Start > Ritul latin > Eu din ce rădăcini mă hrănesc?

Eu din ce rădăcini mă hrănesc?

8 May 2009
1,626 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a după Paște (Anul B)

Ascultând asemănarea viței de vie și a mlădițelor, mi-a venit spontan în minte o realitate des întâlnită în satele noastre, acea imagine a cortinelor pe care oamenii le construiesc, pentru ca pe ele să se întindă vița de vie, să o umple de verdeață, pentru ca să se bucure la privirea frunzelor verzi și ciorchinilor de struguri, să aibă parte de umbră în zilele toride de vară iar toamna să culeagă cu inima plină rodul îmbelșugat, din care vor bea ulterior vinul care înveselește inima și tulbură mintea…

Nu o dată mi-a fost dat chiar să remarc cum o singură viță bătrână și noduroasă își întindea mlădițele în toate părțile și chiar acoperea mai multe case și curți, care se aflau una în vecinătatea celeilalte. Se părea că acea viță lega ca într-o unitate verde și vie toate acele case și toți acei oameni care locuiau și munceau la umbra ei, bucurându-se de frumusețea și rodul ei. Este o imagine care ne poate face mai atenți și ne-ar putea ajuta la înțelegerea sensului comparației din evanghelia de astăzi, la semnificația lui “a rămâne în Cristos”, a aduce roade în Cristos.

Oricine rămâne uimit cum de este posibil ca dintr-o singură viță să curgă serul vieții pentru atâtea mlădițe, cum de este posibil ca nenumărate frunze și ciorchini de struguri să poată să primească viață din ea, după cum mulți se întreabă cum de este posibil ca toți să trăiască doar rămânând în legătură cu Cristos-Viața: “Rămâneți în mine și eu în voi. Cine rămâne în mine și eu în el, acela aduce roade multe…”

A fi mlădițe, frunze, flori, bobițe de struguri înseamnă “a fi în Cristos”. “Voi în mine și eu în voi!” Aceasta este o promisiune a lui Cristos care, ca și ucenicilor săi de altădată, trebuie să ne dăruiască și nouă forță și demnitate. Gândul la vița cea veche și noduroasă care își extrage seva din pământ și prelucrează lumina soarelui, pentru a putea împărți viață la atâtea mlădițe roditoare, nu poate să nu ne provoace totuși la o întrebare care ne privește pe fiecare: Tu din ce rădăcini te hrănești? Dacă pomul se cunoaște după roade iar omul după fapte, tu de unde îți extragi seva vieții? Faptele tale la ce rădăcini trimit? Care e vița pe care te-ai altoit? De ce uneori pare că e diferită de cea a lui Cristos?

Într-o zi a venit la poarta unei mănăstiri un țăran, care-l cunoștea foarte bine pe fratele portar. Purta pe mâini o ciorchină mare cu bobițe coapte de struguri. “Frate portar, i-a spus el, am adus cu mine cei mai frumoși struguri pe care i-am putut găsi în via mea. Sfătuiește-mă, te rog, cui i-aș putea face o bucurie dăruindu-i acești struguri minunați?” Fratele portar s-a gândit puțin și a spus: “Probabil starețului sau poate unui alt călugăr, nu știu…” “Dar ție?” “Mie?!” Fratele portar s-a făcut roșu la față de bucurie. “Mie? Te-ai gândit să-mi faci mie o bucurie?” Aproape că nu mai găsea cuvinte. “Da, răspunse fericit țăranul. Vorbim atât de des unul cu altul și am avut de atâtea ori nevoie de ajutorul tău! De ce nu ți-aș face ție o asemenea bucurie?” Iar bucuria pe care o citea în ochii fratelui portar îi umplea și lui inima de bucurie.

După plecarea țăranului, fratele portar a așezat ciorchina de struguri în fața sa și nu își putea lua ochii de la bobițele mari și zemoase. Și își spunea: “Arată prea bine, ca să ciugulesc din ei!” Și așa s-a bucurat o după-amiază întreagă privind acei struguri minunați. Apoi i-a venit o idee: “Ce bucurie i-aș face starețului, dacă i-aș dărui acești struguri!” Și fără să mai stea pe gânduri, a mers imediat să-i ofere starețului acei minunați struguri.

Starețul s-a bucurat enorm văzând strugurii. Dar la lăsatul serii, pe când vizita în chilia sa pe unul din călugării ce zăcea răpus de boală, și-a spus: “Acestui frate bolnav i-aș face cu siguranță o mare bucurie cu acești struguri!” Așa s-a plimbat acea ciorchină de struguri prin toată mănăstirea, trecând de la un călugăr la altul. Nu a rămas nici la stareț, nici la călugărul bolnav, până când unul dintre călugări i-a oferit în dar acei minunați struguri în cele din urmă chiar fratelui portar, pentru a-i face o bucurie. Bineînțeles, nu știa că erau aceiași struguri pe care el însuși îi dăruise mai departe pentru a face o bucurie. Așa s-a închis acel cerc, cercul bucuriei.

Imaginea viței de vie și a mlădițelor îmi amintește cu o insistență uneori parcă stânjenitoare faptul că nu pot trăi, decât în legătură, în relație cu alți oameni, care prin ceea ce sunt ei au rolul să îmi transmită viața, după cum și eu îndeplinesc același rol, de a împărtăși și altora din viața ce mă hrănește pe mine. Îmi dau seama că pot trăi doar din legătura cu alți oameni, care au aceleași rădăcini ca mine, care primesc viața de la vița cea vie și adevărată, Isus Cristos.

Ori de câte ori încerc să realizez ceva ori să-mi împlinesc viața numai cu propriile forțe, de fiecare dată îmi dau seama că în pofida îndoitelor mele eforturi, totul rămâne în aer, se usucă. Și facem adesea această experiență a egoismului, pentru că legătura și dependența de o altă viță de vie nu ne place, căci ne face să ne simțim datori, mici, fragili, condiționați, neputincioși și ne aduce cu picioarele pe pământ, ne dezvăluie cine suntem noi de fapt: un ghem de eforturi ucise din fașă, sete nestăvilită după recunoașterea unor veleități și valori personale închipuite, comoditate, înclinația spre “a avea” și nu spre “a fi/a deveni” și multe altele.

Grijile cotidianului ne răpesc tot timpul și toată viața, ne facem griji și întâmpinăm probleme cât privește sănătatea, profesia și viitorul, suntem măcinați de prea multele și prea marile noastre așteptări, zădărnicia multor aspecte ale vieții ori a unor eforturi întreprinse ne obosește, ne aflăm mereu în pericolul de a fi dezamăgiți de ceilalți oameni sau de noi înșine, toate acestea nefiind decât sinonime pentru ceea ce înseamnă a NU trăi din puterea lui Cristos.

Viticultorul taie mlădițele care nu aduc rod, căci, deși poate par frumoase și abundente, nu fac decât să-și tragă seva inutil din celelalte. Putem aduce fructe ale păcii, bucuriei, speranței, credinței, să dăruim viața celorlalți doar atunci când “trăim în el”. Dacă ne extragem forța din el, facem față altfel grijilor și problemelor, epuizării și decepțiilor și trăim într-un climat de evidentă încredere. Spunea în acest sens o mare mistică:

“Cei mândri nu-i pot prezenta lui Dumnezeu mâinile goale, ei insistă să-i ofere virtuți, fapte bune, sacrificii, renunțări, orice pentru a nu avea nimic. Ei doresc să fie frumoși pentru el prin intermediul propriilor puteri, în timp ce noi suntem frumoși doar pentru că Dumnezeu ne privește, ne iubește și ne consideră frumoși. Dumnezeu nu ni se poate oferi dacă mâinile noastre nu-l primesc. Cel mai profund motiv pentru care atât de puțini semeni ai noștri sunt sfinți este pentru că noi nu îl lăsăm pe Dumnezeu să ne iubească. A fi iubit presupune o încredințare totala în Dumnezeu, a fi și a rămâne în el. Înseamnă o acceptare voită a nimicniciei și neputinței noastre, o privire ațintită doar asupra lui Dumnezeu care ne dăruiește, neținând cont de nimicnicia celui căruia îi oferă în dar totul. A te strădui să obții “perfecțiunea” este una din fatalele greșeli pe care le fac majoritatea oamenilor buni. Cele mai înflăcărate suflete sunt pregătite să-i ofere orice lui Dumnezeu, cu excepția unui singur lucru pe care el îl dorește: încredere totală, adica abandonare în mâinile sale iubitoare”.

Se poate întâmpla ca într-o zi viticultorul să-i taie bătrânei vițe de vie toate mlădițele, pentru ca fațada casei să fie refăcută, spre exemplu. Nu pot să nu mă gândesc la toate acele persoane cărora niște nefericite accidente sau moartea le-au tăiat legăturile relaționale cele mai importante pe care le aveau în această viață: părinți, copii, prieteni de suflet, binefăcători… Atunci când copiii nu mai pot trăi într-o relație vie cu părinții lor, atunci când legăturile vitale dintre doi soți, din cadrul familiei sau dintr-un cerc de prieteni se chircesc sau sunt tăiate, atunci se simt cei mai mulți dintre oameni fără vlagă și unii își pierd chiar și legătura vitală esențială cu Cristos.

Cristos vrea să ne ferească de acest pericol și ne îndeamnă astăzi insistent, ca de la inimă la inimă: “rămâneți în mine, în iubirea mea, rămâneți în cuvântul meu, în pacea mea”. Doar atunci poate crește și se poate maturiza viața noastră și tot ceea ce a fost sădit în ea. În aceasta constă de fapt toată măreția și demnitatea noastră, în a rămâne înrădăcinați în Cristos, fundamentul nostru, vița de vie cea bătrână și dătătoare de viață.

Este o minune să-ți dai seama cât de plină de viață este o asemenea viță de vie bătrână și noduroasă, cu mii de mlădițe, frunze, flori și struguri. Uneori poate dă impresia că fără mlădițe este moartă. Până primăvara următoare adună însă așa multă forță și viață în sine, încât înmugurește din nou. Vița cea bătrână și noduroasă dăruiește din nou viața și dă rod îmbelșugat.

Oare noi de unde luăm viața? Suntem înrădăcinați în Cristos, vița cea adevărată? Și atunci unde ne sunt roadele? Nu cumva suntem printre mlădițele pe care viticultorul a fost nevoit să le înlăture pentru a nu le molipsi și pe celelalte de nerodnicie, sterilitate? Eu din ce rădăcini mă hrănesc?

Ritul latin