Start > Ritul latin > Timp mesianic

Timp mesianic

1 September 2006
1,365 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul B)

La începutul celui de-al treilea an al activității sale publice, Isus a părăsit Iudeea și s-a îndreptat spre hotarele Tirului și ale Sidonului, locuite de păgâni, unde a vindecat, eliberând de sub puterea diavolului, pe fiica unei canaaneane. Apoi s-a întors în Galileea prin ținutul Decapolei, binecuvântând lumea cu o mulțime de minuni, semne și învățături sfinte, după cum ne relatează sfântul Marcu în evanghelia de azi și chiar sfântul Matei (cf. Mt 15, 29-31).

Oare toți acești favorizați de Providență își dădeau seama de importanța timpului istoric în care trăiau? Spre conștientizarea lor, dar și a noastră, sfântul evanghelist Marcu, de obicei cam scump la vorbă, de data aceasta povestește cu lux de amănunte minunea vindecării surdo-mutului, pentru a ilustra împlinirea profeției lui Isaia din prima lectură pe care am ascultat-o.

Toată nenorocirea surdo-mutului, de nedescris, este un semn al surdo-muților din toate timpurile, un simbol al celor fără de credință, fiindcă nu aud cuvântul Domnului – Credința este din auzite (Rom 10,17) – și nici nu pot rosti numele Domnului Isus spre mântuire (Rom 10,13).

Isus își prelungește viața sa divino-umană, viața cea nouă, în istoria lumii prin Biserică, trupul său mistic, și vrea ca toți cei care trăiesc acest timp să fie ca niște instrumente prin care el să poată distribui binefacerile minunate ale atotputerniciei sale ca Domn, ca pe toți să-i facă domni în relațiile interpersonale. Isus ne învață, ne dă înțelepciunea cerească, pentru a face bine; să ne folosim de ceea ce noi avem, ca să le dăm ceea ce ei nu au. Surdo-mutul nu avea auz și glas, dar avea văz. Prin ceea ce el are, prin văz, noi îi putem da ceea ce el nu are, făcându-l să înțeleagă importanța a ceea ce-i lipsește și a ceea ce va primi. În acest scop Isus folosește cu surdo-mutul un ceremonial deosebit: îl scoate afară din mulțime, îl instruiește prin semne, îi pune degetele în urechi, îi atinge limba cu salivă, arătând că el îi cunoaște toate părțile bolnave; își ridică ochii spre cer, spre a-l face să priceapă cum că înlăturarea răului provine numai dintr-o forță supranaturală, care a creat tot ceea ce el vede; a oftat, arătând că îi înțelege durerile trupești și necazurile sufletești; a mișcat buzele spunând Effeta; nu s-a rugat, arătând că în el rezidă puterea care poate vindeca și nu trebuie s-o primească de la altcineva. Iar când în sufletul surdo-mutului s-a produs o scânteie de credință, limba i s-a dezlegat (ca lui Zaharia la nașterea lui Ioan Botezătorul) și urechile i s-au deschis, așa încât a vorbit, fără să fi învățat, și a auzit pentru prima dată.

Isus i-a pătruns în inimă și în suflet și i-a aprins credința prin ochi. Și apostolul Toma voia să-l vadă pe Isus înviat ca să creadă (cf. In 20,25), fără să-și dea seama că ochii credinței pătrund mai adânc în Dumnezeu decât ochii trupului. Toți necredincioșii așteaptă să vadă cu ochii trupești cele nevăzute ale Domnului care se pot vedea numai cu ochii credinței. Ce le putem oferi, pentru a-i vindeca de orbirea spirituală? Ceea ce ei pot vedea cu ochii trupului și pot înțelege cu rațiunea: toate faptele făcute din iubire.

Sfântul Ioan de la Salle era de viță nobilă franceză. Ajuns preot la 30 de ani, s-a hotărât să se dedice îngrijirii și educației copiilor săraci. Cu ajutorul unor preoți tineri a deschis mai multe școli. Au venit apoi zile grele și chiar colaboratorii săi au început să-l părăsească. La îndemnurile lui de a nu-l părăsi, ei spuneau: Tu vorbești frumos, dar dacă acțiunea noastră dă faliment, cu ce ne alegem? Tu ai bani, avere, ai din ce trăi, dar noi? Ca răspuns, sfântul Ioan de la Salle și-a vândut toată averea și tot ceea ce a câștigat a împărțit săracilor și apoi a împărțit sărăcia cu colaboratorii săi rămași la datorie. El a găsit calea spre suflet prin ochii lor.

Isus i-a preferat pe săraci și sfântul apostol Iacob a știut să le apere demnitatea, așa cum deslușim din lectura a II-a. Săracii sunt mereu într-o situație delicată. Este greu să crezi în cuvântul Domnului când celor răi le merge bine și celor buni le merge rău, când toți sunt implicați în lupta pentru existența pământească, pentru onoruri și averi, pentru plăceri și trândăvie, când lăcomia bogaților este apărată de lege, când lipsurile săracilor sunt trecute cu vederea, când strigătul lor parcă nu se mai aude nici acolo sus, în cer.

Isus, bogat fiind, s-a făcut sărac; fericit fiind în firea divină, a luat firea sclavului; curat dumnezeiește fiind, s-a făcut păcat; nemuritor fiind, a acceptat să moară. Toate acestea le-a făcut din iubire față de noi, ca prin înviere (Fil 2,6; 2Cor 8,9) să ni se deschidă urechile spre a auzi cele cerești și să ni se dezlege limba pentru a intra în corul îngerilor care stau în fața tronului lui Dumnezeu și îi cântă veșnicul: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul, Dumnezeul oștirilor cerești (Is 6,3).

Isus a separat pe surdo-mut de mulțime arătând că faptele noastre bune trebuie să fie făcute cât mai departe de ochii lumii, cât mai în ascuns, ca să fie văzute doar de Tatăl ceresc (cf. Mt 6,41), fiindcă, așa cum nu se poate ține lumina soarelui ascunsă în pumn, la fel va face Tatăl ceresc să strălucească sufletele drepților împodobite de fapte bune, ca stelele cerului (Sir 32,16).

Isus i-a atins urechile cu degetele sale. Unde lucrează degetul lui Dumnezeu, acolo darurile Duhului Sfânt își fac simțit efectul: luminează mințile, înlătură ignoranța, dau știința mântuirii (Beda Venerabilul). Isus atinge, arătând că nici un lucru bun nu se săvârșește decât în contact cu unul singur care este bun: Dumnezeu (Mc 10,18). Și gesturile externe își au valoarea lor, valoarea unei chemări la credință și caritate. Sfânta Euharistie, de exemplu, cu forma sa văzută de pâine, invită la masa iubirii; este un gest divin.

Isus i-a atins limba cu salivă, arătând că cel vindecat este chemat să se folosească de limbă spre a aduce laudă iubirii care l-a vindecat; este lucrul cel mai înțelept pe care el este chemat să-l facă; saliva fiind simbolul înțelepciunii (Beda Venerabilul).

Isus, privind spre cer, a suspinat; de pe buzele lui s-a desprins suspinul negrăit al inimii produs de Duhul Sfânt.

Omul, antropos (din limba greacă), înseamnă ființa care își are privirea ridicată sus, spre cer. Omul, deși este cu picioarele pe pământ, în valea de lacrimi, condamnat să suspine lucrând pământul blestemat să-i producă mai mult spini și pălămidă (Gen 3,17) este destinat pentru cer, dar la care nu poate ajunge decât suspinând: Împărăția lui Dumnezeu se câștigă prin trudă și numai aceia care își fac silă o dobândesc (Mt 11,12). Ruga este suspinul celui sărac, al celui lipsit de vederea celor cerești și de auzul celor dumnezeiești. Suspinul omului se înalță spre cer și produce minuni numai când își află locul în suspinele Duhului Sfânt din inimă (Rom 8,26), fiindcă numai Duhul Sfânt poate suspina în așa fel ca să-l determine pe Isus în ziua judecății să spună: Effeta! Deschideți-vă porților veșnice, ca să intre împăratul măririi împreună cu toți cei mântuiți!

Dante Alighieri, marele poet italian (1265-1321) în capodopera sa Divina Comedie, spune că murind Buono conte de Montefeltro, pentru că în ultima clipă a vieții a chemat în ajutor pe preacurata Fecioară Maria și a suspinat vărsând o lacrimă de căință, îngerul păzitor i-a luat sufletul și-l ducea spre paradis. Diavolul, care vedea scăpându-i prada dintre gheare datorită unei lacrimi, mergea în urma lor și striga deznădăjduit către înger: Tu mă despoi. Ai luat din el ce-avea dintre eterne, răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună (Purgatoriul V,104).

Iată minunata putere a suspinului! Și noi? O, câte suflete am putea salva și de câte păcate am scăpa, dacă am ști să suspinăm, să ne unim oftatul inimii cu suspinele Duhului Sfânt!

Isus, din iubire față de cel vindecat de surzenie și muțenie, pentru a-l scuti de alte necazuri în viitor, mai ales de persecuția fariseilor, cărturarilor și arhiereilor, îl separă de mulțimea privirilor ucigătoare, care îl învinuiau pe Mântuitorul că săvârșește minuni cu puterea lui Belzebul, căpetenia diavolilor (Mt 12,24).

Știm să-i separăm pe cei buni de cei răi?

Cu rugi, suspine și lacrimi, Isus ne-a mântuit, fiindcă în zilele vieții sale pământești, spune autorul Scrisorii către Evrei, el a adus, cu strigăt tare și cu lacrimi, cereri și rugăciuni, către cel ce puntea să-l mântuiască din moarte (fiindcă s-a făcut păcat (2Cor 5,21) pentru noi) și a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7).

Doamne, se ruga un bun creștin chinez, lumea este rea; tu fă-o mai bună, începând cu mine!

Ritul latin