În episodul evanghelic (In 15, 1-8) ascultat surprinde faptul următor: cuvântul a rămâne este folosit de şapte ori. Ştim că numărul 7 reprezintă perfecţiunea şi pe Isus însuşi în care sunt cuprinse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2, 3), el este capul Trupului care este Biserica (Ef 1, 22). Capul uneşte diversitatea mădularelor prin aceeaşi viaţă şi viaţa este lumina lumii şi lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o (In 1, 4-5); cu toate că au trecut 2000 de ani şi ne îndreptăm spre mileniul trei, Isus continuă să lumineze în întunericul lumii.

Isus însuşi se prezintă azi ca izvor al vieţii, izvor al creştinilor înşişi şi chiar al faptelor bune pe care ei le fac. Ca noi să nu pierdem ceva din ceea ce suntem şi ceea ce avem, se cere un singur lucru: să rămânem în sfera lui; să rămânem uniţi cu el.

Unirea cu Cristos o dă credinţa în cuvântul lui (Mt 7, 24); unirea o dă adunarea celor care se roagă împreună în numele lui (Mt 18, 20); unirea o dă hrănirea cu Trupul şi Sângele lui (1Cor 12, 27); dar, suprema unire o realizează Tatăl ceresc, care se îngrijeşte de via sa şi-i dă sevă – viaţă – din viaţa sa, pe Duhul Sfânt prin Capul care este Cristos, prin care şi pentru care toate s-au făcut (In 1, 2). A rămâne în Cristos înseamnă în mod automat a deveni făcătotr de fapte bune, mântuitoare: Cine rămâne în mine şi eu în el, aduce roade multe, roadele iubirii. Orice faptă bună valorează cât iubirea din care izvorăşte.

Porunca iubirii fraterne (Lectura a II-a: 1In 3, 18-24) stă la temelia creştinismului. Opusul acestei porunci nu-i numit păcat, ci ură. Opusul iubirii fraterne este tocmai ura fraternă. Iată ca prim exemplu cazul lui Cain, care îşi avea origine în cel rău, în diavol, şi nu în Dumnezeu, de aceea şi-a ucis fratele, pe Abel.

Iubire-ură; este antiteza radicată care stă pe linia radicalităţii întregii Biblii, care nu cunoaşte termeni intermediari. Biblia, după cum s-a mai spus de multe ori, este scrisă în alb şi negru. Nu există chiar nici o posibilitate intermediară? Pentru sfântul apostol Ioan cu toată certitudinea că nu, decât aceasta: iubire-ură.

În acel timp, în care sfântul Ioan a scris, exista o separare profundă între Biserică şi lume. Creştinii erau persecutaţi şi deja mulţi au fost martirizaţi: creştinii se iubeau, iar păgânii, unii îi priveau cu admiraţie iar alţii îi persecutau şi chiar îi omorau. Cazul lui Cain şi Abel se extindea pe scară mondială… De ce?

Învierea lui Isus a adus o schimbare de 180 de grade în lume. O diferenţă atât de radicală şi de profundă, ca aceea care există între viaţă şi moarte, nu putea fi înţeleasă de o lume sclerozată de patimi. Noi creştinii am trecut de la moarte la viaţă în mod paşnic, fiind născuţi din părinţi creştini de mai multe generaţii, dar lumea păgână de atunci, şi de ce nu chiar cea de azi (mai ales fundamentaliştii islamici de un fanatism feroce), care nu avea nici o legătură cu Dumnezeu, fiind înafara sferei lui, era incapabilă de a înţelege schimbarea. Un misionar povesteşte cum o păgână, femeie în vârstă, voind să devină creştină, după ce a făcut pregătirea catehetică, în seara precedentă zilei botezului, trebuia să aducă toate chipurile zeităţilor la care se închinase până atunci şi să le arunce în foc. Femeia a venit şi când s-a apropiat de foc a leşinat. De acele chipuri cioplite era legată o întreagă viaţă, cultură, amintiri de familie etc. Când şi-a revenit, misionarul i-a spus: Lasă acum! Te vei boteza altădată! Ea şi-a făcut curaj şi le-a aruncat, dar trebuie să-i înţelegem. Până şi israeliţii, care aveau credinţa într-un singur Dumnezeu, aveau concentrată aceasă credinţă într-un Mesia pur lumesc şi totuşi ei au fost primii persecutori ai creştinilor. Omul a avut întotdeauna frica de necunoscut. Dumnezeu-iubire constituie culmea Revelaţiei şi Mesia s-a încadrat în aceasă sferă a iubirii transcendentale prin însăşi omenitatea sa, de aceea îl pot înţelege numai acei care intră în această feră a iubirii, ceilalţi rămân afară, rămân în aceasă lume care toaă zace în sfera celui rău (1In 5, 19), în sfera urii şi a morţii. In multe oraşe există o sală de cinema în formă de sferă, de glob, rotundă. Spectatorul este pus în centrul acţiunii filmului. Numai cei care intră în această sferă se pot bucura de priveliştea minunată din sală. Numai cei care intră în sfera divină pot gusta plăcerea pe care o dă iubirea, chiar şi atunci când suferinţa îşi atinge culmea prin moarte. Isus şi-a dat viaţa pentru fraţii săi fiindcă din veci a fost în sfera divină şi s-a bucurat de plinătatea iubirii. Noi putem face acelaşi lucru – să ne jertfim pentru fraţi – numai dacă vom crede cu toată fiinţa în iubirea lui. Termometrul iubirii stă în capacitatea de a se dărui, nu în cuvinte, ci în fapte, fiindcă numai faptele pot demonstra adevărul cuvintelor. Cuvântul fără faptă este un suntet gol care se pierde în hău, ca şi credinţa, care, fără fapte este moartă (Iac 2, 17).

Lumea merge din rău în mai rău fiindcă se vorbeşte foarte mult şi se iubeşte foarte, foarte, foarte puţin creştineşte.

Unii exegeţi au numit capitorul trei din întâia scrisoare a sfântului Ioan drept capitolul moralei pascale, deoarece creştinului îi este arătat criteriul spre a şti dacă este în realitate de la Dumnezeu şi dacă iubirea lui Dumnezeu este în el, fiindcă: iubeşte acela care păzeşte poruncile lui Dumnezeu. Dimensiunea orizontală a vieţii (comportamentul faţă de oameni) devine criteriul dimensiunii verticale (înălţarea spre Dumnezeu).

Un exemplu grăitor de urcare de pe dimensiunea orizontală a vieţii pe cea verticală este sfântul Paul (Lectura I-a: Fap 9, 26-31).

Mai întâi să lămurim un lucru, anacronic la prima vedere, şi anume: sfântul Luca, autorul Faptelor Apostolilor, spune, după cum aţi auzit, că sfântul Paul s-a întors la Ierusalim îndată după convertire, pe când Paul însuşi afirmă că la Ierusalim a venit abia după trei ani de la evenimentul Damascului (cf. Gal 1, 18-20). Care este adevărul? Adevărul este că Luca nu urmăreşte atât istoricitaetea cronologică, cât mai ales învăţătura catehetică: Paul este un adevărat apostol fiindcă l-a văzut pe Domnul şi a intrat în adevărata comuniune cu Apostolii rânduiţi de Isus. Paul însă arată comuniunea sa cu Biserica mamă pe altă cale, în primul rând prin episcopul Anania din Damasc, care a fost trimis de Isus să-şi pună mâinile asupra lui Saul orb, spre a-şi recăpăta vederea şi spre a se umple de Duhul Sfânt (Fap 9, 10-18). Deşi Anania i-a conferit plinătatea preoţiei prin impunerea mâinilor, Paul vrea confirmarea supremă din partea aceluia care era în fruntea Bisericii, a lui Petru şi de aceea, spune Paul însuşi: Am venit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chefa şi am rămas 15 zile la el” (Gal 1, 18). A venit la Petru, nu pe baza unor cuvinte, ci a faptelor: predicase trei ani cuvântul Domnului şi convertise la creştinism pe mulţi evrei şi chiar păgâni.

Geniul creştin al lui Paul l-a descoperit Barnaba. Luca urmăreşte să pună în evidenţă tocmai această descoperire, care apoi va fascina, nu numai pe contemporanii săi, ci întreaga omenire până azi. În fresca lui de la Geneva, Maurice Denis a simbolizat în mod superb universalitatea geniului lui Paul: pânza imensă a bărcii de pe care predică Apostolul atinge cu vârful catargului ei tronul ceresc al lui Isus Cristos (cf. Mari Sfinţi, Ed. Crater Buc. 1994 p. 24), fiindcă însuşi Cristos a fost acela care l-a rânduit să fie vas ales (Fap 9, 15).

După ce am ascultat învăţătura lecturilor, de a ne arăta iubirea prin fapte spre a rămâne veşnic uniţi cu Cristos şi martori ai învierii sale, să înălţăm ruga spre cel Atotputernic şi să-i spunem: Dumnezeule, de la tine ne vine răscumpărarea şi ni se dăruieşte înfierea. Priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale, pentru ca toţi aceia care cred în Cristos să primească libertatea adevărată şi moştenirea veşnică! (LR). Amin.