratează ca prieten. Am fost “ales” chiar pentru a fi prietenul său, nimic mai puţin.

Şi apoi încă: “Dumnezeu este iubire”. Ca şi cum n-ar fi suficient, iată îndată o precizare esenţială, care schimbă toate perspectivele: “Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Adică, a lichidat, odată pentru totdeauna, toate datoriile noastre, vechile noastre înclinaţii. Suntem în faţa unei iubiri gratuite, nemotivate. Să nu fim obişnuiţi, capabili de fărâmiţare în morişca banalităţii şi a cunoaşterii vechi, ci a revelaţiilor celor mai uimitoare, a noutăţilor celor mai senzaţionale, trebuie să dăm drumul unei bucurii de nestăpânit. Şi chiar în biserică, dacă nu devenim mereu statuete imperturbabile, trebuie să ne bucurăm cu ochii şi să ne înfăţişăm cu un chip transfigurat de lumina acelei informaţii incredibile: “Ai auzit?… Am înţeles bine?… Sunt lucruri din altă lume… Cine a mai îndrăznit vreodată să-şi imagineze realităţi de acest fel?…”

După o expresie populară, ar trebui să exclamăm: “Lucruri de necrezut…” Şi, dimpotrivă, acestea sunt “lucruri de crezut”. Şi chiar descoperirea lui Petru, după care “Dumnezeu nu face diferenţă între persoane, dar cine se teme de el şi practică dreptatea, la oricare popor ar aparţine, este primit de El”, ar trebui să ne bucure inima fără măsură. Ar fi suficiente aceste “veşti”, admiţând că le ascultăm cu atenţie şi le luăm în serios, pentru a ne face să ieşim afară din strâmtorările unui creştinism strâmt, tremurător, plicticos, pedant, ursuz, ranchiunos în privinţa altora. Din lecturile din această duminică, într-adevăr, reiese o viziune a vieţii creştine extrem de pozitivă, bogată în culori, senină, caldă, animată, bucuroasă, deschisă, cu o respiraţie largă, şi în pas de dans.

Izvorul nu recuperează apele proprii

În fragmentul din Evanghelie, deşi ne îndeamnă cu fraze confidenţiale, în abandonarea lui Isus în revelaţiile cele mai chinuitoare şi în recomandările cele mai apăsătoare, se notează o logică riguroasă. Pe de o parte, este iubirea Tatălui faţă de Fiul, care “constrânge” la rândul său pe Isus să iubească pe discipoli. Pe de altă parte, este iubirea lui Isus faţă de discipoli, care “constrânge” pe aceştia ca să-l iubească la rândul lor, aşa cum El ne-a iubit. Isus revarsă în mod necesar asupra noastră iubirea pe care o primeşte de la Tatăl. Şi noi, la rândul nostru, trebuie să revărsăm în mod necesar asupra altora iubirea care ne este oferită de Isus.

Iubirea faţă de discipoli constituie (împreună, natural, cu iubirea faţă de Tatăl, pentru că între cele două există o reciprocitate perfectă) răspunsul lui Isus la iubirea Tatălui. Şi iubirea faţă de fraţi este răspunsul nostru, inevitabil, la iubirea care ne este dăruită de sus. “Aşa cum eu v-am iubit pe voi…” Isus nu spune: “iubiţi-mă”, ci “iubiţi-vă”. Nu cere nimic pentru sine, ci numai pentru alţii.

Dumnezeu nu este un centralizator, un acaparator. Din partea sa este un dinamism expansiv al dragostei universale, ale cărei unde înaintează mereu mai departe. Izvorul nu pretinde să recheme la sine apele. Acestea trebuie să se răspândească… Dumnezeu nu vrea “să recupereze” iubirea proprie, aşa cum un izvor nu recuperează apele proprii. Iubirea dintre noi este răspunsul necesar la iubirea sa. Mai mult, este unicul fel de a răspunde la iubirea sa.

Seriozitatea prieteniei

Dar să ne oprim asupra temei prieteniei. Învăţătorul ne trasează liniile fundamentale. Să le vedem. Înainte de toate, disponibilitatea de a dărui viaţa: “Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: de a-şi dărui viaţa pentru prietenii săi”. Afirmaţia se aplică, în principal, lui Isus: “Eu sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (In 10,11). “Din aceasta am cunoscut iubirea: El şi-a dat viaţa pentru noi” (1 In 3, 16).

Se poate da ceva, dar este vorba de un dar limitat, din moment ce este mereu posibil de a da ceva mai mult. Numai darul vieţii este nelimitat. După aceea, nu mai este nimic de dăruit. Când se dăruieşte viaţa, să dăruieşte tot ce avem.

Aşa cum notează A. Von Speyr, atunci când se dăruieşte viaţa, nu se oferă numai suma anilor care rămân de trăit, ci se dă ceva care atinge infinitul, eternitatea. Şi se dăruieşte chiar şi ceea ce a fost. Trebuie să fim conştienţi că Isus pronunţă aceste cuvinte în imediata apropiere a Pătimirii. Nu se poate uita că Isus îşi va dărui viaţa proprie într-un context de singurătate şi de abandon.

Nu totdeauna darul vieţii are o aură de glorie, aşa cum înţelegem noi. Adesea este o suferinţă aspră, neînţelegere (este suficient să ne gândim la episcopul Oscar Romero şi la jertfa sa care nu a fost recunoscută până acum în plina sa valoare de mulţi oameni), uneori chiar se observă un sens de faliment. Desigur, formele darului vieţii sunt diferite, şi Dumnezeu le stabileşte, nu depind de alegerea noastră. Există martiriul, adică un act scurt şi unic, care însă manifestă o întreagă orientare a existenţei. Dar este şi dăruirea de fiecare zi, care nu are nimic eroic în aparenţă. Este o problemă, normal, nu de a muri, ci de a trăi pentru alţii, de a nu ne aparţine, de a nu putea dispune de timpul propriu. De multe ori chiar această dedicare zi de zi, într-un cadru absolut ordinar, este mai dificilă decât de a muri.

În teritoriul prieteniei, întâlnirea dintre două voinţe în iubire

Şi apoi ascultarea, adică concordanţa dintre două voinţe în iubire: “Voi sunteţi prietenii mei, dacă veţi face ceea ce eu vă poruncesc”. Trăim statutul de prieteni dacă punem în practică ceea ce Isus a poruncit: iubirea reciprocă. Prietenia cu Domnul, aşa cum am arătat deja, nu o trăim într-un cerc strâmt. Numai dacă se actualizează iubirea fraternă ne putem considera “intimi” cu Domnul.

Isus, deci, pune o singură condiţie pentru prietenia sa: ca noi să luăm în serios exigenţele sale. El însuşi, de altă parte, demonstrează că ia în serios prietenia înfruntând pentru noi calea crucii. Numai aşa se anulează distanţele. Desigur, ascultarea se încadrează exclusiv într-o perspectivă de iubire, care rămâne şi fundamentul său ultim. În Biserică, se poate porunci exclusiv în iubire. Şi se poate asculta numai în iubire. Totuşi, când porunca nu este dată din iubire, ascultarea trebuie să vină din iubire.

Legea comunicării

Al treilea aspect care caracterizează relaţia de prietenie cu Isus cu discipolii este dată de confidenţă: “Nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ceea ce face stăpânul; dar v-am numit prieteni, pentru că tot ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut vouă”. Această trăsătură a prieteniei, aşa cum ne descoperă R. Fabris, este inspirată de modelul cultural grec-elenistic. Într-adevăr un element distinctiv al prietenilor, după Aristotel, care propune un simţ comun, este că între ei totul este în comun.

Opoziţia între slugi (douloi, literal, sclavi) şi prieteni (philoi), nu este atât de evidentă pentru mentalitatea iudaică. În textele biblice, “servitor” echivalează cu “preitenul lui Dumnezeu”, om de încredere, fidel şi drept, colaborator. Şi termenul nu are nimic negativ, cu atât mai puţin de dispreţ, mai mult constituie un titlu de onoare. Deci, în fragmentul nostru, expresia lui Ioan se potriveşte mai bine cu mentalitatea noastră decât cu cultura biblică. Şi atunci, discipolii, tocmai pentru că sunt prieteni şi nu slugi, sunt puşi la curent cu proiectul, cu gândurile Tatălui. Sunt informaţi asupra conţinutului şi asupra sensului misiunii lui Isus. Şi sunt chiar conştienţi că, în cuprinsul acelui proiect şi al acelei misiuni, le este hărăzită o parte.

Avem astfel slujirea transparentă. O muncă fără participare este un proiect comun, fără o semnificaţie precisă, o finalitate clară, este ceva alienant, de-a dreptul inuman, şi deci lipseşte din ea bucuria. Este necesară conştiinţa de participare la o operă comună. Şi este umilitor să ne gândim că nimic nu se schimbă dacă acea muncă o fac eu sau o face altul. Omul astfel este redus la situaţia de a fi un pion de schimbat, un angrenaj egal între alte angrenaje ale lanţului. Atunci când, în Biserică, se vorbeşte de cooperarea laicilor, trebuie să fim atenţi să nu invocăm numai colaborarea în faza executivă. Laicul trebuie să participe şi la faza de proiect, să fie întrebat când este vorba de a lua decizii, de a schiţa programe, de a face anumite alegeri.

Nimeni, în Biserică, nu trebuie să fie considerat pur şi simplu ca un executor de ordine. Isus nu ne tratează astfel. El nu ne consideră ca nişte automate religioase. Ne încredinţează însărcinări personale, chiar dacă sunt prevăzute într-un ţesut comunitar. Şi nu are importanţă că cel puţin un altul poate să desfăşoare acel rol mai bine decât mine. Isus mi l-a încredinţat-o mie ca unui prieten. Pentru El nu există legea eficienţei, a randamentului, a producţiei, ci cea a încrederii. Cu El totul este clar, chiar dacă rămâne în mod necesar un fond de mister, ceva pe care nu-l înţelegem pe deplin. Totuşi misterul aparţine realităţii divine, pe care nu-l putem înţelege total, şi nu depinde de faptul că Isus nu ne consideră suficient “de încredere”, sau că are ceva de ascuns…

Un test fundamental

O viaţă creştină progresează în măsura în care se dezvoltă în noi sensul de prietenie cu Dumnezeu, până la a deveni predominant faţă de orice altă concepţie a raportului nostru cu El. Până când rămânem fixaţi pe teritoriul fricii (ca anihilaţi în faţa celui de temut), îl considerăm pe Dumnezeu ca stăpânul nostru. Îl vedem într-o optică punitivă, observăm judecata sa înfricoşătoare, şi ne aşezăm în faţa Lui într-o atitudine de slugi (conform sensului negativ care se dă de obicei acestui termen), înseamnă că nu am înţeles încă nimic din proiectul de iubire pe care El îl are în privinţa noastră.

Putem spune că am fost atinşi cu adevărat de har numai când simţim că moare în noi – sau, cel puţin, se atenuează – spiritul de sclavi. Testul prieteniei rămâne fundamental pentru autenticitatea creştinismului nostru.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin