Start > Ritul latin > Rămâneți în mine

Rămâneți în mine

17 April 2009
637 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a V-a după Paște (Anul B)

În episodul evanghelic (In 15, 1-8) ascultat surprinde faptul următor: cuvântul a rămâne este folosit de șapte ori. Știm că numărul 7 reprezintă perfecțiunea și pe Isus însuși în care sunt cuprinse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2, 3), el este capul Trupului care este Biserica (Ef 1, 22). Capul unește diversitatea mădularelor prin aceeași viață și viața este lumina lumii și lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o (In 1, 4-5); cu toate că au trecut 2000 de ani și ne îndreptăm spre mileniul trei, Isus continuă să lumineze în întunericul lumii.

Isus însuși se prezintă azi ca izvor al vieții, izvor al creștinilor înșiși și chiar al faptelor bune pe care ei le fac. Ca noi să nu pierdem ceva din ceea ce suntem și ceea ce avem, se cere un singur lucru: să rămânem în sfera lui; să rămânem uniți cu el.

Unirea cu Cristos o dă credința în cuvântul lui (Mt 7, 24); unirea o dă adunarea celor care se roagă împreună în numele lui (Mt 18, 20); unirea o dă hrănirea cu Trupul și Sângele lui (1Cor 12, 27); dar, suprema unire o realizează Tatăl ceresc, care se îngrijește de via sa și-i dă sevă – viață – din viața sa, pe Duhul Sfânt prin Capul care este Cristos, prin care și pentru care toate s-au făcut (In 1, 2). A rămâne în Cristos înseamnă în mod automat a deveni făcătotr de fapte bune, mântuitoare: Cine rămâne în mine și eu în el, aduce roade multe, roadele iubirii. Orice faptă bună valorează cât iubirea din care izvorăște.

Porunca iubirii fraterne (Lectura a II-a: 1In 3, 18-24) stă la temelia creștinismului. Opusul acestei porunci nu-i numit păcat, ci ură. Opusul iubirii fraterne este tocmai ura fraternă. Iată ca prim exemplu cazul lui Cain, care își avea origine în cel rău, în diavol, și nu în Dumnezeu, de aceea și-a ucis fratele, pe Abel.

Iubire-ură; este antiteza radicată care stă pe linia radicalității întregii Biblii, care nu cunoaște termeni intermediari. Biblia, după cum s-a mai spus de multe ori, este scrisă în alb și negru. Nu există chiar nici o posibilitate intermediară? Pentru sfântul apostol Ioan cu toată certitudinea că nu, decât aceasta: iubire-ură.

În acel timp, în care sfântul Ioan a scris, exista o separare profundă între Biserică și lume. Creștinii erau persecutați și deja mulți au fost martirizați: creștinii se iubeau, iar păgânii, unii îi priveau cu admirație iar alții îi persecutau și chiar îi omorau. Cazul lui Cain și Abel se extindea pe scară mondială… De ce?

Învierea lui Isus a adus o schimbare de 180 de grade în lume. O diferență atât de radicală și de profundă, ca aceea care există între viață și moarte, nu putea fi înțeleasă de o lume sclerozată de patimi. Noi creștinii am trecut de la moarte la viață în mod pașnic, fiind născuți din părinți creștini de mai multe generații, dar lumea păgână de atunci, și de ce nu chiar cea de azi (mai ales fundamentaliștii islamici de un fanatism feroce), care nu avea nici o legătură cu Dumnezeu, fiind înafara sferei lui, era incapabilă de a înțelege schimbarea. Un misionar povestește cum o păgână, femeie în vârstă, voind să devină creștină, după ce a făcut pregătirea catehetică, în seara precedentă zilei botezului, trebuia să aducă toate chipurile zeităților la care se închinase până atunci și să le arunce în foc. Femeia a venit și când s-a apropiat de foc a leșinat. De acele chipuri cioplite era legată o întreagă viață, cultură, amintiri de familie etc. Când și-a revenit, misionarul i-a spus: Lasă acum! Te vei boteza altădată! Ea și-a făcut curaj și le-a aruncat, dar trebuie să-i înțelegem. Până și israeliții, care aveau credința într-un singur Dumnezeu, aveau concentrată aceasă credință într-un Mesia pur lumesc și totuși ei au fost primii persecutori ai creștinilor. Omul a avut întotdeauna frica de necunoscut. Dumnezeu-iubire constituie culmea Revelației și Mesia s-a încadrat în aceasă sferă a iubirii transcendentale prin însăși omenitatea sa, de aceea îl pot înțelege numai acei care intră în această feră a iubirii, ceilalți rămân afară, rămân în aceasă lume care toaă zace în sfera celui rău (1In 5, 19), în sfera urii și a morții. In multe orașe există o sală de cinema în formă de sferă, de glob, rotundă. Spectatorul este pus în centrul acțiunii filmului. Numai cei care intră în această sferă se pot bucura de priveliștea minunată din sală. Numai cei care intră în sfera divină pot gusta plăcerea pe care o dă iubirea, chiar și atunci când suferința își atinge culmea prin moarte. Isus și-a dat viața pentru frații săi fiindcă din veci a fost în sfera divină și s-a bucurat de plinătatea iubirii. Noi putem face același lucru – să ne jertfim pentru frați – numai dacă vom crede cu toată ființa în iubirea lui. Termometrul iubirii stă în capacitatea de a se dărui, nu în cuvinte, ci în fapte, fiindcă numai faptele pot demonstra adevărul cuvintelor. Cuvântul fără faptă este un suntet gol care se pierde în hău, ca și credința, care, fără fapte este moartă (Iac 2, 17).

Lumea merge din rău în mai rău fiindcă se vorbește foarte mult și se iubește foarte, foarte, foarte puțin creștinește.

Unii exegeți au numit capitorul trei din întâia scrisoare a sfântului Ioan drept capitolul moralei pascale, deoarece creștinului îi este arătat criteriul spre a ști dacă este în realitate de la Dumnezeu și dacă iubirea lui Dumnezeu este în el, fiindcă: iubește acela care păzește poruncile lui Dumnezeu. Dimensiunea orizontală a vieții (comportamentul față de oameni) devine criteriul dimensiunii verticale (înălțarea spre Dumnezeu).

Un exemplu grăitor de urcare de pe dimensiunea orizontală a vieții pe cea verticală este sfântul Paul (Lectura I-a: Fap 9, 26-31).

Mai întâi să lămurim un lucru, anacronic la prima vedere, și anume: sfântul Luca, autorul Faptelor Apostolilor, spune, după cum ați auzit, că sfântul Paul s-a întors la Ierusalim îndată după convertire, pe când Paul însuși afirmă că la Ierusalim a venit abia după trei ani de la evenimentul Damascului (cf. Gal 1, 18-20). Care este adevărul? Adevărul este că Luca nu urmărește atât istoricitaetea cronologică, cât mai ales învățătura catehetică: Paul este un adevărat apostol fiindcă l-a văzut pe Domnul și a intrat în adevărata comuniune cu Apostolii rânduiți de Isus. Paul însă arată comuniunea sa cu Biserica mamă pe altă cale, în primul rând prin episcopul Anania din Damasc, care a fost trimis de Isus să-și pună mâinile asupra lui Saul orb, spre a-și recăpăta vederea și spre a se umple de Duhul Sfânt (Fap 9, 10-18). Deși Anania i-a conferit plinătatea preoției prin impunerea mâinilor, Paul vrea confirmarea supremă din partea aceluia care era în fruntea Bisericii, a lui Petru și de aceea, spune Paul însuși: Am venit la Ierusalim să fac cunoștință cu Chefa și am rămas 15 zile la el” (Gal 1, 18). A venit la Petru, nu pe baza unor cuvinte, ci a faptelor: predicase trei ani cuvântul Domnului și convertise la creștinism pe mulți evrei și chiar păgâni.

Geniul creștin al lui Paul l-a descoperit Barnaba. Luca urmărește să pună în evidență tocmai această descoperire, care apoi va fascina, nu numai pe contemporanii săi, ci întreaga omenire până azi. În fresca lui de la Geneva, Maurice Denis a simbolizat în mod superb universalitatea geniului lui Paul: pânza imensă a bărcii de pe care predică Apostolul atinge cu vârful catargului ei tronul ceresc al lui Isus Cristos (cf. Mari Sfinți, Ed. Crater Buc. 1994 p. 24), fiindcă însuși Cristos a fost acela care l-a rânduit să fie vas ales (Fap 9, 15).

După ce am ascultat învățătura lecturilor, de a ne arăta iubirea prin fapte spre a rămâne veșnic uniți cu Cristos și martori ai învierii sale, să înălțăm ruga spre cel Atotputernic și să-i spunem: Dumnezeule, de la tine ne vine răscumpărarea și ni se dăruiește înfierea. Privește cu bunătate la fiii iubirii tale, pentru ca toți aceia care cred în Cristos să primească libertatea adevărată și moștenirea veșnică! (LR). Amin.

Ritul latin