Start > Ritul bizantin > “Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?”

“Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?”

22 September 2006
1,901 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Duminica a XII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXIX-a după Rusalii)

Un băiețel care nu a scos nici un cuvânt în cei șase ani ai săi, a izbucnit la o masă: “Mamă, se arde pâinea!” Uimită, mama a sărit bucuroasă să îl îmbrățișeze și i-a spus: “Fiule, de ce până acum nu ai vorbit?” Copilul a răspuns: “Ei bine, până acum totul a fost OK.” Aceasta este tendința noastră, a tuturor, de a vorbi când e ceva de criticat, de a cere ajutorul lui Dumnezeu când ceva merge rău, și de a tăcea când totul este în regulă. Așa ceva vedem și în cazul miracolului vindecării celor zece leproși, după ne-o povestește Evanghelia Sf. Luca.

 

Zece leproși.

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproși care stăteau departe, și care au ridicat glasul și au zis: Isuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!” Lepra era una dintre cele mai mizerabile și fără de speranță boli din acele vremuri. Era o moarte zilnică. Fiecare parte din tine moare. Astăzi poate îți moare un deget, apoi un picior sau o mână sau o ureche. Fiind boală contagioasă, leproșii erau izolați de societate. În timp ce călătoreau trebuiau să strige “Necurat, necurat”, pentru a-i ține pe cei sănătoși departe de ei. De aceea cei zece leproși “stăteau departe” când l-au strigat pe Isus. Nu li se permitea să vină aproape. Un alt semn specific leproșilor era vocea lor care devenea un fel de șoptit răgușit. Trebuie că era nevoie de un efort foarte mare ca să strige, să fie auziți de Isus. De aceea “au ridicat glasul”. Per total, ca miros, aspect, oribilitate și disperare, lepra nu avea adversar.

Evanghelia de astăzi ne spune că erau zece leproși. Nu ne spune cum ajunseseră aceștia zece să fie într-un grup. Se poate să fi fost un fel de colonie, în care locuiau împreună pentru a se ajuta reciproc; se poate să se fi strâns la un loc pentru a-l impresiona pe Isus. În grup era cel puțin un samaritean. Restul erau evrei. Dacă nu ar fi avut lepră, nu ar fi fost împreună. A fost nevoie de lepră pentru ca evrei și samariteni să stea împreună. Dacă nu ar fi avut în comun această soartă tristă, acești oameni nici nu și-ar fi vorbit. Ce ciudat: uneori este nevoie de suferință și de nenorociri pentru ca noi să ne dăm seama că suntem cu toții fii ai lui Dumnezeu.

 

Au început să creadă.

“Și-au ridicat glasul și au zis: Isuse, Învățătorule, fie-ți milă de noi!” Aceste cuvinte ne indică faptul că leproșii au început să creadă. I-au spus lui Isus “Învățătorule”, arătând credința lor că El era Cel cu puteri vindecătoare. Probabil au auzit despre Isus că a vindecat un alt lepros (Marcu 1,40-45). Dacă Isus l-a vindecat pe acela, de ce nu i-ar putea vindeca și pe ei? Așa că au venit spunând: “Isuse, Învățătorule, fie-ți milă de noi”. Cât de mare este puterea credinței. “Toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9,23), spune Isus. Singura limită a puterii lui Dumnezeu în viețile noastre este limita credinței noastre.

 

Arătați-vă preoților.

Isus nu i-a vindecat imediat pe cei zece leproși. El a dorit să le încerce credința. Nu a făcut mereu așa. Când anterior a venit la El un lepros, l-a vindecat imediat. Dar uneori credința noastră trebuie să fie întregită. Așa a fost în cazul celor zece leproși, pe care i-a invitat să facă drumul ascultării. “Duceți-vă și vă arătați preoților”, le-a spus. Nu numai că Isus le-a testat credința, dar a și urmărit prescripțiile legii iudaice care spunea că orice lepros care era vindecat de boală trebuia să meargă la templu pentru a primi un certificat de vindecare. Doar după obținerea acestui certificat putea el să se întoarcă în familia sa, în orașul său.

“Duceți-vă”, le-a spus Isus. Dar de ce să meargă? S-au uitat fiecare la propria persoană, apoi unul la altul. Nu fuseseră încă vindecați. Încă erau leproși. Rănile urâte din trupurile lor, membrele lipsă, mirosul lor… toate atestau că sunt încă bolnavi. Cum să meargă atunci așa la preoți? Și totuși au mers. Au mers având credință. Uneori Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre cu condiția să ne exercităm credința. În loc să se întoarcă dezamăgiți, acești zece leproși au făcut ceea ce Isus le-a poruncit. Și uite minune: “Pe când ei se duceau, s-au curățit”

Vă imaginați ce bucurie de nedescris pe care trebuie să o fi simțit când și-au dat seama că au fost vindecați. Am crede că văzând aceasta au fugit înapoi la Isus pentru a-i mulțumi că i-a vindecat. Dar aici este partea dureroasă a Evangheliei. Doar unul dintre cei zece au venit să îl mulțumească. “Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Isus, mulțumindu-I. Și acela era samarinean. Și răspunzând, Isus a zis: Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”

 

Nerecunoștința omului.

Ce poate fi mai minunat decât să fii vindecat brusc de lepră? Și acești zece oameni au fost vindecați deodată. Împreună au suferit, împreună s-au rugat, împreună au fost vindecați, împreună au mers mai departe fericiți. Toți mai puțin unul. Toți au mers la Cristos să fie vindecați, dar doar unul s-a întors să îi aducă laudă. Cât de tipic este acesta omului! Cât de ușor ne este atunci când suntem în momente de criză să îi spunem lui Dumnezeu: “Doamne, ai milă de mine…” Cât de înceți suntem la vorbă atunci când soarele strălucește: “Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita toate răsplătirile Lui” (Psalm 102,2)

Un capelan din timpul primului război mondial primise sarcina de a cenzura scrisorile trimise acasă de soldați. În noaptea dinaintea atacului asupra liniilor germane, sute de oameni au scris rudelor. După ce bătălia a trecut, aceștia au scris din nou despre experiența prin care a trecut. Capelanul a trebuit să citească și să cenzureze ambele rânduri de scrisori. Scrisorile dinainte de bătălie sunau ceva de genul: “Dragă mamă, urmează să atacăm mâine dimineață, așa că m-am gândit la tine, la casă, și i-am jurat lui Dumnezeu că dacă ies întreg din bătălie, am să fiu un om mai bun.” Unii au scris chiar: “Mă voi face preot.” După bătălie tonul scrisorilor s-a schimbat dramatic. Dacă până atunci tonul putea fi sintetizat în “O, Doamne, ajută-mă să trec de ziua de mâine!”, după bătălie tonul era: “Ei bine, am scăpat, Doamne, așa că acum nu mai am nevoie de Tine.”

 

Exprimă-te!

“Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?” Isus îi aștepta și pe ceilalți nouă să vină înapoi și să îi spună măcar “mulțumesc”. De ce nu au venit? Poate că au uitat. Poate că erau prea bucuroși să se gândească la altceva decât la sănătatea pe care o aveau din nou. Poate unii erau prea nerăbdători să ajungă acasă, la cei dragi. Poate că erau recunoscători, doar că nu și-au exprimat simțămintele. Problema cu mulți dintre noi este că adesea semenii ne fac lucruri mari, dar nu simțim mereu nevoia să exprimăm ce gândim despre gesturile lor.

O mărturie elocventă a dat un poștaș care de Crăciun alerga înnebunit în toate părțile. Un prieten i-a spus că îi pare rău să îl vadă atât de încărcat, bătând străzile cu muntele de corespondență după el. Poștașul i-a răspuns însă: “Nu aceasta este partea grea a muncii mele, ci grămezile de scrisori și cadouri de Crăciun care rămân la poștă nedistribuite, pentru că nu a fost indicată adresa corectă.” Daruri și mesaje de iubire, rămase neexpediate! Câte daruri și mesaje de iubire avem noi, cu care am putea aduce fericire oamenilor. Dar aduc ele fericire? Sunt ele vreodată expediate? Sunt ele exprimate? “Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?”

 

Doxologia răsăriteană.

Pe bune, unde sunt cei nouă? Nouă au fost curățați, iertați, întăriți, vindecați, au primit o viață și o speranță nouă! Probabil sunt chiar aici, în această biserică, între noi: suntem chiar noi, cei care nu am învățat încă să îi mulțumim lui Dumnezeu, să îi aducem laudă cu voce tare. Lumea este tristă; noi suntem triști. Lumea este fără speranță; noi suntem fără speranță. Lumea este deprimată; noi suntem deprimați. Ne descurcăm cu o spovadă, cu una două cereri, dar marea doxologie – cântec de laudă – nu ne vine ușor să o zicem!

Totuși, tema dominantă a credinței creștine răsăritene este doxologia și lauda. Fiecare Liturghie la răsăriteni este în mod tradițional precedată de cântarea doxologiei celei mari, pentru a da tonul întregii liturgii, care se realizează complet în Euharistie: mulțumită și laudă. “Mărire Tatălui și Fiului și Spiritului Sfânt.” “Binecuvântată fie împărăția Tatălui și Fiului și Spiritului Sfânt.” Aceasta este tema majoră a cultului adus de Biserica Răsăriteană, după cum a fost pentru primii creștini. Ce găsim în Noul Testament? Necazuri, demoni, suferință, crucificare – și totuși mereu cu o doxologie deoarece Cristos a luat ce era mai rău din om și a biruit aceasta. “În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33), spunea Isus. Nu crucificarea, ci învierea are ultimul cuvânt! Nu moartea ci viața! Miră atunci pe cineva că mulțumita și lauda și doxologia sunt nu doar teme predominante ci și stilul de viață al creștinilor?

“Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?” Au nu zece au fost eliberați de sub tirania păcatului, fricii, vinovăției, neliniștii și morții? Dar cei nouă unde sunt? Au lăsat frica și pesimismul să reducă la tăcere lauda și mulțumita lor? Să se întoarcă așa cum a făcut acela unul. Au toate motivele din lume să îi aducă laudă lui Dumnezeu cu voce tare și să îi mulțumească.

 

Rugăciune.

Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, și nu uita toate răsplătirile Lui. Pe cel Care a luat păcatele noastre în propriul său Trup; Care a înviat din morți pentru a distruge moartea; Care ne încununează cu milă și cu îndurări; Care ne umple zilnic cu darurile sale – binecuvântat fii Doamne. O, sufletele al meu, transformă această datorie neplătibilă către Dumnezeu în slujirea dedicată a celor care au nevoie de ajutorul și de iubirea lui Cristos, Mântuitorul și Vindecătorul nostru.

Ritul bizantin