Predici

Deşi este duminica a IV-a din Postul Mare supranumită şi laetare (duminica bucuriei), mărturisesc că dintr-un anumit punct de vedere sunt încercat de un sentiment profund de tristeţe.

Ceea ce vreau eu să fac acum, este poate în totalitate un act inutil: să predic. Nu că acum aş avea sentimentul că predica mea de azi ar fi mai proastă ca de obicei. Poate după unii au fost altele şi mai şi… Nu, ci pentru că, în contextul de azi, a-mi însuşi dreptul de a vă clarifica, elucida ceva, e de-a dreptul scandalos! Într-o lume în care dreptul la opinie este apărat de lege şi atât de mult exaltat şi exploatat, încât raportarea la norme şi valori unice, universale, obiective şi-a pierdut dreptul la existenţă (“asta-i viaţa mea, fac ce vreau cu ea!”, “de gustibus non discutantur”, “Fiecare cu opinia lui, cu adevărul lui”, “există atâtea adevăruri câţi oameni sunt pe pământ”), discursul meu şi efortul de a vă convinge e chiar de-a dreptul ridicol.

Şi se pare că nu e o noutate. Iată un cuvânt care a fost proclamat în prima lectură a Liturgiei Cuvântului de astăzi: “Domnul Dumnezeu a dat mereu trimişilor săi însărcinarea de a atrage atenţia poporului. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, le-au nesocotit cuvintele, au râs de profeţii lui…” “Toate-s vechi şi nouă toate (…) Ce e val ca valul trece”, spunea Eminescu. Aşadar, nimic nou sub soare, nu?!

Ce credeţi acum? O lume aflată în criză, bolnavă, suferind de incapacitatea de a-şi găsi puncte de reper care să dureze mai mult decât durează ea însăşi şi care constată cu stupoare degenerarea spiritului creştin personalist (promovat de Jacques Maritain şi alţii) în subiectivism, individualism extrem, care face de fapt imposibilă orice discuţie în adevăratul sens al cuvântului, orice raportare veritabilă de la persoană la persoană, aşa cum a avut în planul său Dumnezeu. Iar fraza enunţată din prima lectură îmi taie parcă toate aripile…

Ce veţi spune acum? “Acesta se crede profetul lui Dumnezeu acum, hm? Cum poate vicarul acesta, atât de tânăr şi neexperimentat de altfel, să ne impună propriul său punct de vedere ca fiind interpretarea reală, unică a Cuvântului lui Dumnezeu care a fost proclamat? Chiar nu se poate găsi o interpretare mai pe placul nostru, care să convină mai mult?”

Suntem de acord cu toţii, că nu am voie să vă impun acest lucru. Suntem întru totul de acord că nici un om nu poate avea pretenţia că doar el singur vorbeşte în numele Domnului. Atunci când cineva vorbeşte, aşa ne-am obişnuit cel puţin, o face din propria experienţă. Dumneavoastră aţi făcut cu totul alte experienţe probabil. Putem da mărturie în cele din urmă doar de propriile experienţe de viaţă. Pe celălalt putem cel mult să-l invităm să se împărtăşească din ele, să asculte relatarea lor şi poate să încuviinţeze prietenos, dar trebuie să se păzească de la a pronunţa vreo sentinţă cu privire la convingerile celuilalt.

Acestea sunt aşa-zise discuţii care nu conduc nicăieri. Astfel de discuţii purtăm noi în zilele noastre. În realitate omorâm doar timpul, nu ne interesează ce simte, gândeşte, spune sau face celălalt. Suntem prea preocupaţi de ale noastre. Cel mult folosim cuvintele/sentimentele/realizările celuilalt pentru a ne atinge noi nu ştiu ce scop personal, uneori meschin şi egoist. De câte nu am experimentat realitatea de a fi încercat să discutăm cu o altă persoană, pentru rezolvarea unei probleme, aplanarea unui conflict, destinderea unei atmosfere şi am constatat în final că am vorbit degeaba? Am devenit atât de superficiali şi individualişti că nu ne mai preocupă absolut nimic altceva în afară de propriul interes. Facem multe doar de ochii celorlalţi, doar “ca să facem să fie bine” (o spunem noi atât de ipocrit), dar în realitate nu e important pentru noi nimeni şi nimic: doar propria opinie, propria viaţă, propriul adevăr. Noi înşine ne suntem propriul reper în viaţă şi vrem să devenim şi al altora, dacă se poate.

De unde până unde am ajuns cu reflecţia până la acest punct? E simplu. M-am tot gândit de ce o fi venind Nicodim noaptea la Isus, în taină. Poate de ruşine, de frica celorlalţi, de teama pierderii bunului renume, a imaginii… Oricum, în nici un caz pentru că problema ce o avea de discutat ar fi fost una marginală, din contra. Problema pusă de el e una ontologică, existenţială: “Cum se poate un om naşte din nou?”

Astăzi noi mai mult facem conversaţie, nu discutăm. Problemele importante, esenţiale nu mai sunt de interes general, elucidarea şi trăirea lor nu mai provoacă pe nimeni. Valorile universal-valabile, cele creştine nu mai au căutare. A face conversaţie înseamnă că eu îmi spun opinia, povestesc ceva despre mine un al doilea face acelaşi lucru cu privire la viaţa sa, un al treilea îşi mai dă cu părerea şi cu o masă s-a încheiat totul. A discuta înseamnă mult mai mult: să-l asculţi pe celălalt, să te intereseze ceea ce îţi spune, să te implici afectiv şi raţional în problema pusă în discuţie, să te transpui în locul lui. Noi am ajuns astăzi la o impasibilitate extraordinară: sub masca respectării opiniei celuilalt se ascunde de fapt o indiferenţă crasă, teama de a nu ne lăsa convinşi de ceea ce noi considerăm a fi doar o opinie.

Şi uite că am ajuns între timp să avem aşa de multe păreri de respectat, că o problemă serioasă, existenţială se mai poate pune doar pe ascuns, în taină, cum face şi Nicodim. Avem atâtea opinii de respectat în spaţiul nostru existenţial, că de mulţimea lor nici nu ne mai vedem unul pe altul. Nu mai avem de fapt ce ne spune unii altora. Totul a ajuns la nivel de părere. Nu mai avem nimic comun despre care să discutăm în adevăratul sens al cuvântul, ceva care să ne unească vieţile, pentru că am redus toate valorile la nivel de opinii neglijabile. Fiecare trăieşte în lumea de credinţă proprie, pe care şi-a creat-o prin opiniile şi experienţele sale. Iar adevărul că în aceasta suntem una, în faptul că nu există un adevăr generic, care să fie valabil şi să-i unească pe toţi oamenii, nici acesta nu mai există.

Mulţi cred că datoria preotului este aceea de a fi pe placul poporului, al comunităţii, a spune doar ce convine, nu deranjează/ofensează, a vorbi doar despre un Dumnezeu-iubire/milostivire, iertare. Adică a vorbi despre lucruri generice. Şi mulţi vă în ceea ce se prezintă de la altar sau amvon doar o alternativă, o opinie ca toate celelalte pe care ne-am obişnuit să le ignorăm. Este ca şi cum am pune într-o oală nişte condimente la întâmplare pentru a scoate hrana necesară pentru supravieţuirea noastră. E ca şi cum v-aş întreba: Credeţi în Dumnezeu, Tatăl iubitor şi iertător din parabola Fiului risipitor? Extraordinar. Vă felicit, frumos! Ţineţi-o tot aşa! Dar credeţi şi în acelaşi Dumnezeu, judecător drept şi aspru? A, nu… atunci îmi pare rău că v-am întrebat. Nu am vrut să vă supăr. Nu-i nimic. Dacă credeţi că nu vă ajută lucrul acesta, staţi liniştit, e OK. Credeţi totuşi în Isus Cristos, Fiul Tatălui care prin exemplul propriu ne-a arătat drumul ce trebuie de urmat în viaţă? Aha… doar uneori, excluzând părţile mai puţin bune… înţeleg, când nu e vorba de suferinţă, de sacrificii, de lupte, principii… Aha. Frumos! Poate ne întâlnim totuşi pe drum! Şi e ca şi cum v-aş întreba: credeţi în BNR? Dar în necesitatea împrumutului de la FMI şi BED, ca o centură de siguranţă pentru criza noastră? Dar în obiectivitatea, integritatea, angajarea, sinceritatea celor care ne conduc? Hm… Am înţeles: fiecare cu părerea lui, e treaba fiecăruia în ce crede sau nu. OK.

Temele ontologice, întrebarea existenţială cu privire la Dumnezeu şi locul său în viaţa noastră nu cade sub incidenţa opiniei fiecăruia, nici măcar a majorităţii, aşa cum s-a obişnuit societatea contemporană să supravieţuiască. Nu votul nostru dă consistenţă ideii de Dumnezeu şi realităţii ori necesităţii existenţei lui.

Să nu pierdem aşadar timpul discutând discuţii “în timpul zilei”. Cât timp vom mai omorî timpul cu opinii, cărora nu le dăm oricum importanţă? Şi dacă există pericolul ca şi cuvintele mele să fie catalogate ca o părere într-un coş cu alternative, daţi-mi voie să v-o spun totuşi şi pe-a mea, deşi cred că este mai mult decât o opinie: atunci când desfiinţăm/abolim Adevărul credinţei noastre, care e Cristos (deci o persoană şi nu un lucru), atunci eradicăm orice şansă de comunicare. Umplem spaţiul dintre noi cu opinii şi păreri şi nu ne mai vedem unii pe alţii, cu atât mai mult nu-l vedem pe cel care stă în centrul existenţei noastre, Cristos. Fără cel care este Adevărul prin excelenţă, rămâne fiecare dintre noi un Pilat al timpurilor moderne, care se întreabă la nesfârşit “Ce este Adevărul?”

Adevărul-Cristos trebuie să fie limba noastră comună. În el se regăseşte total iubirea lui Dumnezeu. Dacă dialogul, viaţa noastră nu-l presupune pe El, nu e viaţă, nu e dialog. Una este a trăi cu adevărat, şi alta a nici nu simţi că trăieşti, a trăi la periferia vieţii şi a valorilor care o constituie.

Dar nu vreau să vă deranjez prea mult. Aceasta e poate doar părerea mea. O aşez pur şi simplu în acest spaţiu existenţial, dacă vreţi noaptea, cu teamă, aşa cum a fost şi discuţia dintre Nicodim şi Isus. În spaţiul imens al libertăţii fiecăruia, puteţi decide să o ignoraţi, ca pe o părere. Poate aveţi altă opinie, altă experienţă, alte certitudini. Aici este vorba doar de experienţa mea firavă… Şi atunci înţeleg de ce ar trebui să mă simt ridicol, inutil, ca cineva care spune ceva neinteresant, atâta timp cât e doar o opinie.

Noi ne continuăm viaţa, iar marile teme existenţiale sunt în continuare doar şoptite, noaptea, pe întuneric, cu teamă… E noaptea părerilor şi a ignoranţei, când chipurile nu se văd iar Adevărul nu luminează, căci Adevărul-Cristos nu e doar o opinie să fie ignorată, căci “cine face adevărul vine la lumină, pentru ca să se vadă că faptele sale sunt săvârşite în Dumnezeu”. Invitaţia de astăzi ar fi aşadar “Poftiţi la lumină!”, pentru a intona şi noi în noaptea de Paşti din toată “Lumina lui Cristos”, o lumină care trebuie să ne aprindă nu doar lumânările, ci şi vieţile.

Oare de ce nu sunt luminate chipurile noastre mai des de Adevăr?

pr. Claudiu Budău Ritul latin