Predici

I. “După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţă veşnică”.

Aşa îi explică Isus lui Nicodim şi nouă tuturor rostul pătimirii sale. Importantă este aici expresia “a înălţat” deoarece în Evanghelia după Ioan ea indică semnificaţia pozitivă a pătimirii Mântuitorului. Şarpele a fost înălţat pe stâlp, Isus va fi înălţat pe cruce. Scopul acestei înălţări este: înfrângerea morţii şi dăruirea vieţii.

Pătimirea lui Isus nu a fost un chin care l-a nimicit, ci un mod de a fi înălţat, altfel spus, de a fi glorificat. Sfântul Ioan, în evanghelia sa, ne arată că intenţia lui Dumnezeu era glorificarea Fiului, şi pentru aceasta “l-a înălţat”.

Noi ştim din Vechiul Testament cum Dumnezeu, văzând incapacitatea oamenilor de a găsi calea care să-i conducă din nou la el, după ce au fost alungaţi din paradis, şi-a ales un popor căruia a voit, din iubire, să-i descopere drumul reîntoarcerii la sine. Astfel poporul ales primind lumina divină a fost pregătit pe Dumnezeu să devină lumină pentru toţi oamenii în căutarea mântuirii lor. Din cauza încercărilor, în multe rânduri, Israelul şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi implicit speranţa în eliberarea sa. Pentru a desemna necredinţa poporului ales, Sfânta Scriptură, foloseşte diferite expresii: “răzvrătiţi”, “îndărătnici”, “popor tare de cerbice”, “cârtitori”.

Mai ales în pustiul neospitalier, poporul se teme că va muri de foame şi de sete şi regretă oalele cu carne din Egipt. Atunci se răzvrătesc împotriva lui Moise reproşându-i că i-a adus în pustiu ca să moară. Aşa suntem noi oamenii, în situaţii foarte grele, putem renunţa la cele mai înalte principii şi cele mai mari valori, numai să putem ieşi din ele.

Într-adevăr omul este în stare să renunţe şi la cele mai mari privilegii (precum libertatea) numai pentru a ne putea domoli stomacul. Scriitorul rus Dostoievski a intuit bine acest lucru şi în Fraţii Karamazov îşi imaginează o discuţie între Marele Inchizitor şi Isus Cristos venit pe pământ. După ce îl arestează Marele Inchizitor îi reproşează lui Isus că este inutilă prezenţa sa printre oameni, deoarece a făcut acestora un rău prea mare dându-le libertatea. Pentru el, Isus revenit pe pământ nu este decât un ghimpe in coasta, un personaj subversiv care vine sa distrugă ordinea stabilita de oameni. Marea majoritate a oamenilor se teme de libertate şi renunţă lesne la ea căutând despovărarea, uşurarea, comoditatea, rutina, siguranţa. Adevărul şi libertatea suprasolicită omul, îl stresează şi de aceea sunt poveri prea mari pe care el nu le poate duce. “Dă-i omului pâine şi ţi se va arunca la picioare” – îi spune marele inchizitor lui Isus.

Dar Isus a voit altceva, a voit să înalţe omul, să-l ridice, l-a voit “deştept”, după interpretarea lui Constantin Noica. Deştept este un cuvânt foarte frumos alcătuit. E mai bine alcătuit decât “inteligent”. Deştept înseamnă – o ştiţi – treaz. Dar treaz într-un înţeles adânc: deşteptarea vine, pare-se, de la latinescul dispicio, dispecto, dispectare, unde specto înseamnă “a privi” şi prefixul dis indică “în toate părţile”. Aşadar deşteptăciunea este starea de veghe a minţii. Nu mai lucrezi automat ca în somn, în somnul materiei sau al instinctelor. Te-ai trezit, stai de veghe, şi acum priveşti cu atenţie, îţi ridici privirea de la materie la spirit, de la tine la Cristos.

Poporul ales uită că libertatea e mult mai importantă decât un blid de mâncare. Dumnezeu îi încearcă trimiţând asupra lor şerpi veninoşi. Văzând pedeapsa lui Dumnezeu, poporul îi cere iertare, iar Moise este sfătuit de Dumnezeu să toarne un şarpe de aramă şi să-l ridice pe un stâlp, aşa încât cei care erau muşcaţi de şerpi şi priveau la şarpele de aramă se vindecau. Şarpele de aramă îi spune Isus lui Nicodim şi nouă tuturor este un simbol, o imagine a sa, căci şi Fiul Omului va fi înălţat pentru ca oricine îl va privi să aibă viaţă.

II. Evanghelia după Ioan îl are întotdeauna ca protagonist pe Isus Cristos care îşi manifestă progresiv identitatea persoanei sale, ajutându-ne astfel să pătrundem tot mai adânc misterul său. Fiecare fapt povestit în această Evanghelie, fiecare discurs, fiecare minune, fiecare întâlnire vrea să ne ajute să înţelegem cine este cu adevărat Isus, care este adevărata sa identitate pentru ca astfel să credem în el şi să ne deschidem harului său.

În faţa acestor realităţi întâlnim trei reacţii din partea celorlalţi:

- cei care cred,

- cei care-l resping,

- cei care se lasă provocaţi de aceste semne, încep să aibă dubii cu privire la propriile certitudini, într-un cuvânt încep să caute. Este tocmai ceea ce face Nicodim. Din relatarea întâlnirii dintre Isus şi Nicodim, putem reţine trei lucruri importante:

- conştientizarea (recunoaşterea) întunericului din sufletul nostru; adică recunoaşterea că, aşa cum spune Isus, “deşi lumina a venit în lume, uneori iubim mai mult întunericul decât lumina”. Nicodim merge la Isus noaptea, ne spune Sf. Ioan. În Sfânta Scriptură “noaptea” este o realitatea ambivalentă. Pe de o parte manifestă prezenţa celui rău, dar este şi o etapă necesară spre ziua şi lumina credinţei (vezi orbirea Sf. Paul). De aceia, noi creştinii care ne punem încrederea în Domnul suntem ca “străjerii care aşteaptă ivirea zorilor”. Doar în momentul în care devenim conştienţi de păcatul şi de noaptea din suflet vom fi capabili să ne deschidem inima spre Dumnezeu, căutându-l fără încetare în sacramente, în rugăciune, în cuvântul său, în ceilalţi. Deoarece doar Dumnezeu este în măsură să ne smulgă de sub puterea întunericului, pentru a trăi ca fii ai luminii;

- trebuie să ne naştem din nou; “Trebuie să te naşti din nou pentru a intra în împărăţia cerurilor” (In 3,3) îi spune Isus lui Nicodim. Simbolismul naşterii din nou este o temă destul de des întâlnită în religiile omenirii. La popoarele primitive existau şi mai există şi astăzi diferite ritualuri care săvârşesc această naştere. Pentru noi creştinii naşterea din nou nu este altceva decât o “reînnoire a inimii noastre” înfăptuită de cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt. Astfel omul recreat prin Cuvânt şi prin Duh a devenit o fiinţă nouă, care caută din toate puterile să se opună răului şi să crească în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Nicodim nu reuşeşte să facă această alegere, el vrea mai întâi de toate să înţeleagă. El rămâne încă prea preocupat de sine, prea închis în sine, mai ales este atent la întrebările sale: “Dar cum este posibil aşa ceva (să te naşti din nou)?”. Se apropie, dar este încă întuneric… Şi este interesant, în a doua parte a dialogului, Nicodim dispare, ca şi cum ar fi fost absorbit de întunericul nopţii. Nu face pasul decisiv care nu este altul decât:

- Mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; este tocmai ceea ce astăzi foarte mulţi nu admit că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu; sunt mulţi care îi admiră învăţătura şi viaţa sa, dar care nu vor să-i recunoască divinitatea. De aceea, se fac atâtea eforturi şi se cheltuiesc atâţia bani, că poate, poate îi vor descoperi în sfârşit trupul. Unii chiar au început să afirme că au reuşit acest lucru.

Dacă noi renunţăm la divinitatea lui Isus, renunţăm de fapt la mântuirea noastră, Isus ne-o spune atât de clar: “Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; dar cine nu vrea să creadă într-însul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui”. Isus vrea să-i deschidă ochii lui Nicodim spre o realitate nouă care se manifestă în jurul său şi care este Împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa cea nouă nu se identifică cu observarea unor legi, care pentru evreu puteau să-l renască pe om. Avem nevoie de Duhul Sfânt care este viaţă şi care reînnoieşte toate lucrurile.

Nicodim va mai apărea de două ori în aceiaşi Evanghelie, odată când se ridică în faţa sinedriului spunând că legea nu condamnă pe nici un om înainte ca acesta să fie ascultat, şi mai apoi la moartea lui Isus pentru care cumpără un vas cu smirnă şi aloe. Tradiţia creştină îi atribuie o evanghelie apocrifă iar în zilele noastre scriitorul polonez Jan Dobraczynski (1910-1994), a scris o carte intitulată: “Scrisorile lui Nicodim”, în care la un moment dat Nicodim mărturiseşte: “Sunt mistere în care trebuie să ai curajul să te arunci, aşa cum ne aruncăm în apă, convinşi fiind că ea se va deschide în jurul nostru. Nu ţi s-a părut niciodată că sunt lucruri în care mai întâi trebuie să crezi pentru a le putea înţelege?”.

III. “Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37).

Este necesar să deschidem ochii, să ridicăm privirea, să învăţăm să privim dincolo de aparenţe, “să privim în sus” pentru a descoperi frumuseţea profundă a Celui răstignit.

Trupul lui Cristos, răstignit pe cruce, este un trup desfigurat aşa cum ne spune profetul Isaia, în prima lectură: “Chipul lui nu avea nici o frumuseţe, ca să atragă privirile, înfăţişarea lui nu avea nimic care să ne placă. Era dispreţuit ca cel din urmă dintre oameni: om al durerilor, obişnuit cu suferinţa; unul înaintea căruia să-şi întorci faţa; atât de dispreţuit, încât nu l-am luat în seamă”.

Cu toate acestea chipul lui Cristos iradiază o frumuseţe aparte pe care o pot vedea doar cei care cred şi iubesc adevărul. Acest chip îl determină şi pe un păgân ca Pilat să exclame: “Iată omul!” Fără să-şi dea seama Pilat a rostit un adevăr esenţial. Cristos este omul împlinit şi modelul întregii omeniri. Doar cine-şi trăieşte viaţa în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu va putea spune la sfârşit, asemenea Mântuitorului: “S-a împlinit!” Tată în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu!”

Un faimos călugăr din Evul Mediu a anunţat că avea să predice seara, în Catedrală, despre iubirea lui Dumnezeu. Oamenii s-au strâns în linişte, aşteptând predica, în timp ce afară ultimele raze de soare se stingeau odată cu venirea întunericului. Când în sfârşit nu mai era nici o licărire de la soare, călugărul s-a dus la candelabru, a luat o lumânare şi cu ea aprinsă a mers la statuia în mărime naturală a lui Cristos pe cruce. A luminat rănile de la picioarele Lui, apoi cele de la mâinile Lui, iar mai apoi coasta Sa. În tăcere, s-a înălţat apoi pe vârfuri, luminând capul statuii şi coroana de spini. Aceasta a fost predica sa. Oamenii au stat în linişte şi s-au rugat, fiecare ştiind că se afla în centrul unui mister, conştient că privea la expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu – o iubire atât de profundă, atât de mare, atât de eternă, încât nici nu poate fi exprimată, nici nu poate fi măsurată.

Postul Mare este timpul prielnic pentru a învăţa să zăbovim cu Maria şi Ioan, discipolul iubit, alături de cel care săvârşeşte pe cruce sacrificiul vieţii sale pentru întreaga omenire (cfr In 19,25). Aşadar, să ne îndreptăm privirea cât mai des, în acest timp de pocăinţă şi de rugăciune, către Cristos răstignit care, murind pe cruce, ne-a dezvăluit pe deplin iubirea lui Dumnezeu.

pr. Virgil Blaj, OFMConv Ritul latin