Start > Ritul latin > Joia Mare

Joia Mare

6 April 2009
3,622 afișări

Autor: pr. Iosif Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro
Joia Mare

Vă invit IC, ca în această seară să intrăm cu imaginația noastră în sala Cinei de Taină, unde, la dorința lui Isus a fost pregătită cina mielului pascal. Apostolii cunosc bine însemnătatea acestei cine, cu ceremonialul ei obișnuit, ceremonial pe care l-am auzit descris în amănunt, în prima lectură. Ceea ce trebuia să se întâmple în acea seară a cinei pascale era socotit ceva firesc de către apostoli: participaseră de mai multe ori la această masă festivă și le era bine cunoscut mersul lucrurilor. Isus însă, prin atitudinea sa de la această cină se dovedește din nou a fi omul surprizelor: prin tot ceea ce face la această cină Isus transmite apostolilor prin semne și simboluri ceea ce el avea să facă pentru întreaga omenire.

În viața sa pământească Isus a trudit mult ca să schimbe concepția greșită a oamenilor despre Dumnezeu. Tocmai de aceea mulți dintre cei care l-au ascultat s-au scandalizat de cuvintele sale pentru că părerea lui Isus nu era conformă cu părerea generală a celor care vorbeau atunci despre Dumnezeu. Oamenii de atunci credeau într-un Dumnezeu confecționat după ideile lor, într-un Mesia după imaginația lor, în schimb îl respingeau pe cel adevărat care se afla în fața lor. Imaginația omenească și-a așezat întotdeauna cu plăcere zeii pe tronul puternic al gloriei. Ei voiau să slujească și să adore un Dumnezeu foarte puternic. Un Dumnezeu care-și nimicește dușmanii și își înalță prietenii. Poporul ales, și împreună cu el și apostolii, așteptau cam așa ceva de la Isus: așteptau pe cineva care, de pe „poziția puterii”, vine către lume pentru a o salva. Dar nu a fost să fie tocmai așa.

Și iată tocmai una dintre surprizele de care au parte apostolii la Cina cea de Taină. Isus se ridică de la masă, își pune un șorț și pornește să spele picioarele ucenicilor săi. Binențeles că Petru, în numele său și al celorlați apostoli, protestează. Nu voiau voiau probabil să știe de un Mesia care slujește. Era de neînchipuit pentru ei ca Fiul lui Dumnezeu să facă o asemenea muncă de sclav. Dumnezeu trebuie să domnească, să poruncească și nu să slujească. Cel puțin așa gândim noi oamenii, pentru că și nouă ne place să domnim. Să domnim în familie, să domnim la locul de muncă, să domnim asupra popoarelor, asupra lumii. Oare ce nu au făcut toți acei obsedați de putere pentru a savura câtuși de puțin din euforia pe care ți-o dă deținerea puterii. Oare nu de aici vin cele mai mari nenorociri asupra omenirii? Oare nu de aici vine lezarea demnității, lezarea libertății? Oare nu din faptul că omul vrea să domnească peste alții?

Și acum să privim la ceea ce face Isus! El, căruia i s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, el, Fiul lui Dumnezeu, îngenunchiază în fața apostolilor săi și le spală picioarele. Dumnezeu, slujitorul, se apleacă în fața omului doritor de domnie. Dumnezeu Creatorul se apleacă în fața creaturii răzvrătite. Și face Isus toate acestea pentru că el nu a venit ca să fie slujit, ci a venit ca să slujească. Gestul lui Isus nu este doar unul surprinzător și senzațional, dar este și un gest profetic. Este un serios avertisment făcut întregii omeniri: cine își caută fericirea în domnie face mult rău omenirii; în schimb cel care-și caută fericirea în slujirea din iubire față de oameni, acela trăiește cu adevărat domnind și făcând bine lumii întregi.

Să continuăm a privi la Isus, care îngenunchează rând pe rând în fața fiecăruia dintre ucenici. Îngenunchind, ia în mâinile sale acele picioare care ani de zile au mers pe urmele lui, bătătorind drumurile prăfuite ale Palestinei. Ia în mâinile sale acele picioare care l-au însoțit pe multele fericirilor și al schimbării la față, care au colindat acele numeroase locuri în care Isus a făcut minuni și a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu. Dar Isus privește și în viitor. El știe că aceste picioare vor păși odată pe propria lor cale a crucii urmând drumul pe care Isus îl va trasa prin patima, moartea și învierea sa. Oare câți kilometri nu vor mai parcurge aceste picioare pentru a duce pretutindeni vestea cea bună a evangheliei. Isus se gândește la toate acestea în timp ce spală picioarele apostolilor: ale lui Petru, ale lui Toma, ale lui Iuda … Îngenunchind în fața tuturor acestora, de fapt, Isus, îngenunchează și în fața noastră pentru a ne spăla picioarele. Iar noi de câte ori nu ne-am abătut pe drumul noroios al păcatului? Cât de murdari nu ne-am prezentat noi de atâtea ori în fața lui Dumnezeu? Și el ne-a spălat! Ne-a spălat de toată mizeria ce am acumulat-o în sufletele și în inimile noastre.

Iată cum Isus se apleacă spre oameni și îi slujește pe oameni. Inima ni se umple de recunoștință și cu ochii înlăcrimați privim la Isus care spală picioarele. Oare cu ce îl vom putea răsplăti pentru toate acestea. El însuși ne dă răspunsul și la această întrebare. „Înțelegeți ce am făcut eu? Voi mă numiți pe mine: Învățător și Domn, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să vă spălați picioarele unii altora. V-am dat un exemplu ca și voi să faceți ceea ce v-am făcut eu vouă: slujiți-i și iubiți-i pe oameni”.

Apostolii nici nu au apucat a se dezmetici din surpriza spălării picioarelor, căci a urmat o nouă supriză, un nou gest plin de semnificație. Dumnezeu care a spălat picioarele își asumă acum cea mai mare slujire: el vrea să fie Dumnezeul dătător de pâine. Pentru că aceasta este cea mai importantă slujire: să hrănești pe omul flămând. Nu există motiv de îndoială că tot ceea ce avem ca hrană ne vine din grija lui Dumnezeu. Dar Isus știe că omul nu trăiește și nu se hrănește numai cu pâine, ci și cu bunurile spirituale. Tocmai de aceea Isus se apleacă spre noi, iar prin gesturile și cuvintele sale vrea să ne facă cunoscute planurile minunate ale lui Dumnezeu. Mai mult, el se coboară în mijlocul nostru și ni se oferă ca mâncare și băutură pentru viața veșnică: „Acesta este trupul meu dat pentru voi; acest potir este noul legământ prin sângele meu” ne spune Isus în euforia iubirii sale pentru noi oamenii. Dăruindu-ne această hrană dumnezeiască Isus vrea să ne înalțe spre Tatăl, vrea să ne unească pe unii cu alții prin jertfa trupului și sângelui său, jertfă care devine pentru noi hrană sufletească.

Acest lucru pe care l-a făcut Isus în Joia Sfântă îl face necontenit de atunci de fiecare dată când se celebrează Sfânta Jertfă a Liturghiei. Astfel, sala Cinei de pe urmă devine locul unde s-a născut speranța creștină. Iar speranța creștină în viitorul omului nu este dată de faptul că omul a reușit prin tehnică să ajungă până la stele și să mărească numărul bombelor și a rachetelor. Nu! Speranța creștină în viitorul omului constă în credința pe care o avem că Dumnezeu se apleacă necontenit spre noi, că Dumnezeu este acela care slujește fericirea și mântuirea noastră. Și dacă el se încrede în noi, dacă el ne slujește, dacă el lucrează la fericirea noastră, și noi, cei care ne-am adunat pentru a participa asemenea apostolilor la Cina cea de Taină, pentru a ne hrăni cu Trupul și Sângele lui Cristos, și noi trebuie să ne plecăm și să slujim semenilor noștri. Dacă în Sfânta Liturghie Isus vrea să mă întâlnească, și eu trebuie să-i întâlnesc pe toți acei oameni care au nevoie de mine. Dacă Isus se jertfește pentru mine, și eu trebuie să mă sacrific pe mine, timpul meu, banii mei, comoditatea mea, îngânfarea mea, toate să le sacrific pentru ceilalți oameni.

Isuse slujitor, Isuse dătător de pâine, învață-ne și pe noi această fericită slujire a oamenilor.

(prelucrare după Gyorgy Attila)

Ritul latin