Predici

Se impune “forma lungă”

Unii preoţi, astăzi, se găsesc în faţa alternativei de a alege între “forma lungă” şi cea “scurtă” a Pătimirii după Marcu. De o parte, exigenţa catehezei legate de această relatare. De altă parte, graba mulţimii care se mulţumeşte cu ramura de măslin de purtat acasă cât mai repede posibil, fără un deranj excesiv. Acordând un spaţiu larg lecturii acelor pagini – pe care toţi se înşeală că le cunosc prea bine – se termină inevitabil cu scurtarea omiliei. După toate, este vorba de o problemă secundară.

În realitate, Pătimirea se dezvoltă totdeauna după forma lungă care merge dincolo de textul scris de Evanghelie. Pătimirea, într-adevăr, nu s-a încheiat încă. Îmbracă prezentul. Ne implică pe fiecare dintre noi. Pătimirea lui Cristos continuă să fie în agonie (şi va rămâne acolo până la sfârşitul veacurilor, după expresia lui Pascal), trădat, vândut, condamnat, abandonat de prieteni, luat în râs, torturat, aruncat afară din cetate. Cristos continuă să apară strivit sub greutatea crucii, şi trece de-a lungul străzilor noastre, stropeşte cu sânge trotuarele noastre. Calea Crucii interminabilă are staţiuni obligatorii în spitale şi într-o infinitate de locuri secrete.

Strigătul său continuă să sfâşie aerul, fărâmând-se şi amplificându-se într-o litanie îngheţată de strigăte disperate. Chiar dacă sperăm s-o potolim cu “forma scurtă” ochii noştri vor trebui să se deschidă asupra realităţii arzătoare a Pătimirii care ia o amploare excesivă. Pentru comentariu, nu urmez nici forma lungă şi nici cu atât mai puţin cea scurtă. Prefer să insist asupra actualităţii dramei care s-a consumat în grădina Getsemani.

Totul începe cu frica

Relatarea agoniei se poate considera faza secretă a Pătimirii. După, va începe faza publică (arestarea şi procesele). Agonia devine, astfel, un fel de “epifanie ascunsă”, rezervată ca de obicei celor trei apostoli privilegiaţi. Şi ne trimite în mod necesar la Schimbarea la Faţă. Nu este posibilă înţelegerea semnificaţiei evenimentelor care se desfăşoară în exterior, dacă nu se ia în consideraţie acest aspect ascuns al dramei, această faţă invizibilă a Pătimirii. Aici este închis secretul a tot ce va urma. “A început a se înfiora şi a se nelinişti”

Isus este, de-a dreptul, doborât, cuprins de oroare. Este vorba de un început neaşteptat, descumpănitor. Ghetsemani, de fapt, ne prezintă un Învăţător în prada ezitării, dezgustului, neliniştii în faţa perspectivei Pătimirii iminente. Pătimirea începe cu frica. Aceasta este noutatea. S-a făcut egal cu noi chiar şi în frică.

Călătorie în singurătate

În Ghetsemani, unul din elementele fundamentale este dat de singurătate. Drumul lui Isus, de-a lungul întregii Pătimiri, este o înaintare progresivă în singurătate. Acea singurătate care va atinge abisul cel mai profund pe cruce, atunci când Fiul se va simţi abandonat chiar de Tatăl. Singurătatea este o componentă a crucii. În Ghetsemani, singurătatea apare mai ales în raport cu cei care ar fi trebuit să-i fie aproape, şi care cu puţin timp înainte i-au jurat că nu-l vor părăsi pentru nici un motiv. Isus este singur mai ales în momentul arestării, atunci când se găseşte în compania adversarilor, în timp ce discipolii fug.

Nimeni nu-i răspunde. Nici Tatăl. Nici Petru. Unicul cuvânt pe care îl va asculta va fi cel al lui Iuda. Şi de la Iuda va primi chiar şi un sărut. Dar va fi cel al trădării. Isus este “lăsat” singur. De fapt, chiar şi apostolii sunt trădători în sensul că “îl predau” (a trăda =a preda) pe Isus singurătăţii, înainte de a-l preda duşmanilor.

Singurătate necesară şi singurătate vinovată

Este o dublă singurătate în acea grădină. Una impusă de Isus, care se îndepărtează de grupul celor trei prieteni, şi merge puţin mai departe. Alta voită de discipoli. Prima este necesară, a doua este vinovată. Cei trei apostoli trebuie să stea puţin la distanţă. Ca şi cum ar arăta că, în faţa suferinţei Omului, există o treaptă care nu poate fi trecută nici din partea prietenului celui mai intim. Acel “puţin” este un lucru de nimic, totuşi enorm. Într-o anumită tristeţe profundă, cineva rămâne în mod necesar singur.

Nimeni, oricât ar fi animat de intenţiile cele mai bune, nu poate ajunge până acolo. Nici nu trebuie s-o facă. Trebuie să se mulţumească să se menţină cu respect la distanţă, neinvadând acel teritoriu sacru. Se poate, este obligat să participe. Totuşi fără a pretinde să se bage, să profaneze spaţiul altuia. Nimeni nu reuşeşte să înţeleagă total durerea unui om. Dar este şi o distanţă vinovată. Cea a indiferenţei, a incapacităţii de a se compromite, a absenţei când “vine ceasul”. Între invadare şi absenţă, între indiscreţie şi indiferenţă: acestea sunt limitele extreme care delimitează spaţiul care trebuie să fie ocupat de comuniunea cu suferinţa altuia.

Somnul apare în aşteptare

În concluzia discursului escatologic, Isus invitase la vigilenţă pentru că Fiul Omului ar fi putut sosi “pe neaşteptate”. Da, în Ghetsemani, apostolii, care ar fi trebuit să fie în stare să “vegheze” până la sfârşitul lumii, nu pot să vegheze nici măcar o oră. Şi nu este vorba de sosirea neaşteptată a lui Cristos. Chiar şi avertizaţi, cei trei prieteni sunt “prinşi asupra faptului” că dormeau. Şi Isus merge în întâmpinarea morţii cu o senzaţie de faliment. Cu cât El scurtează timpul, somnul nostru reuşeşte mereu să vină în aşteptare.

“Simone, dormi?…” Cel puţin dacă ar fi bodogănit vreun răspuns. Ceva ca: Doamne, nu o să mai fac, ai răbdare. Acceptă apăsarea ca participare la drama ta. Reuşesc să stau aproape de tine numai cu somnul… Poate lui Isus i-ar fi plăcut cel puţin această acceptare. Se poate să nu fi pretins o dovadă de forţă. S-ar fi mulţumit, probabil, de o dovadă de slăbiciune, numai să fie recunoscută, admisă, oferită. Dimpotrivă, nimic. Nici un cuvânt. Tăcere şi somn, împreună, pentru a exprima înstrăinarea cea mai îngheţată.

“Simone, dormi?…” Apare dubiul că Petru a interpretat fraza ca o aprobare binevoitoare, ca o expresie a afecţiunii lui Isus în privinţa sa. De fapt, lepădarea începe în Ghetsemani. Deja aici Petru demonstrează clar că nu-l cunoaşte pe acel om. De pe acum pierde din vedere pe Învăţătorul. În timpul procesului, nerecunoaşterea va avea loc în faţa străinilor. Aici, în faţa celui interesat. Iată. O pauză de somn, şi Isus devine unul cu care nu mai ai nimic de a face.

“Simone, dormi?…” Nu-l mai cheamă Petru, ci cu vechiul nume. Omul-piatră, de fapt, a dispărut. Sunt incompetent. Dar am impresia că aceasta este o amintire personală. Trebuie să fi rămas impresionat dureros în memoria lui Petru momentul în care Isus l-a chemat cu numele greşit. Care era, în acea ocazie, numele exact…

Semnele ne condamnă

“Ridicaţi-vă!” Învăţătorul este în picioare, disponibil să înfrunte încercarea, ba chiar să “anticipeze” “ridicarea” glorioasă a învierii. Apostolii sunt invitaţi să se ridice în picioare şi ei. Când, în final, reuşesc să se ridice, iată că nu sunt gata de a-l însoţi pe Învăţătorul, nici să anunţe victoria sa asupra morţii, ci numai să fugă. Ridicarea în picioare a lui Isus exprimă voinţa de “a pierde viaţa proprie”.

Cea a apostolilor denunţă intenţia de a se salva. Putem să împlinim toate gesturile juste, într-un mod just. Poziţia corpului, însă, nu ajunge. Ba chiar uneori poate să însemne chiar opusul a ceea ce ar trebui să manifestăm. Nu este permis să trişăm cu semnele. Chiar semnele ne condamnă.

Capturat cu o sărutare

Apropo de sărutul lui Iuda, s-au scris zecii de mii de pagini. Mă limitez să citez două interpretări mai recente. Prima este cea a unei echipe de comentatori: “Trădarea lui Iuda se consumă prin intermediul unui sărut sau îmbrăţişări de prietenie, care este salutul tipic al discipolului faţă de Învăţătorul său… …În capela de la Scrovegni, Giotto reuşeşte să redea minunat această îmbrăţişare, în opoziţie cu îmbrăţişarea Magdalenei, care stă pe peretele din faţă. Îmbrăţişarea lui Iuda, cuprinsă într-un cer ceţos rupt de mişcarea armelor, este reprezentată ca umbra mantiei închise care cuprinde pe Isus, îl ia în stăpânire şi îl striveşte, făcându-l să dispară. Îmbrăţişarea Magdalenei în schimb – pusă în aerul luminos al dimineţii cu orizontul întins – se deschide şi se întinde spre Isus, care nu se ştie bine dacă părăseşte mâinile sale deschise sau se dăruieşte lor, în timp ce sunt întinse spre el care pare că evită s-o tragă în sus spre persoana sa albă ca o auroră misterioasă.

Prima îmbrăţişare reprezintă violenţa posesiunii, care sufocă viaţa. A doua reprezintă iubirea ca dar din care răsare viaţa.

După acest sărut, Iuda devine prizonier. Pun stăpânire pe el. Din acest moment trupul său puternic devine lipsit de putere. În timp ce prima săvârşea minuni şi era subiectul tuturor acţiunilor, acum, puterea posesiunii, manipulat de adversari, va fi numai un trup pasiv, care nu va mai înţelege nimic: va suporta pasiunea tuturor celor care exercită posesiunea” (O comunitate citeşte evanghelia după Marcu, Vol. II, ed. Dehoniane 1978).

A doua este a unui romancier: “Lui Iuda nu-i ajunge să-l arate pe Isus cu mâna, să-l indice cu privirea sau cu culorile mantiei… Poate, o dată apropiindu-se atât de mult de Învăţătorul, Iuda a observat că nu putea justifica acea apropiere lipsită de logică şi stângace decât încheind-o cu un sărut… Acea gură care îl izbeşte este într-adevăr începutul pătimirii trupului său: este prima brutalitate fizică, prima rană” (Luigi Santucci, Vreţi să plecaţi şi voi?, Mondadori 1969).

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin