Start > Ritul bizantin > Setea de iubire

Setea de iubire

15 May 2009
2,186 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a după Paști (A samarinencei)

Evanghelistul ne oferă multe elemente pentru a înțelege modul în care s-a petrecut întâlnirea lui Isus cu samariteanca. Ne spune că Isus ajunge într-un un oraș pe numele Sihar, în zona Samariei. Pe la amiază, în plină arșiță, obosit fiind, s-a așezat lângă o fântână și a rămas singur, în timp ce ucenicii plecaseră în oraș după mâncare. Evanghelistul dorește să ne arate că, la fel ca și noi și Isus a experimentat singurătatea, oboseala, setea.

Între timp o femeie se apropie de fântână, îndurând căldura insuportabilă, având cu ea, găleata cu care să scoată apă. Nu cunoaștem numele acestei femei. Știm doar că este samarineancă.

Este surprinzător că protagonista acestei Evanghelii este o femeie de mâna a doua: o samarineancă, deci o eretică și o păcătoasă. Vom putea constata că această femeie, fără nume, la urma urmei, este imaginea, simbolul naturii umane, a omului păcătos și sclav al slăbiciunilor sale.

Așteptându-o și întâlnindu-o la fântână, Domnul nu evidențiază diferențele sociale, de sex, etnice sau religioase, ci se preface că nu înțelege că are înaintea lui o străină, pe deasupra și păcătoasă. Pentru Dânsul este o femeie care are nevoie de apă și atât.

Isus i se adresează femeii: “Dă-mi să beau“. Lui Isus, nu îi este sete de apa trecătoare ci de sufletul și de iubirea omului. Setea lui Isus este o aluzie, o invitație pe care o adresează oamenilor pentru ca să-L asculte și să-L urmeze. În acest sens, Domnul îi spune femeii că poate să-i dea ceva mai bun decât apa, “darul lui Dumnezeu”, adică pe El însuși, singura “apă” care o poate sătura în veci pentru că îi dăruiește viața veșnică (v.14). De fapt, “apa vie” este Biblia, este revelația lui Isus care, primită de oameni în inimi, poate să-i transforme, să-i înnoiască, să le comunice viața dumnezeiască.

Femeia, mirată că îi vorbește, dorește să cunoască motivul. Nu numai femeia, ci și apostolii vor rămâne mirați când, la reîntoarcerea lor îl vor afla pe Domnul discutând cu o femeie. Pentru a înțelege “mirarea” lor, trebuie să cunoaștem că întâlnirea dintre un bărbat și o femeie la fântână, coincidea cu începutul prieteniei care culmina cu căsătoria lor: știm din Sfânta Scriptură că “fântâna” este locul întâlnirilor de dragoste (Iacob o întâlnește pe Rahela, Moise pe Zipora, Isac pe Rebeca… iar acum, la fântână Mirele își caută mireasa amărâtă, dezamăgită și descurajată. Nu pentru a o judeca, ci pentru a-i potoli setea. Și Mirelui îi este sete! Sete de credința femeii, de credința noastră. El ia inițiativa, fiindcă Dumnezeu s-a obosit să caute, să alerge după omenirea infidelă.

Nu trebuie să uităm că întrei iudei și samarineni nu erau relații prea bune, deoarece iudeii îi priveau de sus, considerându-li-se superiori, motiv pentru care, samarinenii îi ocoleau. Prin urmare, putem înțelege mirarea femeii atunci când Isus, un iudeu, îi cere apă, ei, o samarineancă. Vorbindu-i la fântână însemna că o curtează, dar și că nu ține seama de faptul că este o străină, deci nu o desconsideră.

Nu doar femeia este cuprinsă de mirare ci și ucenicii, deoarece prin comportamentul Său, Maestrul lor pare că încalcă legea și elimină toate barierele referitoare la relațiile inter-umane, realizând cu samarineanca o întâlnire profundă: 1). “Bariera sexuală”: un rabin nu trebuia să-i vorbească unei femei în afara zidurilor casei, nici chiar propriei soții! 2).”Bariera de rasă”: samarinenii erau considerați “corcituri” pentru că se amestecaseră cu asirienii. 3) “Bariera naționalității”: samarinenii erau considerați străini. 4) “Bariera religioasă”: erau considerați impuri și schismatici. 5) “Bariera imaginii”: a vorbi cu o femeie la fântână, însemna să o curtezi, iar faptul ajungea la urechile tuturor.

Reacția femeii și răbdarea lui Isus

Ea înțelesese că Isus nu dispunea de o găleată și de aceea îi răspunde ironic. Poate că ea profită de ocazie să “jignească” un iudeu.

Isus continuă pe un ton serios, propunându-i să ceară “apa vie“. Femeia mirată, observă că Isus, neavând găleată, nu i-ar putea oferi “apa vie” Domnul răspunde din nou cu toată seriozitatea, clarificând ce înseamnă “apa vie”. “Cine va bea această apă pe care Eu o dau, nu va mai înseta în veci“.

Care este acel “lucru” care niciodată nu-l satură pe om? Este iubirea! Toți suntem însetați de iubire: tânjim după atenția, aprecierea, mângâierea și gingășia celorlalți față de noi… Inima oricărei persoane, chiar și a vârstnicului, nu se satură de iubire niciodată: mereu așteaptă un nou cuvânt de încurajare, iar Isus cunoaște setea de iubire a omului.

Ne este sete de iubire. Dorim să fim iubiți. Și lui Dumnezeu îi este sete de iubire, dar în mod diferit: nu să fie iubit, ci să ne iubească! Iată ce norocoși suntem! Toți dorim iubirea infinită, iar Isus ne spune că Dumnezeu ne iubește cu o iubire veșnică. Aceasta este “vestea”, știrea cea mai importantă dintre toate. Trebuie să dorim această “apă vie”, care ne astâmpără setea cu “iubire veșnică”!

Cum putem permite acestei ape vii să ne astâmpere setea? Spovedania – loc în care ne întâlnim cu iertarea iubitoare a Domnului – este unul din momentele în care primim “apa vie”, iubirea dumnezeiască ce va curge din sufletele noastre și va iriga “rădăcinile” aproapelui pe care îl vom întâlni și căruia îi vom dărui iubire, deoarece “iubirea Lui” ne va învăța să-l iubim pe aproapele cu o dragoste divină. De fapt, atunci când încurajăm, când surâdem, când ajutăm cu generozitate pe cei din familie, de la școală, din societate, dăruim “apa vie” aproapelui.

Samarineanca venise la fântână să-și astâmpere setea trupească, ignorând că setea reală a omului este cea sufletească: setea de iubire, de iertare, de comuniune… de fericire, la urma urmei! Ea zilnic bea apă din fântână, dar nu reușea să-și astâmpere setea sufletească. “Tragedia omului constă în faptul că simte ceea ce nu este, dar foarte greu înțelege ceea ce ar trebui să fie“. Numai Domnul arată omului cine este cu adevărat, ajutându-l să se întrebe asupra sensului faptelor sale.

Până în acea clipă, femeia era doar “o mulțime de dorințe” care o împingeau în toate direcțiile: cinci bărbați (căuta iubirea la oameni!). Dar și noi – până Îl întâlnim pe Isus – pretindem de la semenii noștri (limitați) ceea ce nu au: iubirea veșnică. Iată motivul pentru care rămânem dezamăgiți.

Aici ,pe pământ ,omul poate întâlni “apa vie” în rugăciune, în Sfintele Taine, în iubirea aproapelui, nu pentru el însuși, nici pentru a-și satisface pofta de iubire, ci pentru că aproapele este fiu al lui Dumnezeu, iar omul alege să asculte de Dumnezeu!…

Femeii nu-i convine acest dialog și încearcă să schimbe conversația, introducând tema rugăciunii: ” Unde trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu: aici sau la Ierusalim?” Întrebare sa este “încuietoare”. Ea, o păcătoasă notorie, nu putea să intre în Templul din Ierusalim și nici în cel, deja distrus, al samarinenilor. Religia are regulile ei, iar ea nu le-a respectat și se considera rămasă pe din afară, exclusă. Dar Isus îi răspunde: nu, învățându-o că “inima sa” este adevăratul templu și că “spiritul său” îi permite să ia parte la mărirea lui Dumnezeu. Femeia este “templul” – persoană creată după chipul lui Dumnezeu – și în templu propriu poate să-L întâlnească pe Dumnezeu.

Isus îi amintește nu de “lucrurile din exteriorul ei” ci de “responsabilitatea sa”, de datoria sa, arătându-i în același timp, falsitatea vieții sale. Tu, femeie, greșești pentru că ești “templul lui Dumnezeu” și trebuie să te rogi din inimă și cu toată conștiinciozitatea. Cuvintele tale, faptele tale, dorințele tale pot fi o adorare a lui Dumnezeu și nu doar locul în care te afli… Este vorba de rugăciunea “în adevăr“: fără trădări sau contraziceri inutile, fără certuri, ură și mânie!!!

Orice convertire este ca o “adunare” din afară (din exterior) a omului, pentru a pătrunde în interiorul inimii sale. Până când L-a întâlnit pe Isus, samarineanca a trăit doar după aparențe, căutând plăcerile și fericirea în afara ei. Isus îi luminează sufletul și o ajută să se înțeleagă: era o sclavă a propriului ei trup, a instinctelor sale… Acum conștientizează demnitatea sa și că este invitată să devină izvor de apă vie, deoarece a intrat în legătură cu Cineva care îi dăruiește din abundență această apă. De fapt, Isus o ajută să trăiască adevărata viață, care îi rămăsese necunoscută. O viață în care să nu fie un simplu obiect pentru alții, ci ea însăși. Soluția creștinului este în interior, în inima sa, nu în exteriorul său! Prin urmare, faptele, ca să fie autentice, trebuie să izvorască din interiorul omului, nu condiționate de ceea ce se întâmplă în jur sau de părerile altora.

Lumii noastră îi este sete de oameni care să-L adore pe Dumnezeu, în Spirit și Adevăr, oameni care să fie mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu în familii, la locul de muncă… peste tot unde omul încearcă să-și astâmpere setea.

Isus, om liber

Isus a fost un om liber. Din acest motiv, în viața Sa a avut întâlniri minunate. A fi liber implică, înseamnă, a nu permite ca ideile preconcepute sau părerile altora să te împiedice să întâlnești alte persoane, viața și fericirea. Isus nu și-a plecat urechea la regulile care interziceau întâlnirea cu alte persoane, ci a căutat astfel de persoane și a discutat cu ele, afirmând că a venit pentru “oile pierdute ale casei lui Israel“.

Isus nu dorește să o convertească. Nu o ceartă pentru viața ei dezordonată, pentru religia ei, considerată eretică. Isus o acceptă așa cum este, cu viața ei grea și cu nevoia ei infinită de iubire. Ce bine ar fi dacă și noi ne-am accepta așa cum suntem, chiar dacă nu ne place cine suntem, chiar dacă am vrea să fim diferiți, mai frumoși, mai bogați, mai puternici, mai religioși și mai capabili să îi iubim pe cei de lângă noi.

Dar suntem… cum suntem. Dacă cineva nu se acceptă așa cum este, chiar dacă nu-i place, nu poate face nimic bun. Dacă nu acceptă că este un dependent de alcool, nu poate să se lase de băutură. Dacă nu acceptă că este o persoană posesivă, nu va putea iubi liber. Dacă nu recunoaște că este un invidios, nu se va putea vindeca. Dacă nu recunoaște că are diferite probleme, nu le va putea rezolva. Dacă nu-și acceptă istoria personală, nu se va putea vindeca. Dacă nu acceptă sau recunoaște erorile sale, le va repeta. Dacă nu consideră că are nevoie de apă, va muri de sete. Deci trebuie să se mulțumească așa cum este, imperfect: “Asta sunt. De aici pornesc…”

Fiul adolescent al unui sculptor nu se accepta nici în aspectul său fizic, nici nu era mulțumit din ce familie provenea. Cu ocazia zilei sale de naștere, tatăl său i-a dăruit o bucată dintr-o stâncă. Tânărul rămase mirat, dar și nemulțumit cu privire la cadoul primit. Tatăl luă piatra și o modelă, făcând din ea o minunată sculptură. Apoi îi zise: “Ce s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi aruncat-o?”… “Înseamnă că nu ai fi făcut această sculptură.”… “Bine, fiul meu. Tu ești bucata de piatră, nu-ți risipi viața”.

Întâlnirea cu Isus reprezintă pentru femeie, întâlnirea cu propriu-i adevăr: că nu a găsit adevărata iubire. A-L întâlni pe Domnul, înseamnă a privi în față realitatea, chiar dacă nu ne place. Dar este ceea ce trebuie să vedem pentru a ne vindeca. Femeia trebuie să recunoască că a avut cinci bărbați, iar cel pe care îl are acum, este al șaselea…și totuși nu a găsit fericirea. Este neplăcut să accepți un asemenea adevăr, să constați că ți-ai risipit viața alergând după plăcerile trecătoare ale lumii dar, asta este realitatea.

A-L întâlni pe Isus nu este un pios exercițiu ascetic, ci este întâlnirea cu ceea ce tu ești în mod real. Domnul este cel care te demască, chiar dacă tu îi ascunzi ceva, El ți-o așterne în fața ochilor. Înaintea lui Isus nu se poate minți sau să ne mințim. Cine refuză să se vadă așa cum este, cu limitele proprii, refuză să se întâlnească cu Dumnezeu, care este Spirit și Adevăr.

Notați! Pentru a nu admite realitatea, femeia schimbă discursul, începând să vorbească despre religie. De fapt, este mai ușor să vorbești de Dumnezeu, despre rugăciune sau care este religia adevărată, decât să vorbești deschis și sincer despre tine și despre ceea ce ești, despre adevărul vieții tale. Pentru orice om este mai comod să discute despre politică, afaceri și despre alții, decât să-și clarifice propriile probleme și stările sufletului său rănit, agresiv, fricos sau rigid, închistat ori pietrificat. Isus ne învață că dacă nu căutăm adevărul sufletului nostru, nu ne putem maturiza. Cel care dorește apa vie trebuie să coboare în adâncul inimi sale, să cerceteze și să trăiască în adevăr. Nici credința omului nu este adevărată, dacă nu pornește dintr-un suflet curat, format la școala adevărului.

Samarinenca a căutat în afara ei, ceea ce de fapt, trebuia să caute în sufletul ei. Adevărul este în inima ta. Acolo trebuie să îl cauți, dar la lumina adevărului divin! A pătrunde în inima mea pentru a căuta adevărul, implică a alunga din ea orice frică, orice vorbire de rău, orice traumă, care mă împiedică să găsesc adevărata viață.

De fapt, tot ceea ce am (lucrurile materiale) este bun, dar nu poate să sature setea de adevăr a sufletului meu. Pot să trăiesc cu un pahar de apă pe zi, dar nu pot să-mi astâmpăr setea. Cum forăm în pământ pentru a găsi apă, tot așa trebuie să forăm în inimile noastre pentru a ajunge la “apa vie”. Aceasta este menirea vieții noastre! Dacă forez doar la suprafață, nu găsesc nimic și voi muri de foame și de sete “sufletească”. Adevărata religie constă în “a-L adora pe Dumnezeu în Spirit și în adevăr!”

Să descoperim că Dumnezeu este în spatele fericirii, pe care o căutăm în lucruri sau în persoane: “Ceea ce caut în oameni, la urma urmei, ești Tu. Ce găsesc în surâsul de pe fețele lor, ești Tu. Iubirea care-mi încălzește inima, ești Tu. În toate Te caut doar pe Tine“… Și, Sf. Augustin continuă: “Târziu te-am iubit, frumusețe veche și mereu nouă. Erai în mine, dar eu eram afară și fără frumusețe și alergam după frumusețile pe care Tu le-ai creat și care, fără Tine, nu ar putea exista. Tu ești mereu cu mine, dar eu nu eram cu Tine… Ne-ai creat pentru Tine, Domne și inima noastră este neliniștită până când nu se va odihni în Tine” (Sf. Augustin).

Concluzionând, constatăm că Isus i-a dezvăluit femeii unele adevăruri, care până în acel moment al Evangheliei nu le descoperise nici măcar ucenicilor Săi: 1. Dumnezeu este Spirit, care trebuie adorat nu într-un loc special, ci în interiorul nostru, mereu și în adevăr; 2. Isus este Mesia cel vestit de profeți, revelatorul lui Dumnezeu, care este Tatăl; 3. Domnul Isus aduce tuturor apa vie a credinței și a iubirii fără margini față de oameni; 4. Cel care primește aceste daruri, va moșteni viața veșnică.

Asta da, afacere! O astfel de apă chiar că nu are preț! Însă Isus o dăruiește gratis, chiar și unei femei care, după părerea “înțelepților vremii”, era ultima căreia Isus trebuia să i se adreseze.

Isus îi dezvăluie lucruri importante unei păcătoase. Mulțimile Îl așteptau și El pierdea vremea cu o eretică, fără să se preocupe de propria-I imagine și faimă? Mântuitorul ne învață că atunci când suntem prea preocupați de noi, nu putem să îi ajutăm pe alții! Isus ne arată, ne demonstrează că și un singur păcătos – chiar cel mai mare – merită toată atenția Sa. Iată o veste bună pentru noi! De acum știm: chiar dacă nu merităm, Domnul se interesează în mod particular de fiecare în parte, ne vrea binele și ne iubește!

Reacția finală a femeii

Primind această “apă vie”, învățătura Mântuitorului său, femeia fuge la vecinii ei și le spune: “A sosit Mesia!” Consătenii rămân mirați. Este chiar ea. Acum este schimbată, e o persoană nouă. Și ei doresc “apa vie”, iar Domnul se va opri două zile cu ei. Acum Maestrul îi hrănește cu apa cea vie pe toți, prin mijlocirea femeii pe care ei o desconsiderau. Iată că, păcătoasa devine apostol al Domnului. Limita ei devine laudă și jertfă adusă lui Dumnezeu. Viața ei dezordonată se transformă în arătarea puterii lui Dumnezeu. Ea a băut și a devenit izvor de “apă vie” pentru consătenii săi. Noi vom reuși să ne convertim la fel de radical ca și această femeie?

Cateheza pe care Isus a făcut-o cu femeia, se termină cu cateheza femeii față de consătenii ei! Iată rolul Bisericii! Femeia predică cu entuziasm și este convingătoare! Nu este esențială mizeria în care căzuse, este important că Isus a găsit-o și ea s-a lăsat condusă de El. Astfel Domnul ne învață că numai iubindu-i, îi putem conduce pe cei de lângă noi, la întâlnirea cu Dumnezeu! Amin.

Ritul bizantin