Start > Ritul latin > Roadele nu răsar în gură

Roadele nu răsar în gură

8 May 2009
864 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a după Paște (Anul B)

Între productivitate și fecunditate

Sunt cel puțin două contradicții care se întâlnesc în lecturile de astăzi. În relatarea din Faptele Apostolilor suntem asigurați că “Biserica era în pace în toată Iudeea, Galileia și Samaria; ea creștea și umbla în frica de Domnul, plină de mângâierea Duhului Sfânt”. Însă, cu puțin mai înainte, ni se spune că Saul, chiar în comunitatea de la Ierusalim, se afla în fața unui zid compact de neîncredere, de suspiciune, și chiar de frică, este pusă în discuție calitatea sa de discipol. Este bine pentru el că Barnaba, cu prestigiul său, reușește să garanteze pentru el și este acceptat.

Ceea ce nu împiedică pe unii convertiți din iudaism să atenteze la viața sa, pentru aceasta este constrâns să scape, plecând mai întâi la Cezarea și apoi la locul său de naștere, Tars. Altă contradicție care apare este cea a exigenței de “a aduce rod”, referindu-se la fapte, și de “a rămâne în El” împreună. Pare că trebuie pus de acord dinamicitatea cu staticitatea, a împăca “productivitatea” cu interiorizarea, a insista asupra vizibilității și, în același timp, asupra misterului unei vieți care se dezvoltă în profunzimile cele mai secrete. Să pornim de la acest ultim punct.

Experți în vorbării

“Fraților, să nu iubim cu vorbele și cu limba, ci cu faptele și în adevăr”. Avertismentul lui Ioan (lectura a doua) este atât de oportun astăzi. Trebuie să recunoaștem că este o predominare a cuvintelor, formule mai mult sau mai puțin scânteietoare, dezbateri, diagnostice la nivel psihologic și sociologic, față de faptele și intervențiile concrete. Cuvinte peste cuvinte – vorbite și scrise – și alte vorbe pentru a explica pe cele precedente pentru a introduce un alt potop de cuvinte. Vorbe și discuții și polemici pentru a justifica absența faptelor sau de-a dreptul pentru a le inventa (când nu sunt).

Atunci când cineva ne întreabă: “Unde erați când… De ce nu ați făcut…?”, este nelipsit un oarecare apologet supărat care se obligă să precizeze: “De atunci am spus deschis… Este propus un document care vorbește clar… Informează-te!” Să nu ignorăm că acuzatorul vrea să cunoască faptele, nu vorbele sau proclamațiile. Gura foarte adesea ia locul mâinilor. Sunt unii care etalează cu dezinvoltură definiții, propuneri operative (dar mereu trebuie să fie alții care să lucreze…), “analize corecte ale situației”. Mi se întâmplă să aud persoane care se exprimă astfel: “Trebuie să luăm în mână acea problemă”. Și cei interesați intuiesc, cu descurajare, că problema lor, nu este pusă în mâini, ci ajunge pe buze sau într-o fișă a acelor experți. Nu va fi luată în mâini niciodată…

O iubire foarte discutată

Trebuie să recunoaștem. Adesea iubirea noastră este discutată, cântată, strigată. Chiar și caritatea este practicată de atâția aproape exclusiv cu gura. Și, în schimb, nu ajunge să spunem. Nu este suficient să proclamăm. Nu putem să ne mulțumim să declarăm solemn, să facem referiri la documente. Nu ajunge să cântăm, nici în cadrul lirugic. Sunt comunități evlavioase unde rugăciunile și cuvintele melodiilor, pline de iubire și afecțiune, coexistă cu diviziuni, rivalități, invidii, ranchiună, răutate în cadrul acestei comunități. Nu cel ce zice iubire iubire…

“A fi în…” mod just

În fragmentul din Evanghelie, care face parte din “discursurile de adio”, este o expresie care se repetă cu insistență “A fi în…” În Biserică sunt persoane și comunități care, efectiv, sunt în. Dar nu este în indicat de Isus, și care se referă la raportul particular dintre mlădițe cu vița de vie. Sunt oameni în agitație continuă, în frenezie apostolică, în treburi multe, mereu în întârziere și deci alergând, în mișcare continuă, în undă pe toate rețelele radio-televizate, în prima pagină de pe jurnale, în contact cu personaje importante, în așteptarea cu nerăbdare de finanțări pentru opere, în căutare spasmodică de popularitate… “A fi în”, astăzi, înseamnă a avea succes, a frecventa oameni care contează, a se impune atenției, a se bucura de prestigiu, a sta pe creasta valului, a fi în pas cu modele.

Sunt păstori de negăsit și in-disponibili. Cunosc personal membri de comunități mereu în reuniuni, în dezbateri, în călătorie, în-tervievați. Este greu să auzi că cineva este în rugăciune, în tăcere, în meditație, și cel puțin (să dea Dumnezeu) în repaus. Isus, în schimb, poruncește: “Rămâneți în mine și eu în voi”. Ceea ce este contrar cu un anumit activism exasperat, cu un eficientism plăcut, și un anumit stil managerial. Qvietismul – cum remarca p. Ernesto Balducci – “este o erezie mică foarte aproape de un mare adevăr uitat”. Și adevărul uitat este cel care trebuie să garanteze opriri prelungite în acțiunea noastră, de a regăsi rădăcinile, de a restabili contactele vitale, “a fi primiți” de Dumnezeu, de a deschide porii și vasele pentru ca să poată circula seva divină, a lăsa să fie “infectat” sângele nostru de bacilul Cuvântului.

Există o diferență substanțială între pasivitate și inerție. Între a fi în pace și a sta în pace. Între docilitate și iresponsabilitate. Odihna mistică sau contemplativă este un da. În timp ce lenea este un nu. Atunci când mă întâlnesc cu anumite personaje care gâfâie, îmi vine să mă rog în mod spontan: “Dă-le lor, Doamne,un pic de odihnă chiar de pe acest pământ…”

Clarificări

Rămân unele puncte de subliniat. 1 – Înainte de toate, trebuie să înțelegem cuvântul “rod”. El înseamnă trei lucruri: ieșirea salvifică definitivă; Iubirea (altoirea în viță care este Cristos este în vederea producerii roadelor de iubire); Eficacitatea și fecunditatea misiunii. 2 – Trebuie pus în evidență inițiativa Tatălui, la care trebuie să se îndrepte orice misiune. El apreciază rodul și decide ceea ce este necesar pentru a se coace. Din partea viței, este vorba de a ne lăsa în mâinile Tatălui, de a ne abandona în grija Viticultorului (inclus fiind și curățatul dureros, care nu este numai o operație estetică, ci o nemiloasă reducere la esențial), de a ne pune la dispoziție. Tatăl taie ceea ce este prea mult. Și elimină ceea ce este insuficient. Dar între cele două operații este o diferență abisală. În primul caz, de fapt, vrea să asigure o mai mare fecunditate. În al doilea, este o condamnare severă la sterilitate. Noi, totuși, suntem mlădițe altoite în El. Viața creștină nu este niciodată independentă.

3 – “A nu aduce roade” aici, nu este imputată unei serii de circumstanțe nefavorabile, dificultăților externe de orice fel, ci datorită unei voințe rele. 4 – Cine nu aduce rod, îi lipsește și pe alții de rodul la care au drept și care trebuie să le fie destinat. Adică, nu mai este o chestiune strict personală. Suntem în context comunitar. Viața spirituală a fiecăruia nu determină un circuit intimist, ci o rețea de coresponsabilitate. Contemplația – observa un călugăr înțelept – nu constă în a scărpina sau mângâia pielea, fără a ajunge vreodată să facem ceva concret și util pentru alții…

5 – Nu s-a spus că noi suntem în stare să recunoaștem rodul ca atare. Unul poate avea impresia că nu aduce rod, că nu face nimic bun, că observă un sens dezolant de faliment. Trebuie să ne convingem că nu avem noi controlul situației. Bilanțul lui Dumnezeu este mereu misterios, verificat după măsuri total diferite de ale noastre. Totul este învăluit în mister.

6 – Chiar și operele Bisericii trebuie să fie înrădăcinate în terenul invizibilului, în dinamismul Duhului Domnului. Atunci când anumite inițiative și anumite rezultate sunt explicabile omenește, grație mijloacelor folosite, și apar foarte evidente și publicate, este un motiv de a ne îndoi că sunt roade așteptate de Isus. Există o “producție”, chiar îmbelșugată, chiar de practici religioase, sau de opere pioase, care pot să fie opuse “fecundității” evanghelice.

Nimicul este Totul

Și subliniem, evident, declarația decisivă: “Fără mine nu puteți face nimic”. Este vorba despre una din afirmațiile cele mai radicale din întreaga Evanghelie. Isus nu spune “fără mine, veți obține rezultate modeste sau precare”. Nu: nu veți face “nimic”, nu “puțin”. Structura omului este esențial deschisă spre Dumnezeu. Pentru aceasta existența sa este bazată pe ascultarea de Dumnezeu. Dacă omul se închide, se socotește autosuficient, se sărăcește, devine steril.

Deja Prologul afirmă categoric: “Fără de El nimic nu a fost făcut din ceea ce există” (In 1,3). Numai dacă rămânem în Unicul Necesar, avem certitudinea de a avea toate ca dar. Nu i se dă nimic celui care se rupe de Tot. Orice activitate, în afara Lui, este sterilă. Orice muncă, fără El, este un efort inutil. Ar fi potrivit să ne amintim ironia șfichiuitoare a profetului, care alungă impetuos iluziile noastre de protagoniști neconcludenți:

“Am zămislit, am simțit dureri / ca și cum ar fi trebuit să naștem: era numai vânt; / nu am adus mântuirea țării / și nu s-au născut locuitori în lume” (Is 26,18).

În afara Lui, totul este moarte, chiar dacă ia aspectul de opere grandioase și importante. Sunt numai aparență de viață, nu o viață reală. Baloane de săpun, nu flori care conțin sămânța. Atunci orice acțiune devine activism zgomotos, orice construcție distrugere, orice cuvânt vorbărie goală. Este vorba de legea fundamentală pentru Biserică. Suntem în fața unei dependențe de a trăi în credință. Sau se sprijină pe Cristos, sau Biserica se sprijină pe ea însăși, pe sprijin uman, și deci construiește în gol.

Etichete de nestârpit

Se naște spontan o întrebare mai degrabă neliniștitoare: Este posibil ca acea comunitate din Ierusalim să nu fie informată despre un fapt răsunător ca aceea a convertirii lui Saul? Exegeții recurg la diverse subterfugii pentru a ieși din încurcătură: nu toate convingătoare, unele foarte subtile pentru a fi credibile. Desigur, situația în care se găsește Paul apare paradoxală. Neprietenii săi iudei îl ostracizează, îl acoperă cu ura și disprețul lor, considerându-l un trădător. În timp ce noii frați se trudesc să-i recunoască titlul de apostol și chiar de creștin.

Fără a intra în adâncul problemei de care am amintit la început, consider că trebuie recunoscut că Paul a fost mereu un personaj incomod pentru toți, puțin acomodabil, cu un temperament dificil, cu idei și inițiative îndrăznețe și de-a dreptul riscante. Este aproape inevitabil că în privința sa să fie determinate, din partea cuiva, o criză de respingere, au fost preveniri, s-au declanșat piedici, s-au aprins antipații feroce, s-au alimentat prejudecăți despre trecutul său nu prea sigur.

Paul a cunoscut o oarecare marginalizare, a observat o atmosferă de suspiciune și de antipatie în privința sa în interiorul comunității. Trebuie să fi simțit o “supraveghere specială”. Și aceasta nu numai în primele timpuri, cum s-ar putea crede, anticipând data venirii sale la Ierusalim (el, în fragmentul autobiografic din Gal 1, 18-20, vorbește de o vizită a sa la Ierusalim care a avut loc după trei ani de la convertire!).

Pe de altă parte, chiar și noi observăm adesea că este mult mai ușor să cunoaștem persoane cu aspectele lor negative, puțin recomandabile, decât cu cele pozitive. Este greu să luăm act în mod onest despre o realitate prezentă diferită de cea pe care de acum am sistematizat-o în casetele judiciare mentale. Anumite etichete sunt de neeliminat. Anumite persoane rămân “prejudiciate” pe viață.

Prezentul, transformarea care a intervenit nu este luată nici în considerare. Contează numai trecutul. Pentru aceasta o persoană este judecată pentru ceea ce a fost (sau credem că a fost), nu pentru ceea ce este sau cel puțin ar putea fi. Suspectăm tot răul posibil. Este greu să suspectăm binele, chiar dacă este real.

Ritul latin