Un băieţel care nu a scos nici un cuvânt în cei şase ani ai săi, a izbucnit la o masă: “Mamă, se arde pâinea!” Uimită, mama a sărit bucuroasă să îl îmbrăţişeze şi i-a spus: “Fiule, de ce până acum nu ai vorbit?” Copilul a răspuns: “Ei bine, până acum totul a fost OK.” Aceasta este tendinţa noastră, a tuturor, de a vorbi când e ceva de criticat, de a cere ajutorul lui Dumnezeu când ceva merge rău, şi de a tăcea când totul este în regulă. Aşa ceva vedem şi în cazul miracolului vindecării celor zece leproşi, după ne-o povesteşte Evanghelia Sf. Luca.

Zece leproşi.

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” Lepra era una dintre cele mai mizerabile şi fără de speranţă boli din acele vremuri. Era o moarte zilnică. Fiecare parte din tine moare. Astăzi poate îţi moare un deget, apoi un picior sau o mână sau o ureche. Fiind boală contagioasă, leproşii erau izolaţi de societate. În timp ce călătoreau trebuiau să strige “Necurat, necurat”, pentru a-i ţine pe cei sănătoşi departe de ei. De aceea cei zece leproşi “stăteau departe” când l-au strigat pe Isus. Nu li se permitea să vină aproape. Un alt semn specific leproşilor era vocea lor care devenea un fel de şoptit răguşit. Trebuie că era nevoie de un efort foarte mare ca să strige, să fie auziţi de Isus. De aceea “au ridicat glasul”. Per total, ca miros, aspect, oribilitate şi disperare, lepra nu avea adversar.

Evanghelia de astăzi ne spune că erau zece leproşi. Nu ne spune cum ajunseseră aceştia zece să fie într-un grup. Se poate să fi fost un fel de colonie, în care locuiau împreună pentru a se ajuta reciproc; se poate să se fi strâns la un loc pentru a-l impresiona pe Isus. În grup era cel puţin un samaritean. Restul erau evrei. Dacă nu ar fi avut lepră, nu ar fi fost împreună. A fost nevoie de lepră pentru ca evrei şi samariteni să stea împreună. Dacă nu ar fi avut în comun această soartă tristă, aceşti oameni nici nu şi-ar fi vorbit. Ce ciudat: uneori este nevoie de suferinţă şi de nenorociri pentru ca noi să ne dăm seama că suntem cu toţii fii ai lui Dumnezeu.

Au început să creadă.

“Şi-au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!” Aceste cuvinte ne indică faptul că leproşii au început să creadă. I-au spus lui Isus “Învăţătorule”, arătând credinţa lor că El era Cel cu puteri vindecătoare. Probabil au auzit despre Isus că a vindecat un alt lepros (Marcu 1,40-45). Dacă Isus l-a vindecat pe acela, de ce nu i-ar putea vindeca şi pe ei? Aşa că au venit spunând: “Isuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi”. Cât de mare este puterea credinţei. “Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9,23), spune Isus. Singura limită a puterii lui Dumnezeu în vieţile noastre este limita credinţei noastre.

Arătaţi-vă preoţilor.

Isus nu i-a vindecat imediat pe cei zece leproşi. El a dorit să le încerce credinţa. Nu a făcut mereu aşa. Când anterior a venit la El un lepros, l-a vindecat imediat. Dar uneori credinţa noastră trebuie să fie întregită. Aşa a fost în cazul celor zece leproşi, pe care i-a invitat să facă drumul ascultării. “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”, le-a spus. Nu numai că Isus le-a testat credinţa, dar a şi urmărit prescripţiile legii iudaice care spunea că orice lepros care era vindecat de boală trebuia să meargă la templu pentru a primi un certificat de vindecare. Doar după obţinerea acestui certificat putea el să se întoarcă în familia sa, în oraşul său.

“Duceţi-vă”, le-a spus Isus. Dar de ce să meargă? S-au uitat fiecare la propria persoană, apoi unul la altul. Nu fuseseră încă vindecaţi. Încă erau leproşi. Rănile urâte din trupurile lor, membrele lipsă, mirosul lor… toate atestau că sunt încă bolnavi. Cum să meargă atunci aşa la preoţi? Şi totuşi au mers. Au mers având credinţă. Uneori Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre cu condiţia să ne exercităm credinţa. În loc să se întoarcă dezamăgiţi, aceşti zece leproşi au făcut ceea ce Isus le-a poruncit. Şi uite minune: “Pe când ei se duceau, s-au curăţit”

Vă imaginaţi ce bucurie de nedescris pe care trebuie să o fi simţit când şi-au dat seama că au fost vindecaţi. Am crede că văzând aceasta au fugit înapoi la Isus pentru a-i mulţumi că i-a vindecat. Dar aici este partea dureroasă a Evangheliei. Doar unul dintre cei zece au venit să îl mulţumească. “Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Isus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”

Nerecunoştinţa omului.

Ce poate fi mai minunat decât să fii vindecat brusc de lepră? Şi aceşti zece oameni au fost vindecaţi deodată. Împreună au suferit, împreună s-au rugat, împreună au fost vindecaţi, împreună au mers mai departe fericiţi. Toţi mai puţin unul. Toţi au mers la Cristos să fie vindecaţi, dar doar unul s-a întors să îi aducă laudă. Cât de tipic este acesta omului! Cât de uşor ne este atunci când suntem în momente de criză să îi spunem lui Dumnezeu: “Doamne, ai milă de mine…” Cât de înceţi suntem la vorbă atunci când soarele străluceşte: “Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui” (Psalm 102,2)

Un capelan din timpul primului război mondial primise sarcina de a cenzura scrisorile trimise acasă de soldaţi. În noaptea dinaintea atacului asupra liniilor germane, sute de oameni au scris rudelor. După ce bătălia a trecut, aceştia au scris din nou despre experienţa prin care a trecut. Capelanul a trebuit să citească şi să cenzureze ambele rânduri de scrisori. Scrisorile dinainte de bătălie sunau ceva de genul: “Dragă mamă, urmează să atacăm mâine dimineaţă, aşa că m-am gândit la tine, la casă, şi i-am jurat lui Dumnezeu că dacă ies întreg din bătălie, am să fiu un om mai bun.” Unii au scris chiar: “Mă voi face preot.” După bătălie tonul scrisorilor s-a schimbat dramatic. Dacă până atunci tonul putea fi sintetizat în “O, Doamne, ajută-mă să trec de ziua de mâine!”, după bătălie tonul era: “Ei bine, am scăpat, Doamne, aşa că acum nu mai am nevoie de Tine.”

Exprimă-te!

“Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?” Isus îi aştepta şi pe ceilalţi nouă să vină înapoi şi să îi spună măcar “mulţumesc”. De ce nu au venit? Poate că au uitat. Poate că erau prea bucuroşi să se gândească la altceva decât la sănătatea pe care o aveau din nou. Poate unii erau prea nerăbdători să ajungă acasă, la cei dragi. Poate că erau recunoscători, doar că nu şi-au exprimat simţămintele. Problema cu mulţi dintre noi este că adesea semenii ne fac lucruri mari, dar nu simţim mereu nevoia să exprimăm ce gândim despre gesturile lor.

O mărturie elocventă a dat un poştaş care de Crăciun alerga înnebunit în toate părţile. Un prieten i-a spus că îi pare rău să îl vadă atât de încărcat, bătând străzile cu muntele de corespondenţă după el. Poştaşul i-a răspuns însă: “Nu aceasta este partea grea a muncii mele, ci grămezile de scrisori şi cadouri de Crăciun care rămân la poştă nedistribuite, pentru că nu a fost indicată adresa corectă.” Daruri şi mesaje de iubire, rămase neexpediate! Câte daruri şi mesaje de iubire avem noi, cu care am putea aduce fericire oamenilor. Dar aduc ele fericire? Sunt ele vreodată expediate? Sunt ele exprimate? “Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”

Doxologia răsăriteană.

Pe bune, unde sunt cei nouă? Nouă au fost curăţaţi, iertaţi, întăriţi, vindecaţi, au primit o viaţă şi o speranţă nouă! Probabil sunt chiar aici, în această biserică, între noi: suntem chiar noi, cei care nu am învăţat încă să îi mulţumim lui Dumnezeu, să îi aducem laudă cu voce tare. Lumea este tristă; noi suntem trişti. Lumea este fără speranţă; noi suntem fără speranţă. Lumea este deprimată; noi suntem deprimaţi. Ne descurcăm cu o spovadă, cu una două cereri, dar marea doxologie – cântec de laudă – nu ne vine uşor să o zicem!

Totuşi, tema dominantă a credinţei creştine răsăritene este doxologia şi lauda. Fiecare Liturghie la răsăriteni este în mod tradiţional precedată de cântarea doxologiei celei mari, pentru a da tonul întregii liturgii, care se realizează complet în Euharistie: mulţumită şi laudă. “Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt.” “Binecuvântată fie împărăţia Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt.” Aceasta este tema majoră a cultului adus de Biserica Răsăriteană, după cum a fost pentru primii creştini. Ce găsim în Noul Testament? Necazuri, demoni, suferinţă, crucificare – şi totuşi mereu cu o doxologie deoarece Cristos a luat ce era mai rău din om şi a biruit aceasta. “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33), spunea Isus. Nu crucificarea, ci învierea are ultimul cuvânt! Nu moartea ci viaţa! Miră atunci pe cineva că mulţumita şi lauda şi doxologia sunt nu doar teme predominante ci şi stilul de viaţă al creştinilor?

“Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?” Au nu zece au fost eliberaţi de sub tirania păcatului, fricii, vinovăţiei, neliniştii şi morţii? Dar cei nouă unde sunt? Au lăsat frica şi pesimismul să reducă la tăcere lauda şi mulţumita lor? Să se întoarcă aşa cum a făcut acela unul. Au toate motivele din lume să îi aducă laudă lui Dumnezeu cu voce tare şi să îi mulţumească.

Rugăciune.

Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe cel Care a luat păcatele noastre în propriul său Trup; Care a înviat din morţi pentru a distruge moartea; Care ne încununează cu milă şi cu îndurări; Care ne umple zilnic cu darurile sale – binecuvântat fii Doamne. O, sufletele al meu, transformă această datorie neplătibilă către Dumnezeu în slujirea dedicată a celor care au nevoie de ajutorul şi de iubirea lui Cristos, Mântuitorul şi Vindecătorul nostru.