Predici

Sfântul Ambrozie ne spune în una din cărţile sale (Cartea a II-a a Oficiilor, cap. 29) că printre primii creştini era un pios obicei de a încredinţa episcopilor şi clerului ceea ce voiau să-şi păstreze cu mai multă grijă, ca aceştia să aşeze lângă altarul Domnului ceea ce li se încredinţa. Acest obicei pornea din convingerea pe care o aveau creştinii că ei nu-şi pot plasa veniturile într-un loc mai sigur decât acolo unde însuşi Dumnezeu le încredinţează pe ale sale.

În Sfânta Scriptură citim că templul sfânt din Ierusalim era locul în care erau aşezate toate lucrurile mai preţioase ale evreilor.

Ştim apoi şi de la autorii profani, cum este de exemplu Herodian, care, în istoria scrisă de el, spune că înşişi păgânii făceau aceasta în cinstea zeilor, aşezând lucrurile de mare valoare în templele lor, încredinţându-le preoţilor. Şi de ce le încredinţau preoţilor? Pentru că, după cum însăşi natura ne învaţă, obligaţia de a păstra un lucru încredinţat, are în ea ceva sfânt; de aceea, aceste lucruri, nu puteau fi mai bine plasate decât în locurile în care se cinstea dumnezeirea şi în mâinile acelora care erau consacraţi de religie pentru o atare misiune.

Dar dacă a fost cândva o comoară care merită să fie numită sfântă şi păstrată cu cea mai mare sfinţenie, atunci a fost, desigur, aceea despre care vrem să medităm astăzi şi pe care Tatăl ceresc a încredinţat-o dreptului Iosif. Tatăl ceresc îi încredinţează Fiul; Sfântul Duh îi încredinţează mireasa; preacurata îi încredinţează plinătatea harului neprihănirii sale. Casa lui Iosif era săracă, dar devine un adevărat templu, pentru că însuşi Dumnezeu a locuit în ea şi s-a încredinţat el însuşi pazei sfântului patriarh. Şi după cum vechii preoţi erau consacraţi special pentru păzirea darurilor încredinţate, la fel şi sfântul Iosif a fost consacrat de Creatorul său pentru a păzi cu vrednicie darul încredinţat. Trupul i-a fost consacrat prin sfânta curăţie, iar sufletul prin bogăţiile nepieritoare ale harului.

Ca să-l cinstim cum se cuvine şi după cum merită, trebuie să înţelegem mai bine cum l-a cinstit Dumnezeu însuşi. Tatăl ceresc are cea mai mare încredere în Iosif ca bărbat drept, de aceea lui şi numai lui i-a încredinţat cele mai preţioase comori din cer şi de pe pământ, pe propriul său Fiu, despre care spune: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria” (Mt 3,17; Mc 1,11; Lc 3,22; In 1,34; Mt 12,18) – şi fecioria Maicii Neprihănite, ca să ducă împreună o viaţă îngerească.

Tatăl ceresc l-a înzestrat pe Iosif cu virtutea fecioriei, ceea ce l-a plasat deasupra trupului, fiindcă prin acest dar el avea în trup ceva ce nu făcea parte din trup, dar desăvârşea orice acţiune trupească în deplină concordanţă cu acţiunea Duhului Sfânt. Fecioria este darul care face unirea cea mai strânsă dintre trup şi suflet. De exemplu, aţi putut observa că atunci când lumina cade asupra unui corp opac, razele, neputând străbate acest corp, se răsfrâng. Când însă, aceeaşi lumină întâlneşte un corp transparent, curat, un cristal pur, îl pătrunde, intră prin el, se uneşte cu el, pentru că găseşte aici strălucirea şi transparenţa care se apropie de natura sa şi are ceva din lumină. Tot astfel, când Fiul lui Dumnezeu a voit să se unească cu trupul nostru, pentru a duce revelaţia pe culmea desăvârşirii, trupul nostru fiind întunecat şi corupt de păcatul lui Adam, a avut nevoie de ceva care să facă legătura dintre Cuvântul său şi trupul omenesc. Acest mijloc a fost fecioria, care, având în ea ceva spiritual, îngeresc, a fost capabilă, într-un anumit mod, să pregătească trupul pentru a se uni cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Sfântul Grigore de Nyssa spune că fecioria este acea virtute pentru care Dumnezeu n-a refuzat să vină pe pământ şi să trăiască cu oamenii. Ea dăruieşte oamenilor aripi, pentru a-şi lua zborul spre cer şi, fiind lanţul sacru al familiarităţii noastre cu Dumnezeu, uneşte, prin intermediul ei, lucruri atât de depărtate prin natura lor. Din valoarea aceasta atât de mare a fecioriei, putem deduce măreţia sufletească a preacuratei Fecioare, dar şi demnitatea sfântului Iosif, întrucât fecioria ei a fost încredinţată fecioriei lui spre pază. Am fi ispitiţi să credem că fecioria lui Iosif ar fi mai strălucitoare, mai îngerească, decât a Mariei, fiindcă, din punctul nostru de vedere omenesc, ştim că un lucru mai slab este încredinţat grijii unuia care este mai puternic, numai că aici este vorba de felul obişnuit de a lucra al lui Dumnezeu, care înfăptuieşte lucruri mari prin cele mici.

Nu ne putem îndoi că sfântul Iosif a păstrat cu fidelitate comoara încredinţată de Tatăl ceresc, dar ne întrebăm cum a reuşit el, mai mic, să păzească un lucru atât de mare, de ce mijloc s-a folosit? Mijlocul de care s-a folosit zilnic îl găsim în expresia: era bărbat drept. Dreptatea stă în căsătoria cu sfânta Fecioară.

Pe noi, oamenii secolului XX, atât de permisivi, atât de sexuali, atât de înclinaţi de a vedea toate prin ochii murdari ai trupului chiar şi cele mai sfinte lucruri, sigur că ne miră acest lucru: căsătoria ca mijloc de a apăra fecioria, comoară atât de delicată. Şi totuşi lucrurile stau întocmai. Dacă analizăm orice căsătorie, care se încheie între doi tineri, vom observa în ea trei lucruri: primul, este însuşi contractul prin care soţul şi soţia se unesc între ei; acest contract, în al doilea rând, este parafat, cimentat, de iubirea părţilor contractante şi în al treilea rând de rodul căsătoriei: copilul, care îi leagă mai puternic, îndemnându-i la o fidelitate mai desăvârşită în păstrarea jurământului făcut.

Dacă luăm acum aceste lucruri pe rând şi pe fiecare în parte, aceste trei calităţi componente ce caracterizează orice căsătorie şi le vom aplica acestei sfinte căsătorii dintre sfântul Iosif şi preacurata, vom vedea că toate au conlucrat la păstrarea fecioriei.

Găsim mai întâi de toate contractul prin care Maria aparţine lui Iosif şi Iosif aparţine Mariei. Căsătoria lor a fost adevărată, pentru că ei s-au dăruit unul altuia, nu numai în cuvinte în faţa martorilor, ci şi în scris, conform Legii.

Dar în ce chip s-au dăruit? Ei şi-au dăruit reciproc fecioria şi asupra acestei curăţii şi-au cedat dreptul mutual. Care drept? Acela de a-şi păstra unul altuia această virtute. Şi aici intervine acelaşi principiu prin care acţionează mereu Dumnezeu înfăptuind lucruri mari prin cele mici şi slabe: preacurata, ca femeie, în calitatea ei de nouă Evă, devine apărătoarea fecioriei lui Iosif, noul Adam, printr-un privilegiu inefabil. Astfel că Maria avea dreptul şi datoria de a păzi fecioria lui Iosif, fiindcă el s-a angajat şi avea datoria să păzească fecioria Mariei. Fiind vorba de suflete feciorelnice, căsătoria este mult mai intimă decât aceea care se încheie în vederea unei convieţuiri trupeşti. Două feciorii se unesc, pentru a se apăra una pe alta. Ele sunt ca doi aştri, care nu se unesc decât prin lumina lor. Acesta este nodul acestei căsătorii, care este cu atât mai puternic, cu cât promisiunile pe care ei şi le-au făcut erau mai inviolabile şi mai sfinte.

Cine ne poate descrie acum iubirea reciprocă a acestor doi soţi preafericiţi? Căci, o, sfântă feciorie, flăcările iubirii tale sunt cu atât mai puternice, cu cât sunt mai curate şi mai libere de jugul trupesc. Focul sevei necurate, care arde în trupurile noastre, nu va putea niciodată să egaleze ardoarea şi strălucirea flăcărilor iubirii faţă de curăţie.

Ca să vă daţi seama ce iubire curată a existat între cele două inimi feciorelnice, vă voi da un exemplu. Sfântul Grigore de Tours ne spune că două persoane nobile din Auvergne, trăind în căsătorie într-o curăţie desăvârşită, au murit. Trupurile au fost îngropate în două locuri diferite şi depărtate unul de altul. S-a petrecut atunci un lucru care a uimit pe toţi locuitorii oraşului: mormintele lor s-au unit, fără ca cineva să intervină. Din acest fapt s-a dedus că cei doi soţi, care au trăit ca morţi trupeşte pe pământ, acum trăiesc la fel de aproape sufleteşte în cer şi un singur mormânt minunat şi glorios dă mărturie despre o singură iubire minunată şi glorioasă, fiindcă cele mai frumoase flăcări ale iubirii nu sunt cele care izbucnesc din senzualitate, ci acelea care se înalţă din două suflete curate. Mărturie ne stau doi tineri logodiţi şi curaţi. Iubirea lor îi face atât de atenţi unul faţă de altul; îşi fac cadouri; se vorbesc numai de bine; îşi scuză greşelile unul altuia; se gândesc mereu cum să-şi construiască un colţ de rai în care să spună: Ce bine ne este nouă să fim aici; îşi jură iubire veşnică; nu suportă să audă o vorbă rea unul despre altul etc. Şi toate acestea, până când? Până în ziua în care iubirea sufletească se amestecă cu senzualitatea. Trupul întunecă cele ale spiritului şi viaţa se schimbă pe zi ce trece şi inimile se răcesc.

Dar unde putem noi găsi o iubire mai curată şi mai puternică decât în căsătoria sfântului Iosif şi a preacuratei? Aici iubirea era cu totul cerească, pentru că toate flăcările şi dorinţele ei tindeau spre păstrarea fecioriei. Motivul pentru care sfântul Iosif o iubea pe sfânta Fecioară Maria nu era frumuseţea ei trupească, ci frumuseţea cea lăuntrică a sufletului care avea ca podoabă principală însăşi fecioria ei. Deci: curăţia Mariei era obiectul sacru al acestui foc şi, cu cât el iubea mai mult această curăţie, cu atât voia s-o păstreze mai mult. N-a fost soţ care să-şi iubească mai mult soţia ca sfântul Iosif pe Fecioara Maria; şi n-a fost soţie care să-şi iubească mai mult soţul ca preacurata pe sfântul Iosif. Căsătoria a dat iubirii lor o notă atât de minunată încât nici îngerii din cer n-o pot atinge, fiindcă ei nu sunt destinaţi căsătoriei cu un scop atât de nobil şi sfânt cum a fost al sfintei familii de pe pământ.

În sprijinul acestei afirmaţii îl avem pe sfântul Edmund care, mânat de un avânt spiritual deosebit, într-o zi a luat două verighete şi, intrând într-o biserică, a îngenuncheat în faţa statuii preacuratei, a făcut un act de consfinţire totală a fecioriei şi apoi ridicându-se, a pus un inel în degetul preacuratei şi un alt inel în degetul său în semn de logodnă spirituală pe veci. Din acel moment, afirmă el, n-am mai simţit în trupul meu nici un fel de ispită necurată.

Dacă mai admitem şi părerea unor pioşi autori care susţin că sfântul Iosif ar fi fost zămislit fără de păcat, sau pe a altora care susţin că deşi n-ar fi fost zămislit fără de păcat, dar s-a născut, datorită menirii lui, mai curat decât Ioan Botezătorul, pe care însuşi Cristos l-a numit înger, ne vom da şi mai bine seama că Iosif a fost cu adevărat un înger în carne şi oase, rânduit să fie “marele-preot păzitor al comorii divine de pe pământ”. Într-o predică anterioară v-am arătat că lauda lui Isus adresată sfântului Ioan Botezătorul îl pune în evidenţă pe Iosif, fiindcă Isus spune că: Cel mai mic în împărăţia cerului este mai mare decât Ioan, or, cel mai mic din împărăţia cerurilor, după Isus ca “Fiul Omului” şi preacurata, este sfântul Iosif.

Ne-a rămas acum să considerăm, ceea ce este şi mai minunat: rodul acestei preafericite căsătorii.

Ştim că Iosif a fost doar “tatăl purtător de grijă al lui Isus”. Însă am afirmat mai sus că: Isus a fost atras pe pământ de fecioria îngerească a preacuratei şi că el este rodul preafericit produs de Duhul Sfânt şi de această virtute a sânului feciorelnic. Sfântul Fulgenţiu o afirmă atât de clar: Isus este rodul, podoaba, preţul şi răsplata sfintei feciorii. Din cauza sfintei feciorii, Maria i-a plăcut Tatălui ceresc şi de aceea Duhul Sfânt a umbrit-o cu fiinţa sa. Drept consecinţă, nu se poate oare spune că fecioria a făcut-o fecundă şi rodnică pe sfânta Fecioară? Dacă fecioria a făcut-o fecundă, nu ne temem să afirmăm că sfântul Iosif a avut partea sa la această minune, deoarece, dacă această curăţie îngerească este comoara dumnezeieştii mame, ea este şi comoara “bărbatului drept” Iosif. Ea îi aparţine prin căsătorie şi prin grija deosebită de a o păstra pentru Dumnezeul său, fiindcă aceasta o cere sfinţenia dreptăţii. La Buna-Vestire, Maria se sperie când aude că va zămisli şi va naşte, fiindcă nu putea accepta, nu avea voie şi nici dreptul să accepte să devină mamă, dacă nu ar fi rămas fecioară, fiindcă stăpânul fecioriei ei era sfântul Iosif. Deci, fiindcă fecioria ei aparţine sfântului Iosif, conform înţelegerii la logodnă, putem spune că această “comoară” care îi aparţine l-a atras pe Sfântul Duh asupra Fecioarei şi el, în calitate de “bărbat drept” devine, prin atotputernicia Sfântului Duh “tată de ordin divin” al lui Isus. Isus este Fiul lui Iosif, nu după trup, ci prin afecţiune, prin dreptate, prin materia primă pe care o oferă Duhului Sfânt, adică a comorii pe care o avea în pază şi totodată a recunoaşterii din partea cerului a acestui drept de “tată”, ca să-i pună numele de Isus celui zămislit în sânul comorii sale.

Sfântul Augustin a spus-o clar: Din cauza acestei căsătorii preacurate, ambii au meritat să fie numiţi părinţii lui Isus.

Ce concluzie putem trage pentru noi?

Dumnezeu vrea să trăim înconjuraţi de mistere atât de înalte şi sfinte, ca să ne înălţăm şi să ne sfinţim tot mai mult. Ar fi o ruşine să-ţi pângăreşti sufletul şi trupul cu tot felul de gânduri şi dorinţe, cuvinte sau fapte, despre care sfântul Paul spune că: nici să nu se pomenească printre voi.

Trupul nostru, în care clocotesc poftele dezordonate, a fost spălat prin botez şi transformat în templul, în biserica Sfântului Duh. Deci: să ne respectăm trupurile noastre, care sunt membrele lui Isus Cristos. Să ne păstrăm trupurile în sfinţenie şi în cinste, nu în patima poftei, ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Dumnezeu doar nu ne-a chemat la necuviinţă, ci la sfinţenie, prin Isus Cristos.

Grija părintească faţă de Isus.

După ce Dumnezeu i-a încredinţat sfântului Iosif spre pază îngerească fecioria preacuratei Maria şi el a găsit mijlocul cel mai bun de a o păstra prin sfânta Căsătorie, înfăptuind lucruri mari prin cele mici, i-a pregătit o comoară şi mai mare şi, fiindcă s-a dovedit “bărbat drept” faţă de prima, acum îi oferă chiar pe Fiul său Isus făcut om.

Cum de a înţeles Iosif că trebuie să-l iubească pe Isus, să-l îngrijească şi să-l apere mai mult decât dacă i-ar fi fost tată după trup?

A înţeles, sub inspiraţia darului Duhului Sfânt al “înţelegerii”, că orice tată după natură este rânduit printr-o lege obişnuită a firii, dar el este ales ca “tată” printr-o lege suprafirească şi trebuie să-l iubească pe Isus conform acestei legi. Deci, ceea ce Iosif n-a avut prin natură, a obţinut prin supranatură, faţă de care a avut o afecţiune şi o iubire specifică îngerilor, pe care a întărit-o, ceea ce nu pot face nici îngerii, printr-o credinţă excepţională. Sfântul Paul susţine că noi suntem fiii lui Abraham prin credinţă (Gal 3,7). Cu atât mai mult Iosif este tatăl lui Isus prin credinţă. Mai presus de toate însă Dumnezeu Tatăl i-a dăruit sfântului Iosif tot ceea ce poate aparţine unui tată, fără a-i răni fecioria, i-a dăruit o “inimă de tată”. Cum aşa? Iată cum! Dumnezeu formează în toţi creştinii o inimă de copil şi nu de sclav, trimiţând în ei Duhul Fiului său. Apostolii tremurau de frică la cea mai mică ameninţare; dar Dumnezeu le-a plămădit o inimă nouă care le-a dat un curaj eroic.

În Vechiul Testament, care erau oare sentimentele lui Saul în timp ce-şi păzea turmele de oi? Erau, fără îndoială, obişnuite şi simple, inferioare, reduse. Dar Dumnezeu, aşezându-l pe tron, îi schimbă inima prin ungerea sa şi el recunoaşte că este noul rege (1Rg 10,9). Pe de altă parte, israeliţii considerau pe acest monarh ca pe unul care s-a ridicat din rândul lor, numai că, Dumnezeu, atingându-le inimile, quorum Deus tetigit corda (1Rg 10,26), aceştia îndată îl văd mai mare decât ei, se simt emoţionaţi, privindu-l. Dumnezeu a format în ei o inimă de supuşi. Aici lucrurile se transpun pe un plan superior: Sfântul Duh l-a umplut pe Iosif de aceeaşi iubire care a dus la zămislirea lui Isus în sânul preacuratei. Deci Iosif devine tatăl lui Isus în Duhul Sfânt. Prin acest fapt, Iosif întrece în putere creativă pe orice tată după trup. Deci: aceeaşi mână, care plămădeşte inima fiecărui om în parte a plămădit inima de tată a lui Iosif şi o inimă de fiu lui Isus. În virtutea iubirii inimii de tată Iosif porunceşte; în virtutea iubirii inimii de fiu Isus ascultă. Iar dacă Isus a spus: Iar tată să nu spuneţi nimănui pe pământ, căci unul este tatăl vostru, cel din ceruri (Mt 23,9), el vedea în Iosif scânteia iubirii izvorâte din Tatăl ceresc.

Când Isus intră într-o casă sau într-un suflet, el intră de obicei cu crucea pe umeri. Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze! (Mt 16,24).

Iosif şi Maria erau săraci, dar nu lipsiţi de casă. Îndată însă ce Isus îşi face apariţia, rămân fără casă, el preferă să se nască într-un grajd străin; când ei se întorc la Nazaret, în căsuţa lor, el îi determină s-o părăsească şi să plece în Egipt; dacă rămâne în templul din Ierusalim, acesta este al Tatălui său; Fiul Omului nu are nici o piatră, pe care să-şi plece capul (Mt 8,20); lemnul crucii, pe care a fost răstignit, se spune că a fost pregătit pentru Baraba; mormântul a fost al unui străin, al lui Iosif din Arimateea; giulgiurile, în care a fost înmormântat, au fost ale lui? Se crede că au fost ale Veronicăi, fiindcă poartă acelaşi sigiliu de pe marama ei. Iar pentru ceea ce era a lui, tunica, soldaţii au tras la sorţi şi unul şi-a însuşit-o drept pradă de război.

Care a fost atitudinea sfântului Iosif în faţa detaşării continue a lui Isus faţă de cele trecătoare ale lumii? Chiar dacă Iosif nu l-a putut urmări pe Isus în acest proces de detaşare până pe Calvar, şi-a dat seama destul de bine de această tendinţă din toate încercările prin care a trecut, din felul lui Isus de a fi, renunţând la hrană în favoarea rugăciunii; renunţând la odihnă în favoarea lucrului în atelier; renunţând la plata lucrului în favoarea celui sărac etc.

pr. Anton Dancă Ritul latin