Start > Ritul bizantin > “Ungerea”, omagierea Domnului

“Ungerea”, omagierea Domnului

8 April 2009
1,360 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Floriilor

Centrul activității lui Isus este Galileea, iar Ierusalimul este orașul care îl refuză pe Isus și unde poporul îi pregătește “crucea”. “Săptămâna Sfântă” – a patimilor Domnului – începe cu intrarea lui Isus în Ierusalim. Misiunea începută de Isus în Galileea se apropie de sfârșit. Ultimul popas este Betania, lângă Muntele Măslinilor, cum notează evanghelistul Marcu (11, 1-10).

Prima parte a Evangheliei de astăzi ne relatează “ungerea lui Isus”, eveniment pe care îl vom analiza, pornind de la gestul Mariei și de la reacțiile lui Iuda și Isus.

Pericopa scoate în relief opoziția dintre gestul generos, minunat al Mariei și nemulțumirea lui Iuda; descrie tensiunile care apar între Isus și autoritățile religioase ale epocii. În fața reacției poporului, care crede în Isus, căpeteniile hotărăsc uciderea Lui. Căpeteniile încercaseră de mai multe ori să-L omoare, astfel încât, Isus ducea o viață ca un “clandestin”, putând oricând să fie prins (cfr. Io 10, 40; 11, 54). Isus fusese la Betania înainte cu câteva zile pentru a-l învia pe Lazăr, dar se îndepărtase, ca urmare a hotărârii sinedriului de a-L ucide.

Persecutat de iudei, cu șase zile înainte de Paști, Isus pleacă la Betania, la prietenii Săi, Betania însemnând “casa sărăciei”. Reîntoarcerea la Betania arată că și Isus “are nevoie de odihnă” în compania prietenilor Săi adevărați, care-L primesc cu iubire sinceră. Domnul era urmărit de autoritățile (cfr. Io 11, 57) care doreau să-L ucidă (cfr. Io 11, 50). Știind că este căutat, prietenii Îl primesc și-I dau să mănânce. Maria-L omagiază prin ungerea picioarelor cu ulei parfumat.

Dacă la Ierusalim Domnul a fost aclamat “Rege al iudeilor“, “Fiul lui David“, acum El caută persoane care să-L iubească cu adevărat, nu pentru titlurile Sale ci pentru ceea ce El este. Frații din Betania nu-L văd doar ca pe un Mesia, ci și ca pe un prieten. Isus are nevoie de această căldură umană, dezinteresată, înainte de a înfrunta jertfa crucii.

Era periculos să ospătezi un om urmărit, dar iubirea celor trei frați este mai mare decât frica lor de pedeapsă. Iudeii au hotărât să-l ucidă pe Lazăr, deoarece învierea sa era proba clară că, Isus era Mesia: “Numai Dumnezeu poate să învie morții“. De aceea lumea-l căuta, dorind să vadă îndeaproape “proba vie”a puterii lui Isus. O comunitate sfântă este mereu în pericol de moarte, pentru că este dovada incontestabilă, a faptului că Evanghelia este adevărată.

Gestul Mariei

În timpul cinei, Maria unge picioarele Domnului cu jumate de litru de ulei parfumat (cfr. Lc 7, 36-50). Ea împlinește un ritual de omagiere al oaspetelui, în conformitate cu tradiția iudaică. Era un ulei scump. O livră avea 330 de grame, și costa 300 de dinari. Vocea Mariei nu se aude. Ea doar acționează. Gestul ei vorbește pentru ea. Ungându-I picioarele, se declară slujitoarea Domnului. Isus va repeta acest gest la Cina cea de taină (cfr. Io 13, 5).

La Betania, în casa prietenilor, Isus a dorit să-și petreacă ultimele zile și să trăiască clipe plăcute în compania lor.

Maria vrea să-I arate toată prietenia și iubirea ei. Se pare că ea este singura care înțelege că Isus se apropie de clipa în care își “dăruiește” întreaga viață.

Ioan ne relatează că Maria unge picioarele lui Isus, pregătindu-L pentru îngropare: nu se ungeau picioarele unei persoane vii, ci picioarele unui cadavru, ca parte a unui ritual care pregătea tot trupul pentru înmormântare. Prin urmare, ungerea lui Isus, pe care Maria o împlinește, este un semn profetic al ceremoniei înmormântării, prevestind uleiul cu care trupul Său urma să fie uns după moarte. Totodată ungerea reprezintă și un gest de prietenie, de primire călduroasă, de duioșie. Acest ulei, vărsat înainte de moartea Domnului, exprimă siguranța Mariei, în urma episodului învierii lui Lazăr, că Isus nu poate să moară.

Gestul ungerii este uman, înălțător, prin faptul că exprimă sentimente de o adevărată iubire, plină de admirație față de Maestru. La prefacere, auzim cuvintele lui Isus, care ne spun că și-a dăruit trupul pentru noi; ungerea săvârșită de Maria este mulțumirea pentru jertfa lui Isus, pentru ceea ce Domnul a făcut pentru noi toți, săracii pământului.

Prin gestul său, Maria ne învață cum să fim alături de Isus, de săraci. Calea pe care a urmat-o până a-I săruta picioarele Maestrului, este calea ce duce la mântuire, la apropierea de Isus. Săracii sunt mereu cu noi și pot să ne spună câtă nevoie au de “uleiul” iubirii și al dreptății.

Făcându-se sărac între săraci, Isus ne învață cum să cheltuim “uleiul”, duioșia și iubirea noastră, ca dar al vieții noastre, în favoarea celor din urmă, a săracilor. Cei săraci nu au nevoie doar de lucruri materiale, cum credea Iuda, ci și de iubirea și de afecțiunea noastră. Evanghelia trage un semnal de alarmă față de gesturile pe care le facem celor de lângă noi.

Isus apreciază “cheltuiala” Mariei: cheltuiala mare reprezintă o iubire mare. Cel care iubește, gândește cu inima și nu economisește în iubire. Iubirea dă tot, fără să pună o limită (cfr. Elena Bosetti).

Reacția lui Iuda

Iuda consideră gestul Mariei, o cheltuială inutilă: el nu a înțeles cine era Isus. Maria era singura dintre toți care a priceput că Isus se apropie de moarte. Ea a înțeles că în acea clipă, Domnul era cel mai sărac dintre toți și că acel ulei îi aparținea.

Cei care nu cred, nu apreciază și nu sunt de acord cu gestul Mariei. Iuda, spera într-un câștig. Evanghelistul ne spune că “era un hoț”… Iuda este supărat. Inima lui era stăpânită de profit. Înșelătorul ban îl va împinge la trădarea lui Isus, pentru 30 de dinari.

Văzându-l ca pe o cheltuială fără rost, Iuda critică gestul Mariei. De fapt, 300 de dinari era salariul pentru 300 de zile de muncă. Iuda spune că banii ar fi trebuit dați săracilor. Evanghelistul Ioan adaugă că lui Iuda, un hoț, nu-i păsa de săraci. De fapt, Ioan îl condamnă pe Iuda și nu interesul său pentru săraci, ci faptul că se slujește de săraci pentru a se îmbogăți. Gândindu-se doar la interesele sale egoiste, Iuda nu înțelege ce are Maria în suflet, criticând-o. Isus citind în inima Mariei, o apără: “Las-o! Să-l pună în păstrare pentru ziua înmormântării Mele!” Și imediat adaugă: “Săracii îi aveți mereu cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pentru totdeauna” (Io 12, 7-8).

Discursul lui Iuda scoate și mai mult în relief credința și iubirea Mariei față de Domnul. Ea a înfăptuit un gest duios, tandru, fără să țină seama de preț. În schimb, Iuda își descoperă inima meschină, urmărind ca suma de bani să ajungă în mâinile sale, pentru a și-o însuși.

Chiar dacă Iuda Îl însoțea aproape de trei ani pe Isus, iar Maria îl vedea pe Domnul, o dată, de două ori pe an, când Isus urca la Ierusalim, Maria ne demonstrează că-i mai aproape de Domnul. A sta cu cineva fără să-l iubești, nu te ajută să-l cunoști. Dimpotrivă, te orbește. Iuda era orb. Asemenea lui Iuda, mulți creștini frecventează Biserica și se roagă, dar nu-L cunosc pe Domnul (cfr. Mt 7,21).

Reacția lui Isus

Cu ce stare de suflet Domnul a înfruntat zilele patimilor? Cu câtă speranță, frică, tulburare a urcat la Ierusalim? Poate că Isus se întreba: oare într-adevăr va servi cuiva, faptul că îmi jertfesc viața? Va înțelege, în sfârșit, omul, cine este Dumnezeu și cât de mult iubește?

Isus ia apărarea Mariei și ne explică faptul că sensul gestului ei este profetic, prevestind ungerea trupului Său înainte de moarte.

Două afirmații ale lui Isus merită să le analizăm acum, mai îndeaproape.

a) “Pe săraci îi aveți mereu cu voi“.

Oare Isus vrea să ne spună că nu trebuie să ne preocupăm de săraci, pentru că “sărăcia” lor este un destin impus de Domnul? Ce să înțelegem din spusele Lui? În timpul lui Isus evreii cunoșteau pe de rost VT. Era îndeajuns ca Isus să spună doar începutul unei fraze din VT și ei cunoșteau continuarea acesteia. În acest caz, fraza începe astfel: “Pe săraci îi aveți mereu cu voi!” (Deut 15, 11a) și se continuă cu: “De aceea îți poruncesc eu: deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău și celui lipsit din pământul tău” (Deut 15, 11b). În conformitate cu legea aceasta, comunitatea trebuie să-i primească pe săraci și să împartă cu ei din darurile sale.

Iuda dorea să ajute săracii, dar cu banii altora. Sunt mulți care, asemenea lui Iuda, își fac “publicitate” cu banii de pe urma vânzărilor bunurilor altora și nu cu banii proprii. Cel care este asemenea lui Isus, amintește altora de obligația de a-i primi pe săraci și de a împărți cu ei bunurile proprii, deranjându-i pe alții și se supunându-se riscului de a fi condamnat.

Prin cuvintele: “Pe săraci îi aveți mereu cu voi“, Isus nu dorește să descurajeze preocuparea noastră față de săraci, ci să ne amintească faptul că întotdeauna și în orice fel de acțiune, are întâietate atenția față de Dumnezeu, rugăciunea.

b) “Ca să îl păstreze pentru ziua înmormântării Mele“.

Moartea pe cruce era o pedeapsă teribilă, adoptată de romani pentru a-i pedepsi pe cei care se revoltau față de Imperiu. Persoana condamnată la moarte nu putea fi nici îngropată, nici unsă. Rămânea pe cruce până când cadavrul era mâncat de animale sau, era înmormântat simplu, asemenea săracilor. Mai mult, după Legea VT, răstignitul trebuia să fie considerat o persoană “blestemată de Dumnezeu” (cfr. Deut 21, 22-23). Isus a fost condamnat la moarte, pentru grija Sa față de săraci și pentru fidelitatea Sa față de planul Tatălui. Nu ar fi trebuit să fie îngropat. De aceea, odată mort, nu mai putea fi uns. Știind acestea, Maria anticipează ritualul ungerii, ungându-L înainte de a fi răstignit. Prin gestul său arată că-L recunoaște pe Isus ca fiind Mesia, chiar dacă este un crucificat.

Ca Dumnezeu, Isus s-a dăruit prin întrupare, acum își dă viața ca om. Se face sărac și cel mai nevoiaș, dorind mângâiere, iar acel ulei vărsat cu atâta duioșie este “rugăciunea”, răspunsul omului față de un Dumnezeu, care s-a făcut om.

Fraților! Isus ne cere să ne facem timp pentru rugăciune și nu să ne dedicăm doar activităților practice, chiar și când acestea sunt în favoarea aproapelui. Caritate fără rugăciune nu există! Isus ne amintește că iubirea necesară pentru a ne trăi viața ca o slujire, trebuie să o cerem de la El. Putem considera gestul Mariei ca fiind o rugăciune.

Iubiți credincioși! Evanghelia ne spune că Isus are nevoie de timpul prietenilor Săi. Să încercăm, în aceste zile care ne-au rămas până la sărbătoarea Învierii, să dăm din timpul nostru săracilor, nevoiașilor, marginalizaților. Acest fel de a fi, de a acționa, depinde de libertatea noastră de a alege și de a ne deschide inima iubirii. Isus este singur. Așteaptă, se roagă, mănâncă împreună cu prietenii Săi, cu gândul îndreptat la ceea ce se va întâmpla. Și noi suntem chemați să medităm aceste simțiri. Suntem chemați să aducem lauda și recunoștința noastră pentru ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi.

A doua parte a pericopei de astăzi prezintă intrarea triumfătoare a lui Isus în Ierusalim. Ea este o prevestire a victoriei Sale împotriva păcatului și a morții.

Marcu relatează că Isus trimite pe doi dintre ucenicii Săi ca să-i aducă “un măgăruș”. Acest lucru înseamnă că Domnul vrea să intre în Ierusalim într-un mod nou; dorește să arate misiunea Sa de adevărat păstor al lui Isdrael, chiar dacă acest fapt îl va costa moartea. Acesta a fost momentul crucial pentru misiunea și viața Sa. Sosise “ceasul” Său, momentul pentru care a venit în lume, în mijlocul oamenilor.

Isus nu a intrat în Ierusalim într-un car, cum ar face căpetenia oștilor eliberatoare, ci pe “mânzul asinei”, împlinind profeția din Zah 9, 9. Prin urmare, Isus intră în Ierusalim ca Rege, ca și Mântuitorul pe care Dumnezeu L-a trimis pentru eliberarea poporului Său. Acest tablou era semnul datorită căruia poporul trebuia să-L recunoască pe Regele său.

În centrul evenimentului “intrării în Ierusalim” se află Isus, ucenicii și mulțimile fiind în planul al doilea.

Mânzul asinei reflectă profeția din (Gn 49, 11) care relatează despre binecuvântarea lui Iacob, fiului său Iuda. Mesia era așteptat să vină din tribul lui Iuda. Versetul de dinainte (Gn 49, 10) zice: “Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele“. Isus este stăpânitorul popoarelor, vestit de patriarhul Iacob.

Isus pe mânzul asinei este semn al faptului că, acum a venit în Israel Regele adevărat al poporului. Dacă lumea, din gesturile și din vorbele sale, se pare că a înțeles, ucenicii vor înțelege doar după un timp, adevărata regalitate și mărire a Celui înviat.

Despre acest Rege mântuitor, Isaia (62, 11) și Zaharia (9, 9) vestiseră că va aduce pacea peste Ierusalim și îndemnară locuitorii orașului să-L primească cu bucurie! Dar Ierusalimul nu se bucură, nu are nevoie de Regele-Isus, care aduce pace și mântuire poporului aflat în suferință: “arcul de război va fi distrus, va vesti pacea între popoare” (Zah 9, 9-10).

Isus nu se prezintă ca un rege care judecă și pedepsește, ci ca un rege blând și bun. Dorește să-i dăruiască mântuirea Ierusalimului, iar Ierusalimul este invitat să o accepte. Isus este singurul care poate scăpa oamenii de violență și de război, de nedreptăți și sclavie; unicul care poate întoarce oamenii de la iubirea exclusivă de sine, la o viață mai umană, bazată pe solidaritate. Acest lucru îl deducem din exemplul vieții Sale. El nu a venit să distrugă, ci, pentru mântuirea oamenilor; nu pentru a condamna, ci pentru a învia, iar acesta a fost scopul măreț al vieții Sale.

De fapt, la baza răscumpărării, a mântuirii noastre, se află patima, moartea și învierea Domnului. Isus, Dumnezeul făcut om este cel care împacă omul cu Dumnezeu, pentru că în numele omenirii și în folosul ei, repară refuzul lui Adam față de Dumnezeu, care cauzase moartea tuturor oamenilor: “Într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au devenit păcătoși, tot așa prin ascultarea unuia, mulți oameni vor deveni drepți” (Rm 5, 19).

În Ghetsimani, Isus se abandonează în mâinile Tatălui. “Tată, nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu!” (Mt 26, 39). Dacă păcatul a fost un act de neîncredere în Dumnezeu, opusul său este un semn de încredere totală în Domnul. Acelui act de ascultare până la jertfa de Sine îi va răspunde Tatăl, înviindu-L din morți și ridicându-L și cu umanitatea Sa în ceruri. Astfel, Isus a deschis umanității noastre, poarta cerului.

Mulțimea din jurul lui Isus era cea a pelerinilor, care veniseră să sărbătorească Paștile și nu locuitorii Ierusalimului. Ei aruncau înaintea Lui, hainele lor, gest care făcea parte din ceremonia de întronare a regelui; dar aruncau și ramuri din copaci, ca semn de omagiere (cfr. 2 Regi 9, 13). Însă mulțimile care îl aclamau, după câteva zile vor striga: “răstignește-L”. Iată că lumea se schimbă repede, lăsându-se influențată de cine strigă mai tare, nu judecă, nu analizează și nu decide în funcție de adevăr.

Strigătul “osana” se traduce prin “ajută-ne, deci”. În acest context se traduce cu “trăiască”! adresat lui Mesia, care vizitează orașul Său.

Bine este cuvântat, cel ce vine în numele Domnului” (Ps 118, 26) era salutul cu care erau întâmpinați pelerinii la poarta Templului, însă în contextul de față are un sens escatologic: și Isus va fi salutat astfel, la a doua Sa venire (cfr. Mt 23, 39).

Iubiți credincioși! Isus, Mesia, nu profită de primirea călduroasă a mulțimilor, pentru că nu se lasă ispitit de mirajul puterii. Pentru ca să fim uniți cu El, trebuie să știm birui ispitele bogăției și puterii. Prietenia noastră trebuie să-i vizeze pe cei nevoiași, pentru a aduce roade pentru Împărăția cerurilor. Astfel, rugăciunile din Biserică să fie confirmate de viața noastră socială de într-ajutorare a săracilor, prin ascultarea răbdătoare, prin sfătuirea prudentă, alinându-i și ajutându-i să treacă peste momentele dificile din viața lor.

Cadourile pe care regele Isus le aduce orașului sunt: mila față de păcătoși și pacea, în opoziție cu violența. Regele fără spadă și scut va deveni victima orașului său.

Ramurile de palmieri sunt simbolul martiriului, iar cele de măslin, simbolul păcii. Procesiunea cu ramurile de măslin înseamnă: să-L primim pe Isus, care actualizează gesturile sale mântuitoare, prin care ne dăruiește mântuirea.

A duce ramurile de măslin la noi acasă, înseamnă a-L recunoaște pe Domnul regele nostru, cu alte cuvinte, a participa la rugăciunile Bisericii și la sfintele sacramente, pentru ca învierea Sa să ni se transmită și nouă.

După puține zile de la intrarea triumfătoare în Ierusalim, lucrurile se schimbă. Se ajunge repede la patima și răstignirea Sa. Această duminică ne invită să trăim triumful și patimile lui Isus, împreună cu El.

Intrarea în Ierusalim este cea a unui rege, dar singura cunună care i se pune pe cap este cea de spini!… Unicul baston… o trestie! Astfel ramurile de măslin, semn al sărbătorii, se schimbă în sudori de sânge, în fața chinurilor și a fricii de moarte.

Isus nu fuge de la Ierusalim. Acceptă crucea și o poartă până la sfârșit. Cel care a creat bine toate lucrurile, este scos din oraș și omorât. Aparent, Domnul a fost învins. Nu putea nici vorbi, nici vindeca. De fapt, moartea Lui a fost o victorie: era concluzia logică a unei vieți cheltuite pentru Domnul și pentru noi, oamenii! Numai Domnul putea muri așa: să uite de Sine, pentru a Se dărui în întregime pentru alții! Un păgân și-a dat seama! Iar Tatăl bun L-a înviat pe Fiul Său. N-a permis morții, să biruie Iubirea Sa.

Răul și moartea nu sunt mai tari ca Iubirea. Ucenicii lui Isus continuă și astăzi să-i iubească pe săraci, pe bolnavi, pe marginalizați, pe bătrâni, pe cei care nu au cu ce-i răsplăti, deoarece iubirea biruie puterea răului și a morții! Chiar dacă răul există, nu are ultimul cuvânt: mântuirea noastră se realizează dacă stăm aproape de Isus, care și-a dat viața pentru noi și pentru lume. Amin.

Ritul bizantin