Predici

În duminicile când sunt propuse evanghelii mai lungi ca de obicei sunt propuse deasemenea şi forme prescurtate ale acestora care pot fi citite din motive obiective. Evanghelia de azi este printre cele mai lungi din lecţionar, poate chiar cea mai lungă, şi are si ea propusă o formă prescurtată, dar mult mai condensată este această evanghelie în cea de-a doua lectură luată din scrisoarea sfântului Paul către filipeni. Un imn cristologic în care Paul rezumă în câteva versete întreaga patimă.

După cum vedem din evanghelie, dar şi din celelalte lecturi, mai ales cea de-a doua, este în continuare timpul deciziilor. Despre aceasta ne vorbeşte din nou evanghelia. Suntem provocaţi să dăm un răspuns la întrebarea fundamentală a vieţii, care, aşa cum am văzut duminica trecută, nu este întrebarea lui Hamlet, “A fi sau a nu fi”, ci aceea a lui Isus, “A iubi sau a nu iubi”, aceasta-i întrebarea.

Chiar dacă suntem în Post, chiar dacă este duminica Floriilor, chiar dacă nu se cântă Gloria şi Aleluia, atmosfera este de sărbătoare. Chiar dacă am citit Patima Mântuitorului nu înseamnă că nu vom avem un motiv să-l lăsăm şi pe românul neaoş să spună ce înseamnă Floriile pentru el. Şi l-am pus deoparte pentru dumneavoastră pe Alecsandri cu ale lui Florii:

“Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Păcat, zău, de cine moare
Şi ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.”

Într-adevăr ziua aceea a fost o zi însorită, altfel decât ziua crucificării când cerul s-a întunecat soarele a dispărut de pe cer. Oameni aşternîndu-şi hainele în faţa Lui şi mai târziu oameni înfofolindu-se de frig privindu-l gol. Oameni aclamându-l drept Osana şi mai târziu oameni ce urlau din toţi bojocii să fie răstignit. Oameni fii ai luminii ce iubeau lumina venită în lume şi mai târziu oameni fii întunericului care au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. “Căci oricine face [fapte] rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”. Şi iată cum ajungem la înţelepciunea populară care are o vorbă: Să nu fi schimbător ca vremea!!!

Schimbător adică nestatornic, adică inconsecvent, adică instabil.

Un copil mic, fiul unui politician de meserie, îl întreabă pe tatăl său:

- Tată, ce este un trădător?

- Este un om care abandonează partidul nostru pentru a se afilia la un altul.

- Aha, da! Şi dacă abandonează alt partid pentru a se afilia la al nostru, de asemenea este un trădător?

- Nu, nu! Acesta este un convertit.

Coerenţa faţă de sine însuşi nu este deloc ieftină. Cere un mare preţ:

a) Renunţarea la amorul propriu, care produce confuzie între adevăr şi utilitate.

b) Lupta cu mândria, care pretinde să ne constituie în barem şi măsură a tuturor lucrurilor.

c) O bună doză de umilinţă, pentru ca să vrem să vedem lucrurile aşa cum sunt şi nu cum ne-ar plăcea să fie.

Vreau să fiu coerent în măsura în care vreau să plătesc acest preţ.

În Abejar, localitate din provincia Soria, la jumătatea lui noiembrie 1931 a murit un cetăţean. Aflând, parohul a mers îndată la casa acestuia, însă acolo se afla primarul venit anume pentru a-l împiedica pe preot să intre. Ziua următoare s-a confirmat înmormântarea, civilă, desigur. La cimitir, primarul spuse văduvei:

- Aici suntem laici înainte de toate. Nu a venit preotul întrucât eu i-am interzis.

- Foarte bine! – spuseră cu toţii în cor. Doar suntem laici!

- Acum – adăugă primarul, să ne rugam cu toţii împreună un Tatăl nostru pentru sufletul răposatului.

Şi toţi au început să se roage…

Incoerenţa, a nu trăi de acord cu ceea ce se spune că se crede, este caracteristic tuturor oamenilor, nu doar celor necredincioşi. De asemenea este caracteristic, ba chiar mult mai mult, celor care pretind că nu cred.

Este uşor să cazi în uitarea lui Dumnezeu atunci când totul merge bine, pe placul nostru. Atunci când viaţa te înghesuie şi te scutură, fiecare apelează la Dumnezeu şi se roagă, în felul său.

A alerga la Dumnezeu pentru a-i cere şi a uita de El atunci când lucrurile ne merg bine, pe lângă incoerenţă înseamnă lipsă de recunoştinţa şi corectitudine.

Conversaţie între doi fraţi, unul de şase şi altul de cinci ani:

- Tu îi înţelegi pe părinţi? Eu nu înţeleg ce fac cu noi: mai întâi ne învaţă să vorbim şi să mergem, după care ne spun să tăcem şi să stăm locului.

Raţionamentul copilului este “foarte logic”. “Logica” lui, însă, este infantilă. Părinţii, cu “logică de părinţi”, logica coerenţei, ştiu că copilul trebuie să înveţe să vorbească şi să meargă şi că trebuie, de asemenea, să înveţe să folosească aceste facultăţi: să vorbească şi să meargă atunci când trebuie.

De obicei ambele logici nu coincid. Ceea ce este important, fundamental, este ca atitudinea părinţilor să fie coerentă, rezonabilă şi corectă. De asemenea, este foarte educativ şi oportun a-l ajuta pe copil să descopere că este rezonabil şi binevenit ceea ce i se cere. Trebuie să înţeleagă că poate avea încredere, că se poate încrede.

Este normal ca, de multe ori, copilul să nu înţeleagă logica părinţilor săi. Apoi este foarte normal ca noi, oamenii, să nu înţelegem, aproape niciodată, logica lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să înţelegem că putem avea încredere, că ne putem încrede, că dăm dovadă de coerenţă când nu doar ne rugăm “facă-se voia ta”, dar şi permitem, cu nădejde, să se împlinească în viaţa noastră planul lui Dumnezeu cu noi. Şi aşa nu vom fi niciodată schimbători ca vremea.

pr. Ştefan Ciubotaru Ritul latin