Predici

Între productivitate şi fecunditate

Sunt cel puţin două contradicţii care se întâlnesc în lecturile de astăzi. În relatarea din Faptele Apostolilor suntem asiguraţi că “Biserica era în pace în toată Iudeea, Galileia şi Samaria; ea creştea şi umbla în frica de Domnul, plină de mângâierea Duhului Sfânt”. Însă, cu puţin mai înainte, ni se spune că Saul, chiar în comunitatea de la Ierusalim, se afla în faţa unui zid compact de neîncredere, de suspiciune, şi chiar de frică, este pusă în discuţie calitatea sa de discipol. Este bine pentru el că Barnaba, cu prestigiul său, reuşeşte să garanteze pentru el şi este acceptat.

Ceea ce nu împiedică pe unii convertiţi din iudaism să atenteze la viaţa sa, pentru aceasta este constrâns să scape, plecând mai întâi la Cezarea şi apoi la locul său de naştere, Tars. Altă contradicţie care apare este cea a exigenţei de “a aduce rod”, referindu-se la fapte, şi de “a rămâne în El” împreună. Pare că trebuie pus de acord dinamicitatea cu staticitatea, a împăca “productivitatea” cu interiorizarea, a insista asupra vizibilităţii şi, în acelaşi timp, asupra misterului unei vieţi care se dezvoltă în profunzimile cele mai secrete. Să pornim de la acest ultim punct.

Experţi în vorbării

“Fraţilor, să nu iubim cu vorbele şi cu limba, ci cu faptele şi în adevăr”. Avertismentul lui Ioan (lectura a doua) este atât de oportun astăzi. Trebuie să recunoaştem că este o predominare a cuvintelor, formule mai mult sau mai puţin scânteietoare, dezbateri, diagnostice la nivel psihologic şi sociologic, faţă de faptele şi intervenţiile concrete. Cuvinte peste cuvinte – vorbite şi scrise – şi alte vorbe pentru a explica pe cele precedente pentru a introduce un alt potop de cuvinte. Vorbe şi discuţii şi polemici pentru a justifica absenţa faptelor sau de-a dreptul pentru a le inventa (când nu sunt).

Atunci când cineva ne întreabă: “Unde eraţi când… De ce nu aţi făcut…?”, este nelipsit un oarecare apologet supărat care se obligă să precizeze: “De atunci am spus deschis… Este propus un document care vorbeşte clar… Informează-te!” Să nu ignorăm că acuzatorul vrea să cunoască faptele, nu vorbele sau proclamaţiile. Gura foarte adesea ia locul mâinilor. Sunt unii care etalează cu dezinvoltură definiţii, propuneri operative (dar mereu trebuie să fie alţii care să lucreze…), “analize corecte ale situaţiei”. Mi se întâmplă să aud persoane care se exprimă astfel: “Trebuie să luăm în mână acea problemă”. Şi cei interesaţi intuiesc, cu descurajare, că problema lor, nu este pusă în mâini, ci ajunge pe buze sau într-o fişă a acelor experţi. Nu va fi luată în mâini niciodată…

O iubire foarte discutată

Trebuie să recunoaştem. Adesea iubirea noastră este discutată, cântată, strigată. Chiar şi caritatea este practicată de atâţia aproape exclusiv cu gura. Şi, în schimb, nu ajunge să spunem. Nu este suficient să proclamăm. Nu putem să ne mulţumim să declarăm solemn, să facem referiri la documente. Nu ajunge să cântăm, nici în cadrul lirugic. Sunt comunităţi evlavioase unde rugăciunile şi cuvintele melodiilor, pline de iubire şi afecţiune, coexistă cu diviziuni, rivalităţi, invidii, ranchiună, răutate în cadrul acestei comunităţi. Nu cel ce zice iubire iubire…

“A fi în…” mod just

În fragmentul din Evanghelie, care face parte din “discursurile de adio”, este o expresie care se repetă cu insistenţă “A fi în…” În Biserică sunt persoane şi comunităţi care, efectiv, sunt în. Dar nu este în indicat de Isus, şi care se referă la raportul particular dintre mlădiţe cu viţa de vie. Sunt oameni în agitaţie continuă, în frenezie apostolică, în treburi multe, mereu în întârziere şi deci alergând, în mişcare continuă, în undă pe toate reţelele radio-televizate, în prima pagină de pe jurnale, în contact cu personaje importante, în aşteptarea cu nerăbdare de finanţări pentru opere, în căutare spasmodică de popularitate… “A fi în”, astăzi, înseamnă a avea succes, a frecventa oameni care contează, a se impune atenţiei, a se bucura de prestigiu, a sta pe creasta valului, a fi în pas cu modele.

Sunt păstori de negăsit şi in-disponibili. Cunosc personal membri de comunităţi mereu în reuniuni, în dezbateri, în călătorie, în-tervievaţi. Este greu să auzi că cineva este în rugăciune, în tăcere, în meditaţie, şi cel puţin (să dea Dumnezeu) în repaus. Isus, în schimb, porunceşte: “Rămâneţi în mine şi eu în voi”. Ceea ce este contrar cu un anumit activism exasperat, cu un eficientism plăcut, şi un anumit stil managerial. Qvietismul – cum remarca p. Ernesto Balducci – “este o erezie mică foarte aproape de un mare adevăr uitat”. Şi adevărul uitat este cel care trebuie să garanteze opriri prelungite în acţiunea noastră, de a regăsi rădăcinile, de a restabili contactele vitale, “a fi primiţi” de Dumnezeu, de a deschide porii şi vasele pentru ca să poată circula seva divină, a lăsa să fie “infectat” sângele nostru de bacilul Cuvântului.

Există o diferenţă substanţială între pasivitate şi inerţie. Între a fi în pace şi a sta în pace. Între docilitate şi iresponsabilitate. Odihna mistică sau contemplativă este un da. În timp ce lenea este un nu. Atunci când mă întâlnesc cu anumite personaje care gâfâie, îmi vine să mă rog în mod spontan: “Dă-le lor, Doamne,un pic de odihnă chiar de pe acest pământ…”

Clarificări

Rămân unele puncte de subliniat. 1 – Înainte de toate, trebuie să înţelegem cuvântul “rod”. El înseamnă trei lucruri: ieşirea salvifică definitivă; Iubirea (altoirea în viţă care este Cristos este în vederea producerii roadelor de iubire); Eficacitatea şi fecunditatea misiunii. 2 – Trebuie pus în evidenţă iniţiativa Tatălui, la care trebuie să se îndrepte orice misiune. El apreciază rodul şi decide ceea ce este necesar pentru a se coace. Din partea viţei, este vorba de a ne lăsa în mâinile Tatălui, de a ne abandona în grija Viticultorului (inclus fiind şi curăţatul dureros, care nu este numai o operaţie estetică, ci o nemiloasă reducere la esenţial), de a ne pune la dispoziţie. Tatăl taie ceea ce este prea mult. Şi elimină ceea ce este insuficient. Dar între cele două operaţii este o diferenţă abisală. În primul caz, de fapt, vrea să asigure o mai mare fecunditate. În al doilea, este o condamnare severă la sterilitate. Noi, totuşi, suntem mlădiţe altoite în El. Viaţa creştină nu este niciodată independentă.

3 – “A nu aduce roade” aici, nu este imputată unei serii de circumstanţe nefavorabile, dificultăţilor externe de orice fel, ci datorită unei voinţe rele. 4 – Cine nu aduce rod, îi lipseşte şi pe alţii de rodul la care au drept şi care trebuie să le fie destinat. Adică, nu mai este o chestiune strict personală. Suntem în context comunitar. Viaţa spirituală a fiecăruia nu determină un circuit intimist, ci o reţea de coresponsabilitate. Contemplaţia – observa un călugăr înţelept – nu constă în a scărpina sau mângâia pielea, fără a ajunge vreodată să facem ceva concret şi util pentru alţii…

5 – Nu s-a spus că noi suntem în stare să recunoaştem rodul ca atare. Unul poate avea impresia că nu aduce rod, că nu face nimic bun, că observă un sens dezolant de faliment. Trebuie să ne convingem că nu avem noi controlul situaţiei. Bilanţul lui Dumnezeu este mereu misterios, verificat după măsuri total diferite de ale noastre. Totul este învăluit în mister.

6 – Chiar şi operele Bisericii trebuie să fie înrădăcinate în terenul invizibilului, în dinamismul Duhului Domnului. Atunci când anumite iniţiative şi anumite rezultate sunt explicabile omeneşte, graţie mijloacelor folosite, şi apar foarte evidente şi publicate, este un motiv de a ne îndoi că sunt roade aşteptate de Isus. Există o “producţie”, chiar îmbelşugată, chiar de practici religioase, sau de opere pioase, care pot să fie opuse “fecundităţii” evanghelice.

Nimicul este Totul

Şi subliniem, evident, declaraţia decisivă: “Fără mine nu puteţi face nimic”. Este vorba despre una din afirmaţiile cele mai radicale din întreaga Evanghelie. Isus nu spune “fără mine, veţi obţine rezultate modeste sau precare”. Nu: nu veţi face “nimic”, nu “puţin”. Structura omului este esenţial deschisă spre Dumnezeu. Pentru aceasta existenţa sa este bazată pe ascultarea de Dumnezeu. Dacă omul se închide, se socoteşte autosuficient, se sărăceşte, devine steril.

Deja Prologul afirmă categoric: “Fără de El nimic nu a fost făcut din ceea ce există” (In 1,3). Numai dacă rămânem în Unicul Necesar, avem certitudinea de a avea toate ca dar. Nu i se dă nimic celui care se rupe de Tot. Orice activitate, în afara Lui, este sterilă. Orice muncă, fără El, este un efort inutil. Ar fi potrivit să ne amintim ironia şfichiuitoare a profetului, care alungă impetuos iluziile noastre de protagonişti neconcludenţi:

“Am zămislit, am simţit dureri / ca şi cum ar fi trebuit să naştem: era numai vânt; / nu am adus mântuirea ţării / şi nu s-au născut locuitori în lume” (Is 26,18).

În afara Lui, totul este moarte, chiar dacă ia aspectul de opere grandioase şi importante. Sunt numai aparenţă de viaţă, nu o viaţă reală. Baloane de săpun, nu flori care conţin sămânţa. Atunci orice acţiune devine activism zgomotos, orice construcţie distrugere, orice cuvânt vorbărie goală. Este vorba de legea fundamentală pentru Biserică. Suntem în faţa unei dependenţe de a trăi în credinţă. Sau se sprijină pe Cristos, sau Biserica se sprijină pe ea însăşi, pe sprijin uman, şi deci construieşte în gol.

Etichete de nestârpit

Se naşte spontan o întrebare mai degrabă neliniştitoare: Este posibil ca acea comunitate din Ierusalim să nu fie informată despre un fapt răsunător ca aceea a convertirii lui Saul? Exegeţii recurg la diverse subterfugii pentru a ieşi din încurcătură: nu toate convingătoare, unele foarte subtile pentru a fi credibile. Desigur, situaţia în care se găseşte Paul apare paradoxală. Neprietenii săi iudei îl ostracizează, îl acoperă cu ura şi dispreţul lor, considerându-l un trădător. În timp ce noii fraţi se trudesc să-i recunoască titlul de apostol şi chiar de creştin.

Fără a intra în adâncul problemei de care am amintit la început, consider că trebuie recunoscut că Paul a fost mereu un personaj incomod pentru toţi, puţin acomodabil, cu un temperament dificil, cu idei şi iniţiative îndrăzneţe şi de-a dreptul riscante. Este aproape inevitabil că în privinţa sa să fie determinate, din partea cuiva, o criză de respingere, au fost preveniri, s-au declanşat piedici, s-au aprins antipaţii feroce, s-au alimentat prejudecăţi despre trecutul său nu prea sigur.

Paul a cunoscut o oarecare marginalizare, a observat o atmosferă de suspiciune şi de antipatie în privinţa sa în interiorul comunităţii. Trebuie să fi simţit o “supraveghere specială”. Şi aceasta nu numai în primele timpuri, cum s-ar putea crede, anticipând data venirii sale la Ierusalim (el, în fragmentul autobiografic din Gal 1, 18-20, vorbeşte de o vizită a sa la Ierusalim care a avut loc după trei ani de la convertire!).

Pe de altă parte, chiar şi noi observăm adesea că este mult mai uşor să cunoaştem persoane cu aspectele lor negative, puţin recomandabile, decât cu cele pozitive. Este greu să luăm act în mod onest despre o realitate prezentă diferită de cea pe care de acum am sistematizat-o în casetele judiciare mentale. Anumite etichete sunt de neeliminat. Anumite persoane rămân “prejudiciate” pe viaţă.

Prezentul, transformarea care a intervenit nu este luată nici în considerare. Contează numai trecutul. Pentru aceasta o persoană este judecată pentru ceea ce a fost (sau credem că a fost), nu pentru ceea ce este sau cel puţin ar putea fi. Suspectăm tot răul posibil. Este greu să suspectăm binele, chiar dacă este real.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin