Şi în duminica de azi, a treia a Sfintelor Paşti, continuă să răsune vestea Învierii lui Cristos, o veste încă nouă şi proaspătă aşa cum a fost pentru prima dată în gura apostolului Petru, când a spus poporului israelit: “Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morţi; noi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 3,15). O veste nouă la care nu se aştepta nimeni şi care nu ne poate lăsa indiferenţi.

Apostolul Petru, aşa cum am auzit în I-a lectură, le cere iudeilor: “Deci, convertiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să se şteargă păcatele voastre“.

Acum suntem adunaţi împreună asemenea apostolilor şi ascultăm anunţul pascal şi experienţa pe care au avut-o cei doi ucenici care s-au întors de la Emaus. Cum reacţionăm?

Ne-am fi aşteptat ca reacţia ucenicilor, în momentul apariţiei lui Isus, să fie una de bucurie, aşa cum spune, de fapt, şi evanghelistul Ioan: “Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul“. În schimb, evanghelistul Luca ne spune că ei, “cuprinşi de uimire şi de spaimă, credeau că văd un duh” şi au început să aibă îndoieli. Reacţia lor este inexplicabilă.

E greu să înţelegem motivul dificultăţii lor de a crede: “…de bucurie şi uimire nu le venea să creadă“. Cum putem împăca bucuria cu îndoiala?

Ne mirăm apoi şi de faptul că Isus mănâncă peşte în faţa lor. Sfântul Paul ne spune că trupul celor înviaţi nu este material, cum e cel pe care-l avem în această lume, ci este un trup spiritual care trece prin uşa încuiată, deci un trup care nu are nevoie de mâncare.

Poate ne gândim că ceea ce s-a întâmplat se aseamănă cu ceea ce ne relatează Cartea lui Tobia, unde ni se spune că arhanghelul Rafael, în momentul în care s-a făcut cunoscut, a spus: “Vouă vi se părea că eu mâncam, dar eu n-am mâncat nimic, ceea ce voi vedeaţi era numai aparenţă” (Tob 12,19).

Dar această explicaţie nu ne convinge, pentru că, în acest caz, dovada că Isus a înviat cu trupul său, ar fi fost bazată pe o iluzie, pe o halucinaţie.

Toate aceste dificultăţi, scoase în evidenţă de raţionalişti, sunt preţioase: ne conduc dincolo de semnificaţia imediată a relatării pentru a-i descoperi sensul profund. Luca a recurs la un limbaj concret şi la imagini materiale pentru a ne transmite adevăruri inefabile. Ce înseamnă uimirea, frica, îndoielile, faptul că a mâncat în faţa apostolilor şi apoi acea ciudată recunoaştere prin observarea mâinilor şi a picioarelor? Persoanele se recunosc după faţă, nu după mâini sau picioare.

Orice experienţă a lui Dumnezeu relatată în Biblie este totdeauna însoţită de o reacţie de frică din partea omului. Avem exemplul lui Isaia, a lui Zaharia, al Mariei, al apostolilor.

Nu e vorba de o teroare pe care o simţim în faţa unui pericol, ci de o uimire a celui care primeşte o revelaţie din partea lui Dumnezeu.

Şi în textul nostru, uimirea şi frica sunt imagini biblice. Evanghelistul se foloseşte de ele pentru a relata experienţa supranaturală, inefabilă, a apoatolilor care sunt inundaţi de o lumină care nu este din această lume, dar vine de la Dumnezeu: l-au întâlnit pe Cel Înviat.

Uimirea şi frica însoţesc totdeauna, şi azi, manifestările lui Dumnezeu în mijlocul comunităţii sale. Uimirea şi frica sunt imagini ale schimbării radicale pe care apariţiile Celui Înviat le provoacă în viaţa omului. Lumina Paştelui descoperă micimea oricărei aplecări asupra lumii prezente şi deschide mintea şi inima la realităţile absolut noi, asupra lumii celor înviaţi, lume care ne uimeşte şi care ne trezeşte frică, pentru că este lumea lui Dumnezeu.

Nu e uşor să ne lăsăm introduşi în această nouă dimensiune, ea comportă ezitări, uimire, îndoială.

Toate relatările despre apariţiile lui Isus Înviat ne vorbesc de îndoielile apostolilor. Drumul lent şi obositor care i-a condus pe apostoli la credinţă a fost plin de scepticism, de necredinţă, de incertitudine asupra identităţii Celui Înviat. În anumite momente, şi lor, ca şi nouă, realitatea Învierii le părea foarte frumoasă pentru a fi adevărată. Îndoielile lor, care au persistat chiar şi după mai multe semne pe care Isus i le-a oferit, dovedesc că apostolii nu erau creduli; apoi arată că a crede nu e ceva evident, dar e răspunsul liber la o chemare. Faptul că există atâţia care nu cred arată că Dio nu se impune, nu violează libertatea omului, dar acţionează discret.

Insistenţa lui Luca asupra faptului că Isus a înviat cu trupul său, se naşte dintr-o preocupare pastorală. Creştinii cărora li se adresa el erau ameţiţi de idei filozofice greceşti care nu negau că, după moarte, se intră într-o nouă formă de viaţă, dar aceasta era redusă la componenta spirituală a omului. Trupul material era considerat de filozofia greacă ca o închisoare a sufletului, care aspira să se detaşeze de pământ şi să se înalţe la cer. Învierea trupului era de neconceput şi, când vorbeau de apariţiile morţilor, îşi închipuiau totdeauna umbre, spirite, fantome.

Pentru a-i face să primească noutatea concepţiei creştine a învierii pe cei legaţi de această cultură, evanghelistul Luca a recurs la un limbaj concret, la imagini materiale. El spune că apostolii l-au “atins” pe Cel Înviat, au “mâncat” cu El, au fost invitaţi să privească carnea şi oasele sale.

Dacă nu ţinem cont de destinatarii şi obiectivul care l-a făcut pe Luca să se exprime în acest mod, riscăm să înţelegem Învierea lui Isus ca pe o reanimare a cadavrului său, o reîntoarcere la viaţa de mai înainte.

Cei înviaţi nu se întorc la viaţa anterioară, nu reiau trupul material, compus din atomi şi molecule, pe care-l aveau în această lume. N-ar avea sens să fim despuiaţi, în momentul morţii de acest trup, pentru a-l relua apoi în ziua învierii morţilor. Dumnezeu n-ar fi permis ca să murim şi apoi să ne întoarcem la aceiaşi viaţă. Dacă ne-a destinat la o moarte a făcut-o pentru a ne introduce apoi într-o formă de viaţă nouă, complet diferită de cea actuală, atât de diferită că nu ne putem imagina. Simţurile noastre nu sunt în stare să o înţeleagă, poate fi acceptată doar prin credinţă.

Mesajul teologic al fragmentului evanghelic de azi este următorul: Cel Înviat nu este o fantomă, nu e o umbră, dar este însuşi Isus pe care apostolii l-au atins şi cu care au mâncat. El şi-a schimbat aspectul, în El a avut loc o metamorfoză care l-a făcut de nerecunoscut; era transfigurat, dar nu era o altă persoană; şi-a păstrat trupul său, capacitatea sa de a se manifesta, de a comunica iubirea sa, dar era un trup diferit de al nostru, era – cum spune Sfântul Paul – “un trup spiritual” (1Cor 15).

Acum El are un trup care-i permite de a continua să mănânce şi să bea cu noi, adică de a lua parte la speranţele noastre, la deziluziile noastre, la bucuriile şi durerile noastre. Chiar şi după întoarcerea sa la Tatăl, El rămâne pe deplin om, rămâne unul dintre noi.

El nu este unicul înviat, ci este doar Primul Născut dintre cei care vor învia. Ceea ce s-a întâmplat cu El se repetă cu fiecare dintre noi. În momentul morţii nu va avea loc o sciziune a sufletului de trup, cum era concepţia filozofiei greceşti, dar omul, în integritatea sa, va intra transfigurat în lumea lui Dumnezeu.

Acum înţelegem mai bine invitaţia lui Isus Înviat să privim mâinile şi picioarele sale. În timp ce oamenii sunt recunoscuţi după înfăţişare, Isus vrea să fie recunoscut după mâini şi picioare. Apelul este făcut la rănile lăsate de cuie şi cruce, culmea unei vieţi consumate de iubire. Chiar în starea de Înviat, trupul lui Isus păstrează semnele dăruirii sale totale. Dumnezeu nu are alte mâini decât cele ale lui Cristos, răstignite, şi le arată pentru a ne spune că nu se poate îndepărta niciodată de noi. Contemplând aceste mâini şi aceste picioare noi putem descoperi pe adevăratul şi unicul Dumnezeu.

Şi noi vom fi recunoscuţi după mâini şi picioare. Fericiţi cei care vor putea arăta lui Dumnezeu mâinile şi picioarele lor însemnate de gesturi de iubire. Împreună cu Sfântul Paul vor putea spune: “Eu port în trupul meu semnele pătimirii lui Cristos” (Gal 6).

În ultima parte a Evangheliei ne este arătat modul în care putem face azi experienţa Celui Înviat: este necesar să ne deschidem mintea la înţelegerea Scripturilor. Prin Scriptură, Cristos continuă să ne arate mâinile şi picioarele sale, adică gesturile sale de iubire.

Apoi este introdusă marea veste, prezentă şi în celelalte două lecturi: “În numele lui Cristos vor fi predicate tuturor popoarelor convertirea şi iertarea păcatelor“.

A crede în Învierea lui Cristos comportă o schimbare radicală în modul de a gândi şi de a trăi. Noaptea Paştelui înseamnă trecerea de la moarte la viaţă, prin Sacramentul Botezului, al Spovezii. Vestea Învierii lui Cristos este eficace şi credibilă numai dacă ucenicii pot, asemenea lui Isus, să arate oamenilor mâinile şi picioarele lor imprimate de fapte de iubire. (prelucrare după Fernando Armelini)