Start > Ritul latin > Joia Sfântă

Joia Sfântă

9 April 2009
1,448 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Joia Mare

Se povestește despre sfântul Albert cel Mare, maestru al sfântului Toma de Aquino, că prezentându-se la Urban al IV-lea, Papa i-a cerut să se ridice, pentru că nu suporta să-l vadă în genunchi. Înțeleptul dominican, căruia Biserica i-a acordat titlul de Doctor Universal pentru știința, sfințenia și înțelepciunea sa, răspunse:

-«Sfinte Părinte, dar sunt în picioare, numai că sunt foarte mic de statură…»

-«Fiule» – reluă Papa – «aș vrea eu să fiu la înălțimea ta…»

Suntem prea înclinați să-i judecăm pe ceilalți după aparențe. Aparențele înșeală. „După roadele lor îi veți cunoaște”, ne-a spus Isus. Este foarte adevărată zicala clasică: „Omul este la fel de înalt precum operele sale și la fel de josnic precum pasiunile/patimile sale”. Și pe noi înșine ne evaluăm tot după aparențe. Astfel, de multe ori apreciem ceea ce facem pentru ceea ce, în sine, are puțină valoare: strălucirea sau rezonanța pe care o are, aplauzele pe care le stârnește… Ce criteriu folosesc pentru a aprecia ceea ce fac: criteriul lui Dumnezeu sau cel al oamenilor? După cum spunea Sfântul Tomas de Kempis: „ești ceea ce ești înaintea lui Dumnezeu”.

DC, Isus a spălat picioarele ucenicilor săi, întrucât a dorit să le ofere o ultimă dovadă a iubirii sale. Este unul din multele exemple de logică omenească răsturnată. Este suficient de dramatic faptul că el, Domnul și Învățătorul ucenicilor săi, s-a înjosit să spele picioarele alor săi, o slujire rezervată doar sclavilor. Însă este și mai dramatic faptul că în acest moment, Iuda trădătorul se mai afla încă printre ucenici. De abia după aceea părăsește el sala cinei de taină, pentru a-l trăda pe Isus.

De ce face Cristos aceasta?! NU mai putea el să aștepte puțin, pentru ca apoi să-și arate iubirea doar celor care într-adevăr erau vrednici de ea? Căci în cazul lui Iuda a fost cu siguranță în zadar, gândim noi. Noi nu am fi permis să se întâmple așa ceva!

Logica lui Dumnezeu este însă alta: un om poate fi cu adevărat considerat pierdut, de abia după ce s-a încercat absolut totul. După ce am încercat până la extrem totul. Exact lucrul acesta îl face Isus: duce iubirea sa până la extrem. El face absolut tot posibilul pentru a salva și ultimul suflet. Tocmai aici se vede măreția mântuirii: el face totul, absolut totul, pentru a ne face posibil drumul spre Tatăl: ne atrage la el, ne trage după el, ba chiar duce crucea în locul nostru, și abia apoi ne întreabă: cine vrea să mă urmeze?!

În cazul nostru, lucrurile se petrec total altfel. Mai întâi ne întrebăm cine e cu adevărat vrednic să fie mântuit, salvat. Noi numim aceasta „evaluarea riscurilor”. Mai întâi apreciem dacă se merită să ne purtăm frumos cu cineva. Dacă nu cumva efortul nostru nu ar fi în zadar. Și dacă avem sentimentul, că într-adevăr nu folosește la nimic, după aprecierea noastră, considerăm că nu mai are sens: „Cu siguranță nu se va schimba! Cu siguranță nu va folosi la nimic toată strădania! Omul acesta e deja terminat, pierdut. Nu merită să ne mai omorâm pentru el…! Dintr-un copilăros nu poate ieși nimic bun. Are nevoie de alte ajutoare, nu de al meu! Eu am încercat deja de mai multe ori; dacă nu vrea, este el însuși vinovat. Doar n-am să mă închin la el! etc. După cum vedeți, sunt expresii uzuale pentru noi.

Vă dați seama cât de diferit a gândit și a procedat Isus? Chiar și celui despre care știa prea bine că nu se va schimba, chiar și lui i-a demonstrat iubirea sa și i-a spălat picioarele. Dacă noi continuăm să judecăm și să ne comportăm după cum ne-am obișnuit, nu este alt cuvânt pentru a ne reprezenta decât: „necreștin”, căci a fi creștin înseamnă a fi asemenea lui Cristos.

Nu neg, că este foarte omenește și firesc să lăsăm la o parte pe cineva care ne-a dezamăgit, care ne-a înșelat încrederea. Sau să așteptăm un „iartă-mă, scuză-mă!”, să pretindem semne de ameliorare a situației sau de căință, remușcare; să pedepsim pe cineva pentru o atitudine inumană sau necreștină cu puțină indiferență, ori neacordându-i atenție. Există într-adevăr răni, care merg pur și simplu prea adânc, pentru a le uita pur și simplu, imediat. Asta este omenește, corect! Așa consider și eu.

Dar avem o menire care depășește stadiul „omenescului”. Expert cu adevărat în umanitate, sau, aș spune eu, în „omenie” este Isus Cristos, om și Dumnezeu adevărat. El ne invită la mai mult. Pentru a răspunde afirmativ chemării lui Cristos „Urmează-mă!”, nu ajunge să fii uman, să faci totul cum ți se pare că ar fi omenește. Procedând astfel, suntem încă departe de împărăția lui Dumnezeu. Să o recunoaștem deschis. Prin expresia „Ce să fac? Sunt și eu doar un om” nu justificăm nimic altceva decât refuzul nostru de a ne asemăna lui Cristos, de a-i urma modelul.

Suntem chemați să fim creștini și să ne purtăm creștinește: „V-am dat un exemplu ca și voi să faceți ceea ce v-am făcut eu vouă”. Spălarea picioarelor, în mod special a lui Iuda, ar trebui să ne trezească din indolență, să ne facă să roșim. Câtor persoane nu le-am trântit noi ușa-n nas, întrucât nu am întrezărit, după aprecierea noastră nici o perspectivă de succes? Nu ar fi trebuit să le trântim ușa, ci să le spălăm picioarele. Asta ar fi fost atitudinea de creștin, după modelul lui Cristos!

Și, deși suntem atât de slabi și total nevrednici de iubirea lui Cristos prin modul nostru de a fi creștini, Cristos vine mereu la noi, pentru a ne arăta dovezi ale slujirii și iubirii sale. Aici vedem cum se întâlnesc, în gestul spălării picioarelor, cele trei daruri pe care ni le face Cristos în Joia Sfântă: slujirea Preoției, Euharistia, semn al prezenței permanente și al rămânerii lui Cristos cu noi și porunca iubirii, după modelul arătat de el.

Fiecare dintre noi este invitat la cină cu Cristos. Nimeni nu va fi alungat din fața ușii, după cum procedăm noi adesea cu alții. Și tuturor ne spală însuși Cristos în celebrarea Euharistiei picioarele noastre și, mai ales, inimile noastre, sufletele noastre. Iar lucrul acesta se petrece și se repetă la fiecare sfântă Liturghie, prin intermediul preoților, iar și iar, chiar și atunci când nu oferim perspective, prin gândurile, cuvintele și purtarea noastre că ar merita ca Dumnezeu să mai spere în noi, în întoarcerea noastră. Dumnezeu nu renunță niciodată. Dumnezeu nu renunță niciodată la nici unul dintre noi, până în ultimul moment. El ne iubește și ne iartă, în pofida tuturor socotelilor și previziunilor noastre. Și aceasta până la moarte, până la moartea pe cruce.

Acesta este misterul pe care-l celebrăm noi astăzi! Amin.

Ritul latin