Predici

Filozoful Diogene, umbla ziua mare prin piaţă cu un felinar aprins spre uimirea unora şi batjocura altora. Fiind întrebat de ce face acest lucru, el a răspuns plin de năduf: “Caut un om!”

Se vede limpede că era mare criză şi pe vremea aceea! Sunt sigur că oameni erau destui, dar nu erau de soi cum ar fi oameni virtuoşi, de cuvânt, de omenie şi mai ales plini de bunătate .

Întâlnim în viaţa noastră oameni de tot felul. Cei mai neajutoraţi şi parcă mai vrednici de plâns sunt cei care sunt lipsiţi de un dar esenţial: darul bunătăţii. De multe ori am avut nefericirea să întâlnim persoane puse pe hărţag şi gâlceavă , cu rost sau de cele mai multe ori fără un rost anume.Este greu să înduri mai ales, dacă aceste stări se repetă cu iresponsabilitate sau neruşinare, profitându-se de îngăduinţa celor din jur.

Marele savant Vasile Pârvan spunea: “Fără bunătate şi fără iertare pentru greşelile şi lipsurile aproapelui, întreaga viaţă omenească nu mai e decât un infern de urâţenie, de zgomot, de meschinărie!”

Totdeauna omul bun ne farmecă! Simţim că Dumnezeu sălăşluieşte în el. Şi avea dreptate I. Slavici când scria: “Cu o inimă bună şi curată treci prin viaţă fără să simţi greul ei, mereu voios . fiindcă nu voieşti niciodată ceea ce n-ai voi să vrei . Omul adevărat nu poate să fie decât bun în toate privinţele deci fireşte bine pornit, căci el n-a fost făcut ca să strice, ci ca să desăvârşească armonia universului.”

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,care este bun la origine, bun în sine însuşi , aşa cum nimic altceva nu este; pentru că toate creaturile sunt bune doar cu participarea şi comunicarea lui Dumnezeu. El este bun în esenţă, nu doar bun, ci bunătatea însăşi; bun în creatură este doar cât un strop, dar în Dumnezeu există un ocean infinit de bunătate, toată bunătatea adunată la un loc. El este veşnic şi imuabil bun, pentru că el nu poate fi mai puţin bun decât este; nu i se poate face nici o adăugire şi nici o scădere. (Thos. Manton).

Dumnezeu este summum bonum , bunul cel mai înalt.

Înţelesul saxon originar al cuvântului în engleză “Dumnezeu” (God) este “Bunul” (The Good). Dumnezeu nu este doar cel mai mare dintre toate fiinţele ci este şi cel mai bun. Toată bunătatea care există în orice creatură a fost împărţită de la Dumnezeu, dar bunătatea lui Dumnezeu este nederivată, pentru că este esenţa naturii sale eterne. Aşa cum Dumnezeu este infinit în putere din veşnicie, înainte de a fi existat orice manifestare a acestui lucru ,tot aşa el a fost veşnic bun înainte de a fi fost orice arătare a darului său, ori vreo creatură căreia să-i fie împărtăşit sau asupra căreia să fie exercitat.

Tot ce provine din Dumnezeu—hotărârile sale, creaţia sa, legile sale, înţelepciunea sa—nu poate fi altfel decât bun: aşa cum este scris. “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune .” (Gen. 1,31). Astfel, “bunătatea” lui Dumnezeu este văzută , mai întâi , în creaţie. Cu cât mai amănunţit este studiată creatura cu atât mai mult bunătatea Creatorului se vede mai bine. Să luăm în considerare cea mai importantă creatură pământească a lui Dumnezeu, omul.

Totul în structura organismului nostru atestă bunătatea Făcătorului lui. Cât de potrivite sunt mâinile să-şi facă treaba! Câtă bunătate din partea Domnului să înfiinţeze somnul pentru a revigora trupul ostenit! Cât de binevoitoare hotărârea de a da ochilor pleoape şi gene pentru a fi protejaţi! Şi putem continua aşa la nesfârşit.

Bunătatea lui Dumnezeu este văzută deoarece când omul a încălcat legea Creatorului său puterea deplină a mâniei lui nu s-a aprins în acel moment. Foarte uşor Dumnezeu ar fi putut lipsi creaturile sale căzute de orice binecuvântare, orice mângâiere, orice plăcere. În schimb, el a adus o orânduire amestecată de milă şi judecată. Acest lucru este extraordinar dacă ar fi apreciat cum se cuvine şi cu cât mai amănunţit ar fi studiat acest regim cu atât mai mult va reieşi că… “îndurarea învinge judecata” (Iac.2,13).

Recunoştinţă este răspunsul necesar, pe drept, de la cei care beneficiază de bunătatea lui; totuşi este des oprită faţă de marele nostru Binefăcător pur şi simplu pentru că bunătatea sa este atât de abundentă şi constantă. Este nesocotită pentru că este exercitată asupra noastră în cursul normal al evenimentelor. Nu se simte pentru că noi o experimentăm zilnic. “Dispreţuieşti bogăţia bunătăţii sale,a îngăduinţei şi a îndelungei lui răbdări,şi nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire” (Rom.2,4). Bunătatea Lui este “dispreţuită” când nu se foloseşte de către oamenii ca mijloc care îi duce la pocăinţă, dar, dimpotrivă, serveşte la împietrirea lor presupunând că Dumnezeu scapă din vedere toate păcatele lor.

Bunătatea lui Dumnezeu este esenţa speranţei credinciosului. Această excelenţă a lui Dumnezeu este aceea care place cel mai mult inimii noastre. Pentru că bunătatea lui ţine în veci, ar trebui ca niciodată să nu ne lăsăm descurajaţi : “Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El.” (Naum 1,7)

De aceea,când alţii se poartă urât cu noi, ar trebui să fim provocaţi şi mai mult să aducem mulţumiri Domnului din toată inima, pentru că el este bun; iar când noi înşine suntem conştienţi că suntem departe de a fi buni, ar trebui doar să-l binecuvântăm, şi mai mult, reverenţios pentru că este el bun. Niciodată nu trebuie să tolerăm un moment de necredinţă faţă de bunătatea Domnului; orice altceva poate fi pus sub semnul întrebării, dar acest lucru este absolut sigur: Dumnezeu este bun; felurile în care lucrează s-ar putea să varieze, dar natura sa este întotdeauna aceeaşi.

pr. Emanuel Bejenaru Ritul latin