Start > Ritul latin > Într-o lume a “creștinilor paraziți”

Într-o lume a “creștinilor paraziți”

9 May 2009
1,843 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a după Paște (Anul B)

Cine nu rămâne în mine este aruncat afară, ca mlădița tăiată, și se usucă.
Mlădițele uscate sunt adunate, aruncate în foc și ard
(In 15,6).

Aproape că nu mai știi ce să crezi. Pe de o parte Cristos spune clar și răspicat că neghina nu trebuie scoasă afară înainte de recoltă, ci trebuie lăsată să crească împreună cu spicele de grâu, pentru ca nu cumva, smulgând neghina, să fie smulse și spice de grâu. Iar astăzi Cristos ne vorbește despre curățarea viei, despre tăierea mlădițelor neroditoare care, în cele din urmă, se usucă și sunt aruncate în foc. De ce această schimbare radicală de atitudine? De ce să nu așteptăm și în acest caz… măcar până la culesul viei?

Cu siguranță nu este vorba aici de nici o contradicție. Dacă ne gândim bine, neghina și spicele de grâu pot foarte bine să crească în mod normal împreună. E clar că neghina fură oarecum o parte din spațiul vital necesar spicelor bune de grâu, dar de regulă spicele cresc întotdeauna mai mari decât neghina și de aceea suportă ușor această coexistență, care în definitiv nu-i influențează prea mult maturizarea, rodnicia. Când e vorba însă de vița de vie și mlădițele neroditoare, datele problemei se schimbă. E vorba de o singură viță… iar toate mlădițele, roditoare sau nu, își trag seva din aceeași rădăcină, cresc dintr-o singură viță. Și există astfel de mlădițe, ramuri neroditoare care își sug seva din aceeași viță și totuși nu aduc rod, ba chiar sunt capabile să îmbolnăvească și celelalte mlădițe, pot afecta rodnicia întregii vițe de vie.

Astfel, problema de fond a evangheliei de astăzi se schimbă enorm, spre deosebire de comparația neghinei din ogor, lăsată să crească până la recoltă. În Evanghelia de astăzi nu se pune în discuție soarta neghinei, care crește separat și i se permite dezvoltarea până la recoltă, ci se pune mai mult problema ucenicilor, adepților lui Isus, a celor care se numesc creștini, care au primit o misiune de la el și își extrag toți seva vieții din aceeași viță comună, Cristos, dar aduc roade atât de diferite, ba unele mlădițe chiar se usucă, amenință să îmbolnăvească și rodnicia viței în ansamblu și de aceea merită să fie tăiate și arse la timp.

Cred că acest fenomen cu toate implicațiile sale nu ne este deloc necunoscut, străin. Ba chiar uneori îngroșăm noi înșine rândurile acestor mlădițe parazite. Să o recunoaștem: există printre noi atâția oameni buni din toate punctele de vedere care nici măcar nu sunt creștini. Există astfel de persoane care nu au nici o treabă cu Biserica și credința la nivel formal, acei “creștini anonimi” ai lui Karl Rahner, care prin modul lor de a fi ne dau o palmă usturătoare nouă, celor care ne numim creștini dar nu trăim ceea ce mărturisim cu gura. Și adevărul este că nu acestea sunt persoanele care ne dau nouă de furcă, în sensul evangheliei de astăzi. Nu acești “creștini anonimi” ne pun probleme și ne dau de treabă. În realitate nu ei ne dau de lucru și nu la ei face referire parabola din evanghelia zilei.

Ne pun însă pe gânduri și ne fac probleme cu adevărat cei care au mai tot timpul pe buze numele lui Dumnezeu sau al Bisericii, cei care vorbesc tot timpul de credință, moravuri, principii creștine, cei care consideră că pentru evlavia lor afișată ori fațada frumos încărcată cu tot arsenalul virtuților creștine l-au prins pe Dumnezeu de picior, că sunt cei mai buni dintre toți credincioșii și și-au câștigat deja dreptul la mântuire. Sunt cei care se cred foarte aproape de Isus, cred că-i calcă pe urmă dar nu se sfiesc să-i calce și pe ceilalți în picioare, vorbesc rău despre alții, urzesc gânduri ascunse și complotează, pun la cale intrigi. Sunt aceia care înveninează pe alții cu bârfe și calomnii, izvorâte doar din inima lor bolnavă, măcinată de invidie și ură. Sunt acele persoane care se bucură când altora li se scufundă corăbiile… Aceștia trebuie să ne pună cu adevărat pe gânduri și să ne facă probleme. Sunt toate acele persoane care au discursuri fulminante despre iubire, respect și comuniune, dar cred că se referă mereu la alții, sunt destinate ca și imperative de viață altora, consideră că nerealizarea acestor deziderate ale lui Cristos se datorează mai ales carențelor celorlalți…

Iată care sunt mlădițele care nu aduc rod. Sunt persoanele atât de preocupate de ceilalți, încât nu mai au timp să-și reconsidere propria poziție, să-și verifice din când în când propria rodnicie. Și deși nu aduc rod, continuă să-și tragă seva din aceeași rădăcină a Bisericii, din unica viță de vie. Poartă masca celor mai buni fii ai Bisericii, dar nu constituie în realitate decât o povară și o rușine, un exemplu viu al degradării și degenerării falsei religiozități și al mediocrității într-un mod de a fi, la modă din păcate, ce nu mai face demult referire la unica viță și la roadele pretinse de viticultorul care a sădit vița.

Iată mlădițele neroditoare. Acele persoane ce-și caută doar propriul interes și nu al comunității, care se folosesc de Biserică pentru a parveni ori a-și câștiga o imagine bună în ochii celorlalți. Sunt cei care nu aduc nici un rod. Tot ceea ce produc e doar propria răutate și critică destructivă. Sunt cei care nu mai au în sine seva vieții și de aceea nu mai pot produce roade, care să-i hrănească și să-i ajute pe ceilalți.

Să fim așadar prudenți! Mulți care se cred a fi mlădițe roditoare sunt în realitate doar paraziți, care nu fac decât să sugă seva vieții din ceilalți, adică le iau aerul, le viciază perspectivele și le întunecă orizontul creștin. Și de asemenea există poate dintre aceia care în ochii majorității sunt considerați sterili, par fără roade, par să dea doar dureri de cap și să aducă doar probleme prin refuzul lor de a se adapta rutinei, obișnuințelor, mersului lumii, dar care în realitate constituie o provocare pozitivă pentru toți ceilalți, aduc de facto cele mai bune roade, care sunt atât de grele încât poate cad la pământ (precum ciorchinii cei mai mari de struguri) sau sunt bobițele coapte culese în tăcere, fără prea mare reclamă, pentru că sunt strugurii cei mai dulci și zemoși, cei mai buni.

Acolo unde există astfel de mlădițe roditoare, acolo unde există asemenea persoane, creștini autentici, acolo pot respira și trăi și alți oameni, se pot desfășura și pot crede în Dumnezeu, pentru că le oferă în dar asemenea fructe coapte ale unei vieți consecvente de creștin. Așadar, dacă prin botez am fost altoiți și ne tragem acum seva din unica viță de vie roditoare a Bisericii, trebuie să ne străduim mai mult să producem asemenea roade, pe care ceilalți să le recunoască și să se lase molipsiți de ele. Roade producem când ne pasă unii de alții, când ne respectăm reciproc, când prezența noastră aduce bucurie, pace, când încurajăm un climat sănătos și nu doar o fațadă, o tencuială frumoasă care pocnește și cade la primul îngheț.

Sunt atâtea ocazii și căi prin care putem aduce roade bogate. Oare noi de ce preferăm totuși altceva? Ce fel de mlădiță sunt eu? Nu cumva sperăm în zadar că vom prinde timpul culesului? Nu cumva confundăm neghina cu mlădițele neroditoare? Dacă chiar azi vine timpul culesului în cazul nostru, cu ce roade ne va găsi? Oare nu-i va prefera Domnul pe “creștinii anonimi” celor care nu sunt decât “creștini paraziți”?

Ritul latin