Predici

În această sărbătoare celebrăm misterul Cuvântului care se face Fiu al Mariei, iar Fecioara devine Maica lui Dumnezeu. Celebrarea acestei sărbători a început pe la jumătatea sec. al VI-lea. Din Evanghelie, putem observa că Domnul s-a prezentat Mariei nu doar pentru a o vizita, ci pentru a împlini, cu ajutorul colaborării ei, o minune care nu se mai înfăptuise: Dumnezeu s-a făcut trup.

Iubiţi credincioşi! Taina întrupării constituie faptul cel mai profund al felului de participare al omului la planul lui Dumnezeu, de mântuire a lumii: Cuvântul lui Dumnezeu s-a născut, din trup omenesc, o singură dată, pentru totdeauna. În această sărbătoare Isus apare, mai mult ca oricând, unit cu Sfânta Fecioară. Odată cu asentimentul Mariei, Cuvântul divin şi-a asumat natura omenească în sânul preacurat al Fecioarei Maria, pentru a împlini în ea, în natura umană, misterul mântuirii noastre.

Mesagerul lui Dumnezeu o salută pe Fecioara Maria cu cuvintele: “cea plină de har” (Lc 1,28), ca şi cum acesta ar fi numele ei adevărat. Ce înseamnă acest nume? De ce Arhanghelul Gabriel o numeşte astfel pe Fecioara din Nazaret? În limbajul biblic, “har” înseamnă un dar deosebit, care îşi are izvorul în viaţa trinitară a lui Dumnezeu însuşi, care este Iubire (1 In 4, 8). Fecioara Maria este numită “plină de har” (Lc 1,28) pentru că acest nume desemnează adevărata ei existenţă. Când Dumnezeu schimbă numele cuiva, îl destinează la ceva nou sau îi revelează misiunea adevărată în istoria mântuirii. Sfânta Maria este numită “plină de har” datorită maternităţii sale divine.

În planul Său veşnic de mântuire, Dumnezeu a ales-o pe Sfânta Maria ca să-L dea lumii pe Salvatorul ei, pe Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Pentru ea, Dumnezeu a avut un plan unic şi cu totul excepţional: să fie Maica Fiului Său. În acest sens, notăm că Îngerul i-a făcut Fecioarei extraordinara propunere din partea lui Dumnezeu, asigurând-o că va putea să fie mamă fără să-şi piardă fecioria, întrucât lui Dumnezeu nimic nu-I este cu neputinţă.

Sărbătoarea de azi ne ajută să înţelegem că nu omul este cel care se înalţă la Dumnezeu, ci Dumnezeu e cel care coboară în sărăcia şi suferinţa noastră. Dumnezeu respectă libertatea, aşteptând răspunsul şi aportul nostru.

Bunavestire este semnul împlinirii profeţiilor mesianice şi deci a profeţiei lui Isaia: “Iată Fecioara va zămisli şi va naşte un Fiu, iar numele lui va fi Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi”. În spiritul continuităţii acestei profeţii, Îngerul o anunţă pe Maria că va zămisli şi va naşte un Fiu, care va instaura Împărăţia Mesianică, o Împărăţie care nu va avea sfârşit. Numele copilului, Emanuel, exprimă fidelitatea Dumnezeului Alianţei faţă de promisiunile Sale.

Planul Sfintei Treimi este un “decret” al iubirii, pentru că Domnul atât de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu l-a dat, pentru a o mântui. Pentru Dumnezeu, omul are o mare valoare, fapt care reiese şi din pericopa de astăzi:

- Dumnezeu nu se mulţumeşte să-l mântuiască pe om, ci doreşte ca omul să fie părtaş mântuirii sale.

- Maria s-a tulburat. Nu putea să nu fie aşa, înaintea unui astfel de salut neobişnuit. Când Domnul se descoperă, provoacă în om mirare. Maria, fiinţă umană, s-a tulburat în prezenţa Domnului. Dumnezeu i sa adresat cu iubirea Sa şi a ales-o pe ea.

- Îngerul revelează planul mântuirii lui Dumnezeu. Este culmea iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga omenire. Este împlinirea profeţiei: “Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Gen 3,15). Acesta este planul minunat al mântuirii omului, de cel rău.

Iubiţi credincioşi! Domnul a dorit să se nască dintr-o femeie şi Maria îşi dă consensul. Citim în enciclica Redemptoris Mater (n.13): “La Bunavestire, de fapt, Maria s-a abandonat complet lui Dumnezeu arătând “ascultarea intelectului şi a voinţei”. A răspuns cu toată fiinţa sa, şi în răspunsul ei era inclusă cooperarea cu “harul lui Dumnezeu, care preîntâmpină şi îngrijeşte”, dar şi o perfectă disponibilitate faţă de acţiunea Spiritului Sfânt, care “perfecţionează continuu credinţa prin darurile sale””.

Venirea în lume a Domnului este o chemare pentru fiecare creştin la ascultarea filială faţă de Dumnezeu Tatăl. Domnul are un plan de mântuire pentru lume şi pentru fiecare om în parte. Noi trebuie să acceptăm cu umilinţă acest plan şi cu ascultare de fii, ştiind că Dumnezeu doreşte să fim părtaşi la ceea ce este mai bun pentru noi.

În enciclica Redemptoris mater (n.46) Sfântul Părinte scrie: “Se poate spune că femeile, privind la Maria, găsesc în ea secretul pentru a trăi cu demnitate feminitatea lor şi promovarea ei. La lumina Mariei, Biserica vede pe chipul femeii reflexul unei frumuseţi, care este oglindirea celor mai puternice sentimente de care este capabilă inima umană: dăruirea totală a iubirii; puterea care ştie să reziste înaintea celor mai mari dureri; încrederea nelimitată şi munca neobosită; capacitatea de a îmbina intuiţia cu cuvintele de susţinere şi de încurajare“.

Evanghelia de astăzi este o sinteză a istoriei mântuirii şi a tainei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Dumnezeu nu vine pe lume cu forţa, ci îşi cere voie: aşteaptă “da”-ul Mariei. Acest “da” reprezintă realizarea definitivă a Alianţei: Domnul se face unul din noi. Cel veşnic întră în dimensiunea timpului.

Îngerul vesteşte venirea lui Mesia şi legătura strânsă dintre Maria şi Cel care se va naşte din ea. Invitându-o pe Maria să se bucure şi garantându-i ajutorul lui Dumnezeu, Gavril foloseşte un mod de vestire al Cuvântului lui Dumnezeu, asemănător cu cel al profeţilor din Vechiul Testament.

În continuare, aş dori să medităm asupra unor idei legate de această pericopă evanghelică pe care papa Ioan Paul al II-lea le-a predicat de-a lungul vizitei sale pastorale la Loreto, (10 decembrie 1994).

“Iată, vei zămisli un fiu, îl vei naşte şi-l vei numi Isus” (Lc 1, 31). Acestea sunt cuvintele pe care Îngerul le-a adresează Mariei la Bunavestire. Astăzi vom medita la acest mister, a spus papa.

“Bucură-te plină de har, Domnul este cu tine” (Lc 1, 28). Pornind de la acest verset papa afirmă că noi nu ştim locul în care Maria a ascultat aceste cuvinte. Evanghelistul ne spune doar că Dumnezeu a trimis îngerul Său, într-un oraş din Galileea, Nazaret. Probabil scena s-a petrecut în casa Mariei. Auzind aceste lucruri, Maria s-a tulburat şi s-a întrebat cu privire la sensul acestor cuvinte (cfr. Lc 1, 29). Ca răspuns, Evanghelia ne povesteşte că Îngerul vesteşte Mariei ceea ce i s-a întâmplat Elisabetei. Prin urmare, constată Sfântul Părinte, Îngerul i-ar fi dat Mariei o demonstraţie logică: dacă o femeie poate zămisli la bătrâneţe, şi o fecioară poate să zămislească, fără intervenţie bărbătească. Dacă Ioan are tată, Maria zămisleşte de la Spiritul Sfânt. Acum Maria oferă răspunsul său afirmativ şi în această clipă are loc zămislirea Fiului lui Dumnezeu prin lucrarea Spiritului Sfânt.

Casa din Nazaret este martora împlinirii profeţiei lui Isaia (Is 7, 14): “Iată, fecioara va zămisli şi va naşte fiu, şi-i va pune numele Emanuel”, care înseamnă “Dumnezeu este cu noi”. “Iată, Domnul locuieşte cu oamenii”, scrie Apocalipsa (Apoc 21, 3): cuvinte care mai întâi de toate se referă la Maria, care este Mama Mântuitorului. La Nazaret începe mântuirea noastră! Astfel Dumnezeu înfiază omenirea ca pe propriul fiu. Omul înfiat de Dumnezeu, în Isus, devine moştenitorul promisiunilor, al Noii şi Veşnicei Alianţe, a mai spus papa.

Asupra acestei pericope, papa Ioan Paul al II-lea a revenit în vizita pe care a făcut-o în Ţara Sfântă, (20-26 martie 2000).

Papa subliniază că despre Maria, sfântul Augustin a scris: “El a ales maica pe care a creat-o; a creat maica pe care a ales-o”. Inspirându-se din Scrisoarea sf. Pavel către Evrei (10, 5-7), papa notează că, ascultând de voia Tatălui, Cuvântul Veşnic vine în mijlocul nostru pentru a oferi jertfa care întrece toate sacrificiile din vechea Alianţă. Jertfa Sa este sacrificiul veşnic şi perfect, care mântuieşte lumea.

În expunerea sa, Sfântul Părinte face o paralelă între credinţa lui Avraam şi credinţa Mariei. El notează că: amândoi primesc o promisiune de la Dumnezeu. Avraam va deveni tată al unui fiu, din care se va naşte o mare naţiune. Maria va deveni mama unui Fiu, care va fi Mesia, Unsul Domnului. Zice Îngerul Gavril: “Iată, vei zămisli un Fiu, vei naşte… Domnul, Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său… şi Împărăţia Sa nu va avea sfârşit” (Lc 1, 31-33).

Pentru Maria şi pentru Avraam, promisiunea Domnului vine pe neaşteptate. Dumnezeu schimbă cursul normal al vieţii lor. Pentru cei doi promisiunea apare imposibilă. Soţia lui Avraam, Sara era sterilă iar Maria încă nu era căsătorită. “Cum este posibil?”, îl întreabă Maria pe Înger. “Nu cunosc bărbat” Lc (1, 34).

Ca şi lui Avraam şi Mariei i se cere să spună “da” unui fapt care nu s-a mai petrecut. Sara este cea dintâi femeie din Biblie care a zămislit cu ajutorul puterii lui Dumnezeu, la fel cum Elisabeta va fi cea din urmă.

La fel ca Avraam şi Maria trebuie să călătorească prin “întuneric”, încrezându-se în Cel care a chemat-o. Dar întrebarea sa “Cum este posibil?” arată că ea este gata să răspundă “da”, în ciuda fricii şi a nesiguranţei. Maria nu întreabă dacă promisiunea este realizabilă, ci numai cum se va împlini. Nu ne miră că Maria a spus fiat (Lc 1, 38). Prin cuvintele sale, ea se arată adevărată fiică a lui Avraam şi devine Maica lui Cristos şi maica tuturor creştinilor.

Papa observă că Avraam a primit promisiunea, în momentul în care i-a găzduit în casa sa pe cei trei oaspeţi misterioşi (cfr. Gen 18, 1-15) dăruindu-le lor, cinstea cuvenită lui Dumnezeu. Acea întâlnire prefigurează Bunavestire, în care Maria este atrasă cu putere în comuniunea Sfintei Treimi. Prin fiat-ul său, Întruparea a constituit apogeul întâlnirii lui Avraam cu Dumnezeu.

Şi după părerea lui Nicolae Cabasila, la împlinirea vremii, Maica Sfântă a luat parte activă la planul lui Dumnezeu de mântuire al lumii, pentru că a crezut cuvintelor pe care i le-a spus Îngerul Gavril şi pentru că a acceptat să slujească, precum Dumnezeu i-a cerut. Dacă ea ar fi refuzat, dacă ea nu ar fi crezut şi nu ar fi acceptat să slujească, nu s-ar fi putut realiza voinţa lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Acceptând, Maria a devenit Maica Creatorului. În acest fel, întruparea este lucrarea nu numai a Sfintei Treimi, ci şi a voinţei şi a credinţei Fecioarei Maria.

Isus a dorit în mod liber să se întrupeze, Maria a dorit în mod liber să-L primească, iată adevărata relaţie om-Dumnezeu!!! Cum Isus s-a dăruit pe Sine, tot astfel Maria s-a dăruit pe Sine, devenind colaboratoarea lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire a lumii pentru ca, împreună cu El, să fie părtaşă la gloria care provine din această iubire.

Îngerul o numeşte “fericită” deoarece ea a acceptat vestea sa şi s-a încrezut în cuvintele sale. Acest lucru este întărit de cuvintele pe care Elisabeta i le spune Mariei “Fericită cea care s-a încrezut în cuvintele Îngerului”.

Sărbătoarea de astăzi este Bunavestire, nu a Mariei, ci a Domnului, pentru că astăzi Domnul este zămislit. Peste nouă luni vom sărbători Naşterea Sa.

Autorul principal al acţiunii acestui mister este Spiritul Sfânt, care dă viaţa lui Isus în Maria: “Spiritul Sfânt se va coborî peste tine”. El este dătătorul vieţii ca şi pe timpul creaţiei, când “Spiritul Domnului plutea peste ape” (Gen 1, 2). Este o nouă creaţie care acum începe, timpul nou al realizării voinţei lui Dumnezeu: acela de a stabili cu lumea, nu doar relaţii formale (conform legii), ci relaţii de iubire şi de dăruire (prin mijlocirea dăruirii trupului lui Isus). Din iubire şi din dar se naşte viaţa nouă care trebuie să conducă toată istoria cosmică şi umană, pentru ca istoria lumii să aibă o împlinire fericită.

Spiritul află în Maria un interlocutor disponibil care să primească viaţa nouă cu deplină conștiinciozitate: “Cum este posibil?… Sunt slujitoarea Domnului”. Ea, o fată oarecare din Ierusalim, care s-a mutat la Nazaret cu logodnicul ei Iosif, constituie împlinirea vechilor profeţii (Isaia a trăit cu aproape 750 de ani mai înainte): “Va naşte un fiu, căruia îi va da numele Emanuel: Dumnezeu cu noi”. Şi Elisabeta cea stearpă va naşte un fiu. În acest caz nu este vorba de o intervenţie fecundatoare a Spiritului Sfânt, deoarece adevăratul tată al lui Ioan este Zaharia, dar este în orice caz, o abundenţă de har vital, datorită vârstei celor doi părinţi. Bunavestire a Domnului se propune ca o adevărată sărbătoare a vieţii.

Astăzi avem multe motive pentru a-L invoca pe Spiritul Sfânt, dătătorul de viaţă. Fiind creştini, nu dorim ca viaţa pe pământ să slăbească, ci să se dezvolte tot mai mult, după voinţa Tatălui: viaţa spirituală, viaţa biologică. Spiritul ne invită să luptăm împotriva dezamăgirilor, a depresiilor, împotriva poluării, a războaielor, împotriva distrugerii resurselor energetice şi minerale.

Munca, truda creştinului nu trebuie să fie stimulată doar de dorinţa de succes imediat, ci de încrederea în fidelitatea Spiritului. “Da”-ul Mariei nu i-a uşurat viaţa, ci i-a făcut-o şi mai nesigură. “Da”-urile noastre nu ne dau mereu certitudine şi satisfacţia rezultatului, dar rezultatele le “contabilizează” Dumnezeu, noi trebuie să ne consolăm cu păstrarea sănătoasă a credinţei în El. Toţi trebuie să învăţăm câte ceva de la Maria. Credinţa ei este o invitaţie pentru noi să privim dincolo de aparenţe: o invitaţie să credem cu putere, că problemele vieţii ne pregătesc pentru participarea la viaţa lui Isus înviat.

În ultima parte a predicii noastre ne vom opri asupra unor gânduri ale Excelenţei sale, Cardinalul Angelo Comastri, legate de Evanghelia de astăzi.

După părerea sa, pagina Buneivestiri este o povestire vocaţională care ne priveşte. Toţi oamenii avem o vocaţie, o chemare de împlinit. În chip diferit şi nouă ne-a trimis Domnul un înger pentru a ne aduce un mesaj, iar viaţa noastră nu este nimic altceva decât răspunsul la această chemare a Domnului. Trebuie să ne prezentăm la şcoala Mariei pentru ca să învăţăm să spunem: “Da! Iată-mă”!

Evanghelistul notează că în luna a şasea, înainte de chemarea Mariei, a avut loc chemarea lui Ioan, a Elisabetei, a lui Zaharia. Pornind de la acest fapt, excelenţa sa constată cum vocaţia Mariei, nu este izolată, solitară. Totul se mişcă în interiorul unei comunităţi, iar vocaţiile converg, deoarece doar în comuniune cu aproapele se descoperă şi se vede identitatea Dumnezeului-iubire.

Prin faptul că Dumnezeu este cel care a trimis pe Îngerul Său Mariei, rezultă că El este Creatorul Mariei, Cel ce se mişcă prin istorie şi care bate la poarta libertăţii umane. Domnul nu trece peste libertatea umană.

Fraţilor! Cum de Domnul bate la uşă? (cfr. Apoc 3). Nu este El, Stăpânul tuturor? Într-adevăr, este Stăpânul tuturor, dar este un Dumnezeu-Iubire, iar iubirea nu poate să constrângă. Iubirea poate doar să bată la uşă: “Iată, Eu stau la uşă şi bat… dacă cineva ascultând glasul Meu îmi va deschide, Eu voi intra, voi cina cu el şi el cu Mine”. Câte cine nu s-au ţinut pentru că multe uşi nu s-au deschis? Este riscul libertăţii. Riscul de a găsi uşi deschise şi uşi închise. Iar porţile închise împiedică extinderea bucuriei şi a mântuirii care a venit în lume.

Excelenţa sa se întreabă cu privire la locul în care s-a născut vocaţia, chemarea Mariei, şi observă că Îngerul a fost trimis la Maria în ţinutul Galileei păgânilor: ţinut dispreţuit, care şi-a pierdut identitatea. La Ierusalim erau cei perfecţi, apărătorii adevăratei tradiţii. În Galileea erau cei dispreţuiţi. Lui Nicodim, care încerca să-L apere pe Isus, cărturarii i-au răspuns să cerceteze Scripturile şi să vadă că nici un profet nu poate veni din Galileea. La fel, Natanael se întreabă, dacă ceva bun poate să vină din Nazaret. Prin urmare, Îngerul este trimis la Nazaret, în ţinutul umilinţei. Aici înmugureşte vocaţia Mariei.

Măreţia Mariei constă în umilinţa sa. Pentru că nu era stăpânită de orgoliu, libertatea ei acceptă în chip spontan, voia Domnului. Mândria noastră ne împiedică să răspundem imediat, spontan, voinţei şi chemării lui Dumnezeu.

Cuvintele pe care Îngerul i le adresează Mariei sunt greu de tradus: Chaire, Bucură-te! O invitaţie care în Vechiul Testament este aproape mereu legată de anunţurile mesianice: “Bucură-te, tresaltă Ierusalime! Bucură-te, tresaltă Fiica Sionului!”. Maria ştie că acest cuvânt are o semnificaţie bogată, profundă. “Bucură-te, tresaltă! Kecharitomene!»… Tu, care ai fost umplută de frumuseţe! Tu care ai fost umplută de har! Domnul este cu Tine, adică este clipa în care tu primeşti o mare misiune!

Noi ne-am fi aşteptat din partea Mariei la o mare bucurie. În schimb, spune evanghelistul, Maria “s-a tulburat” epi to Logo, la auzul acestor vorbe. Verbul, în greacă, are un sens aparte, profund, înseamnă: “a rămas dezorientată, impresionată, tulburată de aceste cuvinte”. Din care motiv? Oare nu erau cuvinte care trebuiau să-i stârnească bucuria? “Bucură-te, Tu care ai fost umplută de frumuseţe! Bucură-te, Tu care ai fost umplută de har!”. Tulburarea Mariei este tulburarea celor umili. Tulburarea mirării. Cutremurul persoanelor care se simt prea mici faţă de planul lui Dumnezeu. Paradoxal! Datorită faptului că Maria se simţea nevrednică, a fost cea mai potrivită pentru împlinirea planului lui Dumnezeu, pentru că simţindu-se mică, ea se abandonează Domnului şi nu se bazează pe sine, nu se încrede exclusiv în sine, ci în ajutorul şi în puterea Domnului.

Astfel, ea a putut să spună: “Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” Şi cuvintele ei au fost pline de sinceritate. Şi noi spunem de multe ori: “Iată-mă”, dar nu suntem sinceri. Noi declaram, “Iată-mă”, dar punem condiţii. Imediat ce Maria spune “Iată-mă”, simte nevoia de a sluji. Ea a afirmat: “Sunt slujitoarea Ta”. Cine-l primeşte pe Dumnezeu în inima sa, se deschide imediat slujirii fraţilor săi. Maria, repede s-a dus la Elisabeta.

Fraţilor! Imediat ce Îngerul a primit “da”-ul Mariei, a plecat de la ea. Maria a rămas în casa sa, în sărăcia sa, în umilinţa sa. În această clipă ea urmează calea slujirii şi-şi redescoperă vocaţia. Acum Elisabeta poate să-i spună: “Abia am auzit glasul tău, copilul a tresărit în pântecele meu şi fericită tu…” nu pentru că ai fost aleasă de Domnul, ci: “Fericită tu, deoarece ai crezut“. Datorită acestei credinţe, Domnul construieşte maternitatea mesianică, prezenţa Fiului Său în istoria lumii.

Astăzi, această Evanghelie ne este încredinţată, dăruită. Această pagină suntem chemaţi să o trăim fiecare din noi. Fiecare cu particularitatea şi cu vocaţia sa. Şi pe noi, Dumnezeu ne vizitează şi bate la uşa libertăţii noastre. Să facă Dumnezeu, ca al nostru “iată-mă” să fie cât mai asemănător cu cel al Mariei. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin