Start > Ritul latin > Duminica a III-a a Paștelui (B)

Duminica a III-a a Paștelui (B)

25 April 2009
778 afișări

Autor: pr. Nicolae Farcaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a după Paște (Anul B)

Și în duminica de azi, a treia a Sfintelor Paști, continuă să răsune vestea Învierii lui Cristos, o veste încă nouă și proaspătă așa cum a fost pentru prima dată în gura apostolului Petru, când a spus poporului israelit: “Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morți; noi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 3,15). O veste nouă la care nu se aștepta nimeni și care nu ne poate lăsa indiferenți.

Apostolul Petru, așa cum am auzit în I-a lectură, le cere iudeilor: “Deci, convertiți-vă și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să se șteargă păcatele voastre“.

Acum suntem adunați împreună asemenea apostolilor și ascultăm anunțul pascal și experiența pe care au avut-o cei doi ucenici care s-au întors de la Emaus. Cum reacționăm?

Ne-am fi așteptat ca reacția ucenicilor, în momentul apariției lui Isus, să fie una de bucurie, așa cum spune, de fapt, și evanghelistul Ioan: “Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul“. În schimb, evanghelistul Luca ne spune că ei, “cuprinși de uimire și de spaimă, credeau că văd un duh” și au început să aibă îndoieli. Reacția lor este inexplicabilă.

E greu să înțelegem motivul dificultății lor de a crede: “…de bucurie și uimire nu le venea să creadă“. Cum putem împăca bucuria cu îndoiala?

Ne mirăm apoi și de faptul că Isus mănâncă pește în fața lor. Sfântul Paul ne spune că trupul celor înviați nu este material, cum e cel pe care-l avem în această lume, ci este un trup spiritual care trece prin ușa încuiată, deci un trup care nu are nevoie de mâncare.

Poate ne gândim că ceea ce s-a întâmplat se aseamănă cu ceea ce ne relatează Cartea lui Tobia, unde ni se spune că arhanghelul Rafael, în momentul în care s-a făcut cunoscut, a spus: “Vouă vi se părea că eu mâncam, dar eu n-am mâncat nimic, ceea ce voi vedeați era numai aparență” (Tob 12,19).

Dar această explicație nu ne convinge, pentru că, în acest caz, dovada că Isus a înviat cu trupul său, ar fi fost bazată pe o iluzie, pe o halucinație.

Toate aceste dificultăți, scoase în evidență de raționaliști, sunt prețioase: ne conduc dincolo de semnificația imediată a relatării pentru a-i descoperi sensul profund. Luca a recurs la un limbaj concret și la imagini materiale pentru a ne transmite adevăruri inefabile. Ce înseamnă uimirea, frica, îndoielile, faptul că a mâncat în fața apostolilor și apoi acea ciudată recunoaștere prin observarea mâinilor și a picioarelor? Persoanele se recunosc după față, nu după mâini sau picioare.

Orice experiență a lui Dumnezeu relatată în Biblie este totdeauna însoțită de o reacție de frică din partea omului. Avem exemplul lui Isaia, a lui Zaharia, al Mariei, al apostolilor.

Nu e vorba de o teroare pe care o simțim în fața unui pericol, ci de o uimire a celui care primește o revelație din partea lui Dumnezeu.

Și în textul nostru, uimirea și frica sunt imagini biblice. Evanghelistul se folosește de ele pentru a relata experiența supranaturală, inefabilă, a apoatolilor care sunt inundați de o lumină care nu este din această lume, dar vine de la Dumnezeu: l-au întâlnit pe Cel Înviat.

Uimirea și frica însoțesc totdeauna, și azi, manifestările lui Dumnezeu în mijlocul comunității sale. Uimirea și frica sunt imagini ale schimbării radicale pe care aparițiile Celui Înviat le provoacă în viața omului. Lumina Paștelui descoperă micimea oricărei aplecări asupra lumii prezente și deschide mintea și inima la realitățile absolut noi, asupra lumii celor înviați, lume care ne uimește și care ne trezește frică, pentru că este lumea lui Dumnezeu.

Nu e ușor să ne lăsăm introduși în această nouă dimensiune, ea comportă ezitări, uimire, îndoială.

Toate relatările despre aparițiile lui Isus Înviat ne vorbesc de îndoielile apostolilor. Drumul lent și obositor care i-a condus pe apostoli la credință a fost plin de scepticism, de necredință, de incertitudine asupra identității Celui Înviat. În anumite momente, și lor, ca și nouă, realitatea Învierii le părea foarte frumoasă pentru a fi adevărată. Îndoielile lor, care au persistat chiar și după mai multe semne pe care Isus i le-a oferit, dovedesc că apostolii nu erau creduli; apoi arată că a crede nu e ceva evident, dar e răspunsul liber la o chemare. Faptul că există atâția care nu cred arată că Dio nu se impune, nu violează libertatea omului, dar acționează discret.

Insistența lui Luca asupra faptului că Isus a înviat cu trupul său, se naște dintr-o preocupare pastorală. Creștinii cărora li se adresa el erau amețiți de idei filozofice grecești care nu negau că, după moarte, se intră într-o nouă formă de viață, dar aceasta era redusă la componenta spirituală a omului. Trupul material era considerat de filozofia greacă ca o închisoare a sufletului, care aspira să se detașeze de pământ și să se înalțe la cer. Învierea trupului era de neconceput și, când vorbeau de aparițiile morților, își închipuiau totdeauna umbre, spirite, fantome.

Pentru a-i face să primească noutatea concepției creștine a învierii pe cei legați de această cultură, evanghelistul Luca a recurs la un limbaj concret, la imagini materiale. El spune că apostolii l-au “atins” pe Cel Înviat, au “mâncat” cu El, au fost invitați să privească carnea și oasele sale.

Dacă nu ținem cont de destinatarii și obiectivul care l-a făcut pe Luca să se exprime în acest mod, riscăm să înțelegem Învierea lui Isus ca pe o reanimare a cadavrului său, o reîntoarcere la viața de mai înainte.

Cei înviați nu se întorc la viața anterioară, nu reiau trupul material, compus din atomi și molecule, pe care-l aveau în această lume. N-ar avea sens să fim despuiați, în momentul morții de acest trup, pentru a-l relua apoi în ziua învierii morților. Dumnezeu n-ar fi permis ca să murim și apoi să ne întoarcem la aceiași viață. Dacă ne-a destinat la o moarte a făcut-o pentru a ne introduce apoi într-o formă de viață nouă, complet diferită de cea actuală, atât de diferită că nu ne putem imagina. Simțurile noastre nu sunt în stare să o înțeleagă, poate fi acceptată doar prin credință.

Mesajul teologic al fragmentului evanghelic de azi este următorul: Cel Înviat nu este o fantomă, nu e o umbră, dar este însuși Isus pe care apostolii l-au atins și cu care au mâncat. El și-a schimbat aspectul, în El a avut loc o metamorfoză care l-a făcut de nerecunoscut; era transfigurat, dar nu era o altă persoană; și-a păstrat trupul său, capacitatea sa de a se manifesta, de a comunica iubirea sa, dar era un trup diferit de al nostru, era – cum spune Sfântul Paul – “un trup spiritual” (1Cor 15).

Acum El are un trup care-i permite de a continua să mănânce și să bea cu noi, adică de a lua parte la speranțele noastre, la deziluziile noastre, la bucuriile și durerile noastre. Chiar și după întoarcerea sa la Tatăl, El rămâne pe deplin om, rămâne unul dintre noi.

El nu este unicul înviat, ci este doar Primul Născut dintre cei care vor învia. Ceea ce s-a întâmplat cu El se repetă cu fiecare dintre noi. În momentul morții nu va avea loc o sciziune a sufletului de trup, cum era concepția filozofiei grecești, dar omul, în integritatea sa, va intra transfigurat în lumea lui Dumnezeu.

Acum înțelegem mai bine invitația lui Isus Înviat să privim mâinile și picioarele sale. În timp ce oamenii sunt recunoscuți după înfățișare, Isus vrea să fie recunoscut după mâini și picioare. Apelul este făcut la rănile lăsate de cuie și cruce, culmea unei vieți consumate de iubire. Chiar în starea de Înviat, trupul lui Isus păstrează semnele dăruirii sale totale. Dumnezeu nu are alte mâini decât cele ale lui Cristos, răstignite, și le arată pentru a ne spune că nu se poate îndepărta niciodată de noi. Contemplând aceste mâini și aceste picioare noi putem descoperi pe adevăratul și unicul Dumnezeu.

Și noi vom fi recunoscuți după mâini și picioare. Fericiți cei care vor putea arăta lui Dumnezeu mâinile și picioarele lor însemnate de gesturi de iubire. Împreună cu Sfântul Paul vor putea spune: “Eu port în trupul meu semnele pătimirii lui Cristos” (Gal 6).

În ultima parte a Evangheliei ne este arătat modul în care putem face azi experiența Celui Înviat: este necesar să ne deschidem mintea la înțelegerea Scripturilor. Prin Scriptură, Cristos continuă să ne arate mâinile și picioarele sale, adică gesturile sale de iubire.

Apoi este introdusă marea veste, prezentă și în celelalte două lecturi: “În numele lui Cristos vor fi predicate tuturor popoarelor convertirea și iertarea păcatelor“.

A crede în Învierea lui Cristos comportă o schimbare radicală în modul de a gândi și de a trăi. Noaptea Paștelui înseamnă trecerea de la moarte la viață, prin Sacramentul Botezului, al Spovezii. Vestea Învierii lui Cristos este eficace și credibilă numai dacă ucenicii pot, asemenea lui Isus, să arate oamenilor mâinile și picioarele lor imprimate de fapte de iubire. (prelucrare după Fernando Armelini)

Ritul latin