Start > Ritul bizantin > Duminica Dreptei Credințe – Restabilirea cultului icoanelor

Duminica Dreptei Credințe – Restabilirea cultului icoanelor

3 April 2009
1,361 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Am petrecut o săptămână din Postul Mare. Am încercat să ne apropiem de Dumnezeu și să ne îndepărtăm de freamătul lumii materiale, însă suntem slabi și cădem deseori, calea spre Împărăția lui Dumnezeu fiind strâmtă și abruptă. Suferințele nu sunt de la Dumnezeu, ci vin ca o consecință a păcatelor care s-au înrădăcinat adânc în sufletul nostru și care trebuie îndepărtate; ceea ce a devenit rău ca urmare a înclinării noastre spre păcat se lasă greu alungat din viața noastră, fiind dureros să luptăm împotriva egoismului propriu, chiar dacă păcatul ne izolează de ceilalți și aduce cu sine doar neplăceri. Ne temem de acte radicale și de rana care rămâne în urma dezrădăcinării păcatului, însă odată îndepărtat, nu rămâne locul gol, căci Dumnezeu prin harul său sădește în acel loc o virtute; după un timp, cel care luptă cu pornirile spre rău descoperite în sine, ajunge să se bucure de pacea și fericirea armoniei dintre fapte și dorințe, dintre om și Dumnezeu.

Dacă cădem în drumul nostru de întoarcere spre Dumnezeu, să ne aducem aminte că Domnul ne spune asemenea lui Andrei, Petru sau Filip: “Vino după mine” (Ioan 1, 44). Mergând pe calea arătată de Isus vom vedea la capătul drumului “cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborând deasupra Fiului omului” (Ioan 1, 51). Dar vederea lui Dumnezeu nu este rezervată doar contemplativilor – campionii vieții spirituale – ci este posibilă oricui dorește să privească cu ochii minții spre lumea spirituală. De aceea a lăsat Dumnezeu prin Biserică un alt mijloc de a privi spre Împărăția lui Dumnezeu, și anume icoana.

Această duminică este dedicată amintirii restabilirii cultului icoanelor, moment când credința drept-măritoare, ortodoxia doctrinară, învinge ereziile care circulau în Bisericile răsăritului și se opuneau oricărei reprezentări a lui Dumnezeu sau a lumii spirituale care să materializeze aceste realități mai presus de lumea vizibilă. Sfintele icoane sunt ferestre prin care, prin intermediul minții, inimii și sufletului privim spre măreția Bisericii cerești. Privim la Sfinții Îngeri, la Preacurata Fecioară Maria, la Isus Hristos, întărindu-ne credința. Încă din cele mai vechi timpuri ale creștinismului credincioșii și-au înfrumusețat lăcașurile de cult și casele cu icoane sfinte.

În anul 730 după Hristos, împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurul, a interzis în Constantinopol folosirea icoanelor, ordonând ca acestea să fie distruse iar creștinii care le venerează să fie pedepsiți. Astfel s-a declanșat o luptă îndreptată împotriva icoanelor și cinstitorilor lor; de partea cinstirii icoanelor erau călugării și o mare parte a poporului.

În anul 787, participanții la Conciliul de la Niceea, au decretat că venerarea icoanelor este lăudabilă și astfel lupta iconoclaștilor s-a liniștit într-o anumită măsură, dar nu pentru mult timp. Din cauza orgoliului Împăratului și a “înțelepților lumii acesteia”, cultul icoanelor a fost din nou interzis. În anul 842, datorită influenței împăratului Teodor, ierarhii bisericești au convocat un Conciliu în Constantinopol prin care iconoclaștii au fost considerați eretici. Atunci s-a decretat că sfintele icoane pot să fie venerate de creștini. Acest decret conciliar a fost emis în prima Duminică din Postul Mare și pentru aceea această duminică din Post se numește și Duminica restabilirii cultului icoanelor sau a ortodoxiei, pentru că dreapta credință a Bisericii lui Hristos a învins erezia.

De acum înainte icoana este mereu prezentă în bisericile și mănăstirile noastre, în casele credincioșilor, fiind nelipsită acolo unde omul a vrut să-și ridice ochii minții spre Dumnezeu cel nevăzut, spre Hristos care șade de-a dreapta Tatălui binecuvântând din eternitate omenirea, spre Născătoarea de Dumnezeu care mijlocește pentru noi la Fiul său și Dumnezeul nostru, sau spre Arhanghelii, Îngerii și Sfinții patroni care în Cer se bucură și pot mijloci pentru noi la Bunul Dumnezeu pentru îndeplinirea cererilor și ajutor în greutăți, necazuri și tentații. Cu trecerea timpului, cei care au devenit maeștrii în arta “scrierii icoanelor” au stabilit reguli precise prin care pictura să devină un semn vizibil, ca persoana ce o privește să descopere realitatea care se află dincolo de lumea materială; apar reguli prin care iconostasul și biserica devin un univers spiritual care aduce Cerul pe Pământ și prin intermediul cărora oricine se roagă, pătrunde în mod misterios în misterele și profunzimile teologiei.

Frumusețea sfintelor icoane trezește în noi devoțiunea față de sfinții din cer, față de Mama lui Dumnezeu, de Isus Hristos. La oficiul Utreniei primei duminnici din Postul Mare, Biserica ne spune: “Văzând Sfânta Biserică din nou înfrumusețată cu sfintele icoane, să venim toți cu evlavie cântând lui Dumnezeu: Mărimu-Te pe Tine, Preasfinte” (Prima duminică din Postul Mare, cântarea a 9-a).

Icoana este și un semn al credinței, transpusă în imagini ce ajung până în profunzimile sufletului.

Spre sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în anul 1945, un tânăr căpitan din armata bolșevică a venit la o mănăstire catolică din Ucraina Apuseană. Fratele-călugăr i-a deschis ușa și l-a condus în camera de așteptare.

- Trebuie să vorbesc cu egumenul mănăstirii, s-a adresat căpitanul. După câteva minute a sosit Părintele Egumen, pregătit pentru ceea ce era mai rău, deoarece armata roșie bolșevică manifesta un comportament ostil față de Biserica Catolică.

Pe peretele camerei de primire era așezată o splendidă icoană reprezentându-L pe Isus Hristos. Privind la această icoană, căpitanul din armata roșie a spus Părintelui Egumen: “Este adevărat părinte, că dumneavoastră nu credeți în această icoană și nu credeți în Hristos?” Surprins de o asemenea întrebare ciudată, Părintele Egumen a privit la ofițer și i-a răspuns liniștit: “Binențeles, că eu cred în Hristos-Dumnezeu, pentru că El este Mântuitorul și Dumnezeul nostru”. Ridicând vocea căpitanul a spus din nou: “Nu-mi spuneți neadevărul, voi nu credeți în Hristos, ci îi înșelați pe oameni cu basme religioase!” Cutremurat și mai mult de aceste cuvinte, preotul i-a răspuns: “Tovarășe, eu cred în Hristos, eu venerez această icoană sfântă, spun adevărul sincer!” Căpitanul și-a scos revolverul, l-a pus la tâmpla preotului și a strigat cu voce puternică: “Spune adevărul! Sau se adeverește că nu credeți, sau vă împușc”. Superiorul și-a făcut semnul sfintei cruci și i-a răspuns liniștit: “Poți să mă împuști! Sunt gata să mor pentru credința în Hristos”. Atunci s-a petrecut ceva neașteptat. Căpitanul și-a aruncat revolverul pe podea, l-a îmbrățișat pe părintele egumen și cu lacrimi în ochi i-a spus: “Părinte, eu deasemenea cred! Mama mea îmi vorbea în ascuns despre Isus și despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ea m-a învățat să mă rog. Dar eu nu am crezut că în lumea liberă există creștini care sunt gata să moară pentru credință. Acum m-am convins, că există creștini, pregătiți să moară pentru credință. Vă sunt recunoscător pentru că mi-ați întărit credința! Și eu voi fi deasemenea pregătit să mor pentru Hristos!”

Iată cum îndoielile personale sunt uneori înfrânte de trăirea credinței neclintite ce poate fi un model pentru toți ceilalți. Într-o țară unde credința era persecutată, un tânăr educat în spiritul învățăturilor atee, frământat de contradicțiile dintre așteptările lui personale și ceea ce l-a învățat mama sa, icoana Mântuitorului și mărturia de credință l-au adus pe calea cea dreaptă.

Credinciosul iubește sfintele icoane. Anual milioane de pelerini vizitează locurile în care se află icoane sfinte, prin care Dumnezeu sau Maica Sfântă revarsă haruri asupra celor care prin intermediul acestora își ridică ochii spre Cer. În Biserica apuseană, alături de icoane, artiștii creștini au sculptat statui care au pătruns în lăcașurile de cult, propunând o perspectivă în spațiu a realității reprezentate. Alt univers spiritual, alte reguli de compoziție, însă mereu aceeași esență iconică care înalță mintea, inima, sufletul omului spre Dumnezeu și spre lumea spirituală. Ca un semn material al iubirii, credinței și speranței noastre, purtăm uneori o iconiță, o cruciuliță sau un medalion.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial grănicerii ruși au primit ordinul de a împușca orice om care încerca să treacă granița dintre Lituania și Rusia. Un tânăr a trecut această graniță prin pădure. Grănicerul rus a observat trecerea hotarului și a strigat: “Stai, că trag!” Refugiatul a ridicat mâinile, s-a întors cu fața la grănicerul înspăimântător și a observat în mâna sa arma, îndreptată spre el. A urmat un moment de tăcere. Atunci grănicerul i-a spus: “Nu am curajul să te împușc, căci văd la gâtul tău un lucru sfânt! Fugi, iar eu nu te-am văzut”. Grănicerul a văzut la gâtul refugiatului un medalion care o reprezenta pe Mama lui Dumnezeu; conștiința l-a mișcat și nu a avut curajul să-i ia viața acestuia. Necunoscute sunt căile Providenței divine! Medalionul a salvat viața unui om nevinovat, trezind și în cei supuși puterilor potrivnice lui Dumnezeu tot ceea ce este bun și omenesc, prin intermediul unui semn al protecției Maicii Sfinte față de copiii ei.

Cuvintele lui Hristos spuse lui Natanail: “Pentru că ți-am spus că te-am văzut [...] crezi; mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1, 51), sunt cuvinte mereu actuale spuse de Mântuitorul, care a rânduit în Biserica Sa Sfintele Sacramente ca semne ale harurilor nevăzute și a dat omului – corp și suflet – posibilitatea de a pătrunde “cu ochii minții” prin icoană, dincolo de aparența materiei, în veșnicie.

RUGĂCIUNE

O, Doamne, omul care în paradisul ceresc și-a pierdut calea destinată lui, cum ar putea fără ajutor să regăsească în pustiul lumesc adevăratul drum al salvării sale, unde tentațiile sunt așa de numeroase, eforturile în dobândirea virtuților atât de dificile, iar căderile în greșeli și păcate atât de ușoare?… Ce fel de călăuză ar fi putut să-l facă să reziste în fața atâtor curse ale acestei lumi și al atâtor minciuni din partea satanei?…

Care povățuitor ar fi fost atât de înțelept pentru a ajuta tuturor, dacă nu Tu, Doamne, care ești mai presus de toți? Cine s-ar fi putut ridica mai presus de lume dacă nu Tu, care ești mai mare decât lumea? Cine ar fi putut să fie mai potrivit pentru a conduce spre același scop bărbatul și femeia, evreul și grecul, sclavul și omul liber, dacă nu Tu, Hristoase, care ești singur Totul în toate?

Oferă-ne deci harul ca să Te putem urma după cum este scris: «Să mergi după Domnul Dumnezeul tău și să te unești cu El ». Fă ca să urmăm pașii tăi astfel încât să ne putem întoarce din pustiul acestei lumi în paradisul Tău ceresc.

Atotputernice, Dumnezeule, fă ca prin înțelegerea spirituală a Postului Mare pe care-l parcurgem și prin Sacramentul Mărturisirii, semnul convertirii noastre, să ne apropiem cu multă înțelegere și înțelepciune de Misterul lui Hristos și să-l transpunem în viață prin faptele noastre. Amin.

Ritul bizantin