Predici

Am petrecut o săptămână din Postul Mare. Am încercat să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne îndepărtăm de freamătul lumii materiale, însă suntem slabi şi cădem deseori, calea spre Împărăţia lui Dumnezeu fiind strâmtă şi abruptă. Suferinţele nu sunt de la Dumnezeu, ci vin ca o consecinţă a păcatelor care s-au înrădăcinat adânc în sufletul nostru şi care trebuie îndepărtate; ceea ce a devenit rău ca urmare a înclinării noastre spre păcat se lasă greu alungat din viaţa noastră, fiind dureros să luptăm împotriva egoismului propriu, chiar dacă păcatul ne izolează de ceilalţi şi aduce cu sine doar neplăceri. Ne temem de acte radicale şi de rana care rămâne în urma dezrădăcinării păcatului, însă odată îndepărtat, nu rămâne locul gol, căci Dumnezeu prin harul său sădeşte în acel loc o virtute; după un timp, cel care luptă cu pornirile spre rău descoperite în sine, ajunge să se bucure de pacea şi fericirea armoniei dintre fapte şi dorinţe, dintre om şi Dumnezeu.

Dacă cădem în drumul nostru de întoarcere spre Dumnezeu, să ne aducem aminte că Domnul ne spune asemenea lui Andrei, Petru sau Filip: “Vino după mine” (Ioan 1, 44). Mergând pe calea arătată de Isus vom vedea la capătul drumului “cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborând deasupra Fiului omului” (Ioan 1, 51). Dar vederea lui Dumnezeu nu este rezervată doar contemplativilor – campionii vieţii spirituale – ci este posibilă oricui doreşte să privească cu ochii minţii spre lumea spirituală. De aceea a lăsat Dumnezeu prin Biserică un alt mijloc de a privi spre Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume icoana.

Această duminică este dedicată amintirii restabilirii cultului icoanelor, moment când credinţa drept-măritoare, ortodoxia doctrinară, învinge ereziile care circulau în Bisericile răsăritului şi se opuneau oricărei reprezentări a lui Dumnezeu sau a lumii spirituale care să materializeze aceste realităţi mai presus de lumea vizibilă. Sfintele icoane sunt ferestre prin care, prin intermediul minţii, inimii şi sufletului privim spre măreţia Bisericii cereşti. Privim la Sfinţii Îngeri, la Preacurata Fecioară Maria, la Isus Hristos, întărindu-ne credinţa. Încă din cele mai vechi timpuri ale creştinismului credincioşii şi-au înfrumuseţat lăcaşurile de cult şi casele cu icoane sfinte.

În anul 730 după Hristos, împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurul, a interzis în Constantinopol folosirea icoanelor, ordonând ca acestea să fie distruse iar creştinii care le venerează să fie pedepsiţi. Astfel s-a declanşat o luptă îndreptată împotriva icoanelor şi cinstitorilor lor; de partea cinstirii icoanelor erau călugării şi o mare parte a poporului.

În anul 787, participanţii la Conciliul de la Niceea, au decretat că venerarea icoanelor este lăudabilă şi astfel lupta iconoclaştilor s-a liniştit într-o anumită măsură, dar nu pentru mult timp. Din cauza orgoliului Împăratului şi a “înţelepţilor lumii acesteia”, cultul icoanelor a fost din nou interzis. În anul 842, datorită influenţei împăratului Teodor, ierarhii bisericeşti au convocat un Conciliu în Constantinopol prin care iconoclaştii au fost consideraţi eretici. Atunci s-a decretat că sfintele icoane pot să fie venerate de creştini. Acest decret conciliar a fost emis în prima Duminică din Postul Mare şi pentru aceea această duminică din Post se numeşte şi Duminica restabilirii cultului icoanelor sau a ortodoxiei, pentru că dreapta credinţă a Bisericii lui Hristos a învins erezia.

De acum înainte icoana este mereu prezentă în bisericile şi mănăstirile noastre, în casele credincioşilor, fiind nelipsită acolo unde omul a vrut să-şi ridice ochii minţii spre Dumnezeu cel nevăzut, spre Hristos care şade de-a dreapta Tatălui binecuvântând din eternitate omenirea, spre Născătoarea de Dumnezeu care mijloceşte pentru noi la Fiul său şi Dumnezeul nostru, sau spre Arhanghelii, Îngerii şi Sfinţii patroni care în Cer se bucură şi pot mijloci pentru noi la Bunul Dumnezeu pentru îndeplinirea cererilor şi ajutor în greutăţi, necazuri şi tentaţii. Cu trecerea timpului, cei care au devenit maeştrii în arta “scrierii icoanelor” au stabilit reguli precise prin care pictura să devină un semn vizibil, ca persoana ce o priveşte să descopere realitatea care se află dincolo de lumea materială; apar reguli prin care iconostasul şi biserica devin un univers spiritual care aduce Cerul pe Pământ şi prin intermediul cărora oricine se roagă, pătrunde în mod misterios în misterele şi profunzimile teologiei.

Frumuseţea sfintelor icoane trezeşte în noi devoţiunea faţă de sfinţii din cer, faţă de Mama lui Dumnezeu, de Isus Hristos. La oficiul Utreniei primei duminnici din Postul Mare, Biserica ne spune: “Văzând Sfânta Biserică din nou înfrumuseţată cu sfintele icoane, să venim toţi cu evlavie cântând lui Dumnezeu: Mărimu-Te pe Tine, Preasfinte” (Prima duminică din Postul Mare, cântarea a 9-a).

Icoana este şi un semn al credinţei, transpusă în imagini ce ajung până în profunzimile sufletului.

Spre sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, în anul 1945, un tânăr căpitan din armata bolşevică a venit la o mănăstire catolică din Ucraina Apuseană. Fratele-călugăr i-a deschis uşa şi l-a condus în camera de aşteptare.

- Trebuie să vorbesc cu egumenul mănăstirii, s-a adresat căpitanul. După câteva minute a sosit Părintele Egumen, pregătit pentru ceea ce era mai rău, deoarece armata roşie bolşevică manifesta un comportament ostil faţă de Biserica Catolică.

Pe peretele camerei de primire era aşezată o splendidă icoană reprezentându-L pe Isus Hristos. Privind la această icoană, căpitanul din armata roşie a spus Părintelui Egumen: “Este adevărat părinte, că dumneavoastră nu credeţi în această icoană şi nu credeţi în Hristos?” Surprins de o asemenea întrebare ciudată, Părintele Egumen a privit la ofiţer şi i-a răspuns liniştit: “Binenţeles, că eu cred în Hristos-Dumnezeu, pentru că El este Mântuitorul şi Dumnezeul nostru”. Ridicând vocea căpitanul a spus din nou: “Nu-mi spuneţi neadevărul, voi nu credeţi în Hristos, ci îi înşelaţi pe oameni cu basme religioase!” Cutremurat şi mai mult de aceste cuvinte, preotul i-a răspuns: “Tovarăşe, eu cred în Hristos, eu venerez această icoană sfântă, spun adevărul sincer!” Căpitanul şi-a scos revolverul, l-a pus la tâmpla preotului şi a strigat cu voce puternică: “Spune adevărul! Sau se adevereşte că nu credeţi, sau vă împuşc”. Superiorul şi-a făcut semnul sfintei cruci şi i-a răspuns liniştit: “Poţi să mă împuşti! Sunt gata să mor pentru credinţa în Hristos”. Atunci s-a petrecut ceva neaşteptat. Căpitanul şi-a aruncat revolverul pe podea, l-a îmbrăţişat pe părintele egumen şi cu lacrimi în ochi i-a spus: “Părinte, eu deasemenea cred! Mama mea îmi vorbea în ascuns despre Isus şi despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ea m-a învăţat să mă rog. Dar eu nu am crezut că în lumea liberă există creştini care sunt gata să moară pentru credinţă. Acum m-am convins, că există creştini, pregătiţi să moară pentru credinţă. Vă sunt recunoscător pentru că mi-aţi întărit credinţa! Şi eu voi fi deasemenea pregătit să mor pentru Hristos!”

Iată cum îndoielile personale sunt uneori înfrânte de trăirea credinţei neclintite ce poate fi un model pentru toţi ceilalţi. Într-o ţară unde credinţa era persecutată, un tânăr educat în spiritul învăţăturilor atee, frământat de contradicţiile dintre aşteptările lui personale şi ceea ce l-a învăţat mama sa, icoana Mântuitorului şi mărturia de credinţă l-au adus pe calea cea dreaptă.

Credinciosul iubeşte sfintele icoane. Anual milioane de pelerini vizitează locurile în care se află icoane sfinte, prin care Dumnezeu sau Maica Sfântă revarsă haruri asupra celor care prin intermediul acestora îşi ridică ochii spre Cer. În Biserica apuseană, alături de icoane, artiştii creştini au sculptat statui care au pătruns în lăcaşurile de cult, propunând o perspectivă în spaţiu a realităţii reprezentate. Alt univers spiritual, alte reguli de compoziţie, însă mereu aceeaşi esenţă iconică care înalţă mintea, inima, sufletul omului spre Dumnezeu şi spre lumea spirituală. Ca un semn material al iubirii, credinţei şi speranţei noastre, purtăm uneori o iconiţă, o cruciuliţă sau un medalion.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial grănicerii ruşi au primit ordinul de a împuşca orice om care încerca să treacă graniţa dintre Lituania şi Rusia. Un tânăr a trecut această graniţă prin pădure. Grănicerul rus a observat trecerea hotarului şi a strigat: “Stai, că trag!” Refugiatul a ridicat mâinile, s-a întors cu faţa la grănicerul înspăimântător şi a observat în mâna sa arma, îndreptată spre el. A urmat un moment de tăcere. Atunci grănicerul i-a spus: “Nu am curajul să te împuşc, căci văd la gâtul tău un lucru sfânt! Fugi, iar eu nu te-am văzut”. Grănicerul a văzut la gâtul refugiatului un medalion care o reprezenta pe Mama lui Dumnezeu; conştiinţa l-a mişcat şi nu a avut curajul să-i ia viaţa acestuia. Necunoscute sunt căile Providenţei divine! Medalionul a salvat viaţa unui om nevinovat, trezind şi în cei supuşi puterilor potrivnice lui Dumnezeu tot ceea ce este bun şi omenesc, prin intermediul unui semn al protecţiei Maicii Sfinte faţă de copiii ei.

Cuvintele lui Hristos spuse lui Natanail: “Pentru că ţi-am spus că te-am văzut [...] crezi; mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1, 51), sunt cuvinte mereu actuale spuse de Mântuitorul, care a rânduit în Biserica Sa Sfintele Sacramente ca semne ale harurilor nevăzute şi a dat omului – corp şi suflet – posibilitatea de a pătrunde “cu ochii minţii” prin icoană, dincolo de aparenţa materiei, în veşnicie.

RUGĂCIUNE

O, Doamne, omul care în paradisul ceresc şi-a pierdut calea destinată lui, cum ar putea fără ajutor să regăsească în pustiul lumesc adevăratul drum al salvării sale, unde tentaţiile sunt aşa de numeroase, eforturile în dobândirea virtuţilor atât de dificile, iar căderile în greşeli şi păcate atât de uşoare?… Ce fel de călăuză ar fi putut să-l facă să reziste în faţa atâtor curse ale acestei lumi şi al atâtor minciuni din partea satanei?…

Care povăţuitor ar fi fost atât de înţelept pentru a ajuta tuturor, dacă nu Tu, Doamne, care eşti mai presus de toţi? Cine s-ar fi putut ridica mai presus de lume dacă nu Tu, care eşti mai mare decât lumea? Cine ar fi putut să fie mai potrivit pentru a conduce spre acelaşi scop bărbatul şi femeia, evreul şi grecul, sclavul şi omul liber, dacă nu Tu, Hristoase, care eşti singur Totul în toate?

Oferă-ne deci harul ca să Te putem urma după cum este scris: «Să mergi după Domnul Dumnezeul tău şi să te uneşti cu El ». Fă ca să urmăm paşii tăi astfel încât să ne putem întoarce din pustiul acestei lumi în paradisul Tău ceresc.

Atotputernice, Dumnezeule, fă ca prin înţelegerea spirituală a Postului Mare pe care-l parcurgem şi prin Sacramentul Mărturisirii, semnul convertirii noastre, să ne apropiem cu multă înţelegere şi înţelepciune de Misterul lui Hristos şi să-l transpunem în viaţă prin faptele noastre. Amin.

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin