Predici

“Apropiindu-se Paştele iudeilor, Isus s-a urcat la Ierusalim”, notează evanghelistul Ioan în fragmentul evanghelic care a fost proclamat. Şi pentru noi se apropie Paştele şi Liturgia nu uneşte din nou cu grupul ucenicilor care-l însoţesc pe Isus. Dacă duminica trecută am fost împreună cu ei martorii chipului strălucitor al Mântuitorului, în această duminică vedem pe chipul lui Isus indignare şi duritate faţă de situaţia în care se afla casa Tatălui său, templul din Ierusalim. Trebuie să mărturisim că ne impresionează gestul său: “a făcut un bici din funii şi i-a izgonit pe toţi afară din templu, împreună cu oile şi boii, a aruncat pe jos banii schimbătorilor şi le-a răsturnat tarabele“. Probabil că gestul acesta nu vrea să însemne numai faptul că cultul trebuie să se desfăşoare într-un mod demn, sau solemn: nu ca într-o piaţă zgomotoasă, ci într-o climă de tăcere şi reculegere. Ar fi prea puţin. Gestul polemic al lui Isus se reface la profeţii Vechiului Testament, care deseori au polemizat cu instituţia templului şi cultul care se desfăşura acolo, bineînţeles nu pentru a-l aboli, ci pentru a-l purifica. Cultul datorat lui Dumnezeu, aminteau mereu profeţii, nu trebuie să se limiteze numai la adorare, pentru că este în acelaşi timp şi misiune şi convertire. Cu atât mai mult cu cât ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, parte esenţială a cultului, trebuia să angajeze viaţa fiecăruia. În templu apoi are loc întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, nu cu un Dumnezeu închis în templu şi preocupat de sine, ci cu un Dumnezeu interesat de viaţa întreagă a omului.

Dar evanghelistul Ioan nu se mulţumeşte numai cu prezentare lui Isus, care, asemenea profeţilor din vechime, ne arată exigenţele adevăratului cult. Afirmă că Isus Cristos, prin moartea şi învierea sa, este adevăratul templu: “El vorbea despre templul trupului său”. Ce înseamnă faptul că Isus este adevăratul templu? Semnificaţia templului în Vechiul Testament era dublă: loc al întâlnirii cu Dumnezeu şi loc al adunării triburilor lui Israel. Avem aşadar o dimensiune verticală şi una orizontală. În Isus se realizează ambele dimensiuni, ne spune evanghelistul. În El putem face o autentică experienţă a lui Dumnezeu şi tot în El putem face o autentică experienţă de fraternitate.

A-l întâlni pe Dumnezeu este dorinţa ce emerge din întreaga Sf. Scriptură, este dorinţa explicită sau implicită din inima fiecărui om. De aceea întrebarea ce traversează Biblia de la un capăt la altul este: “unde şi cum îl pot întâlni pe Dumnezeu”? În Isus, ne răspunde Ioan. Lui Filip care îi cerea: “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl”, Isus îi răspunde: “De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (14,8-9). Iar dorinţa Bibliei, precum şi a fiecărui om, este şi aceea de a elimina diviziunea, împrăştierea, pentru a trăi ca fraţii. Dar unde este acest lucru posibil? În jurul lui Cristos şi al crucii sale, ne răspunde din nou evanghelia lui Ioan: “Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”(12,32), unde “toţi” reprezintă întreaga umanitate, iar “îi voi atrage” nu reprezintă o forţă care constrânge, ci o frumuseţe care fascinează. Răstignitul înălţat dezvăluie faptul că iubirea, care de multe ori apare înfrântă, în realitate este victorioasă, capabilă chiar de a învinge moartea.

Adevăratul templu este aşadar Cristos, în El îl întâlnim pe Dumnezeu şi tot în El putem experimenta fraternitatea cea mai profundă. Dar, ştim că acceptarea lui Cristos prin credinţă îl transformă şi pe om în templu, locuinţa Duhului Sfânt: “Nu ştiţi voi că sunteţi templul lui Dumnezeu?” (1Cor 3,16). Iar interiorul omului de multe ori se aseamănă mai mult cu o piaţă agitată de afaceri decât cu un templu al lui Dumnezeu. De câte ori nu ne reducem viaţa la o afacere de vânzare-cumpărare, unde a dispărut gratuitatea iubirii! De câte ori a trebuit să constatăm, plecând de la noi înşine, atrofierea bunăvoinţei, a compasiunii, a iertării! Iată tot atâtea aspecte care au nevoie de biciul cuvântului lui Isus pentru a fi înlăturate. Există o condiţie pentru ca adoraţia noastră să fie primită de Dumnezeu: ca această să nu fie ipocrită, adică să fie expresia unei vieţi orientate spre Dumnezeu şi nu un moment separat de restul vieţii, o onorare a lui Dumnezeu cu buzele, ţinând viaţa departe de El. Evanghelia ne pune implicit această întrebare: de ce merg la biserică? Care este atitudinea mea interioară? Din obişnuinţă, din simţul datoriei, din conformism? Sau pentru a mă ruga, pentru a-L întâlni cu adevărat pe Dumnezeul vieţii mele şi pentru a-mi orienta viaţa spre el?

Liturgia Cuvântului de astăzi, în special prin prima lectură, ne mai arată că adevăratul cult constă în a primi şi a pune în practică poruncile lui Dumnezeu. La început acestea nu sunt simţite, primite drept o lege, ci ca şi un eveniment: poporul încheie o alianţă cu Dumnezeu iar poruncile sunt semnul apartenenţei sale lui Dumnezeu, arată caracterul său de popor ales, diferit de celelalte. De aici şi faptul că, în mod surprinzător, Israelul nu vorbeşte despre lege ca despre o greutate, de o impunere, însă ca despre un dar minunat, ca despre o lumină pentru paşii omului. Templul trupului nostru este chemat astăzi să fie spaţiul sacru în care trăim acest dar al decalogului nu drept o lege care ne leagă, dar ca un cuvânt care eliberează. Decalogul nu este un “nu” spus de Dumnezeu omului, ci un “da” spus de om lui Dumnezeu. Astfel se exprimă papa Benedict al XVI-lea: “Am putea spune că chipul lui Dumnezeu, conţinutul culturii vieţii, conţinutul marelui nostru “da”, se exprimă în cele zece porunci, care nu sunt un pachet de interdicţii, de “nu”, ci prezintă în realitate o viziune în ansamblu asupra vieţii. Sunt un “da” spus unui Dumnezeu care dă sens existenţei (primele trei porunci); un “da” spus familiei (porunca a patra), un “da” spus vieţii (porunca a cincea), un “da” spus iubirii responsabile (porunca a şasea), un “da” spus solidarităţii, responsabilităţii sociale, dreptăţii (porunca a şaptea), un “da” spus adevărului (porunca a opta), un “da” spus respectării celuilalt şi a tot ceea ce îi aparţine (poruncile a noua şi a zecea)”. Decalogul ne prezintă aşadar un drum de autentică eliberare şi realizare a omului.

Ne pregătim pentru vigilia pascală din noapte sfântă a Învierii, când ne vom reînnoi promisiunile de la botez, sacrament care a făcut din noi pietre vii ale noului templu, ale edificiului spiritual care este Biserica, trupul mistic al lui Cristos. Ne pregătim să reînnoim promisiunea de a face din viaţa noastră o “jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1). Făcând din viaţa noastră, din întreaga noastră existenţă un semn de iubire pentru lume, noi îi construim de fapt un templu lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dar Domnul se simte într-adevăr acasă în viaţa noastră? Sau trebuie să folosească şi pentru noi biciul pentru a face curăţenie de Paşti în locurile unde inima noastră nu este încă o casă de rugăciune? Sfânta Liturghie pe care o celebrăm ne pune în comuniune cu templul viu şi adevărat al Domnului: trupul său răstignit şi înviat. Isus ştie bine ceea ce este în fiecare dintre noi, dar cunoaşte de asemenea şi dorinţa noastră cea mai intimă şi mai pură: aceea de a fi locuiţi de El, numai de iubirea lui.

pr. Daniel Iacobuţ Ritul latin