Start > Ritul bizantin > Ia-ți crucea și urmează-Mă

Ia-ți crucea și urmează-Mă

17 March 2009
1,605 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Post (a Sfintei Cruci)

Pentru prima dată, Isus vorbește ucenicilor Săi despre faptul că misiunea Sa ar putea să-L conducă la darul total al vieții, la moarte. Este un moment tensionat în relația dintre El și ucenicii Săi. Petru, abia numit papă, intervine, Îl ia pe Isus de-o parte și-I sugerează că ar fi mai bine să nu continue cu acest discurs, să nu descurajeze moralul ucenicilor: “Doamne, Dumnezeu să te ferească de suferință!”. Dezastru total! Tu, Petre, ai început atât de bine! De ce dorești să-L înveți tu pe Domnul cum să mântuiască omenirea? Reacția lui Isus este determinată și dură: “tu judeci ca oamenii lumești, încă nu ești demn să fii apostolul Meu, modul tău de a vorbi este satanic”. Ca să fim preciși, porunca pe care Isus i-o dă lui Petre este: “Treci înapoia Mea”, adică: “urmează logica Mea”. Într-adevăr, reacția lui Petru seamănă mult cu a noastră. Pentru un creștin “obișnuit”, Dumnezeu este Mare, este Iubire, iar viața lui este chin și frică de suferință. Deoarece Dumnezeu este străin de suferință, creștinul speră ca să fie ferit de orice durere. Această gândire este logică, dar Dumnezeu nu judecă astfel.

Isus ne-a descoperit chipul unui Dumnezeu iubitor de oameni. Cine iubește, îl lasă liber pe iubitul său. Cine iubește, suferă, dacă nu este și el iubit. Isus suferă pentru lipsa de iubire a oamenilor față de El, pentru lipsa de atenție a poporului față de învățătura Sa. Înțelegînd că vorbele și minunile Sale nu au fost îndeajuns pentru a-i converti pe oameni, Isus proiectează și realizează jertfa Sa totală: dăruirea vieții. Petru protestează: nu-i place un Dumnezeu care suferă; el și noi, vrem un Dumnezeu biruitor. Cum de Dumnezeu acceptă suferința, când de fapt, o poate evita? Oare când vom înțelege mecanismul simplu al iubirii lui Dumnezeu? Când vom trece de la ideea că suferința este un rău, la ideea că viața este un dar și a dărui (a se dărui) implică sacrificiu și suferință?

Să fie clar că Domnul nu iubește suferința. Uneori, modul Său de a se arăta, implică o jertfă, un sacrificiu, o moarte și atunci, suferința devine măsura iubirii Sale, asemănătoare durerilor nașterii sau nopților nedormite din cauza îngrijirii celor mici. Prin urmare, ucenicul, asemenea Învățătorului, este chemat să iubească până la renunțarea de sine.

A lua crucea și a renunța la sine nu reprezintă o auto-flagelare, ci este un stil de viață care se opune logicii acestei lumi, a autorealizării prin propriile puteri omenești. Prea des cultura ne sugerează un fel de idolatrie a sinelui. Isus ne propune ceva mai mult: te realizezi în măsura în care viața ta devine un dar, o deschidere față de alții. Dacă te vei dărui altora, te vei regăsi pe tine însuți, te vei realiza.

A-L urma pe Domnul este o alegere liberă, deoarece este bazată pe iubire. Nu există iubire fără libertate. A-L urma pe Domnul înseamnă, pentru fiecare om, a-și asigura purtarea crucii. În fața crucii se vede dacă cineva are credință adevărată sau dacă o refuză, o ignoră.

Vocația creștinului constă în participarea la moartea și învierea Domnului, pentru mântuirea sa și a altora. Apostolul Petru l-a recunoscut pe Isus ca fiind Mesia, dar de fapt, nu a acceptat imediat adevăratul sens al slujirii lui Isus: crucea.

Credința este un mod de viață, nu o teorie! Este felul de a trăi și de a muri precum Cristos. Crucea pe care trebuie să o ducem continuu, este lupta împotriva autosuficienței și a autoafirmării proprii. Ea este lemnul pe care erau chinuiți sclavii. Creștinul, asemenea lui Cristos, trebuie să trăiască ca slujitor al tuturor și patron al nimănui. Lepădarea de sine înseamnă deplina realizare a propriei persoane; înseamnă biruirea eului, a egoismului, rădăcina tuturor relelor.

Mântuirea noastră depinde de poziția pe care o luăm față de Isus și față de Evanghelia Sa. Destinul nostru veșnic, este strâns legat de fidelitatea sau infidelitatea noastră față de învățătura Domnului. A-ți lua crucea, înseamnă a-L urma pe Domnul pe calea suferinței și a învierii. Omul, simțindu-se mic și neimportant, dorește să se afirme prin a deveni bogat, puternic și orgolios. Astfel se înșeală de unul singur. De fapt, fiecare om se realizează doar atunci când se aseamănă din ce în ce mai mult cu Dumnezeu, al cărui chip este. Iar Dumnezeu este iubire, slujire, sărăcie, umilință.

Din nefericire, omul zilelor noastre gândește altfel. El dorește să-și salveze viața de unul singur și astfel se “rușinează de Isus înaintea acestei generații adultere și păcătoase”: se dezice de Domnul, în loc să se lepede de sine; preferă propria viață, în detrimentul vieții divine; alege să-și urmeze proiectele și interesele sale și nu se preocupă să-și pregătească locul în Împărăția lui Dumnezeu.

Creștinul uită că viața este binele suprem al omului care nu are preț. Cel care își iubește cu adevărat viața, trebuie să o trăiască după modelul lui Isus: “Dumnezeu ne-a dăruit viața veșnică, iar această viață este în Fiul Său. Cine-L are pe Fiul, are viața. Cine nu Îl are, nu are viața” (1 Io 5, 11-12).

Rușinea este una dintre barierele care-l împiedică pe om să-L urmeze pe Cristos. Rușinea este frica de a fi luat în derâdere, marginalizat și urât. Însă creștinul adevărat trebuie să aibă curajul să fie “diferit de lume” pentru a fi “asemenea lui Dumnezeu”. La Judecată vom fi judecați pe baza învățăturii lui Cristos și nu în funcție de principiile lumii. Iată ce scrie sf. Pavel în această privință: “Clar este acest cuvânt: dăcă murim cu El, vom trăi cu El; dăcă cu El perseverăm, cu El vom și împărăți, dacă ne lepădăm de El, și El se va lepăda de noi” (2Tim 2, 11-12).

Evanghelia reliefează condiția necesară pentru a-L urma pe Isus. Când Domnul vorbește de suferință și de cruce, Petru nu înțelege. Petru acceptă un Isus Mântuitor, dar nu un Isus care suferă. Atunci Isus explică sensul important al crucii pentru viața credincioșilor.

În jurul anului 70, când apostolul Marcu a scris Evanghelia, situația creștinilor nu era ușoară. Exista multă suferință. Erau multe cruci. În anul 64, Nero decreta prima mare persecuție a creștinilor. Șase ani mai tarziu, romanii distrug Ierusalimul și Templul. Erau mari tensiuni între iudeii convertiți și cei rămași în continuare în iudaism. Piatra de poticnire era Crucea. Iudeii credeau că unul răstignit nu putea fi Mesia, deoarece conform legii, orice om răstignit era blestemat în ochii lui Dumnezeu (Dt 21,22-23).

În vremea aceea, crucea era pedeapsa cu moartea pe care Imperiul Roman o dădea marginalizaților. A-ți lua crucea și a-L urma pe Isus, însemna, de fapt, a accepta să fii marginalizat de sistemul nedrept care legifera nedreptatea. Dumnezeu Tatăl nu dorește crucea. Crucea este consecința alegerii libere a lui Isus de a predica Vestea cea Bună și de a propovădui că toți oamenii sunt frați. Din cauza acestei învățături, Domnul a fost persecutat și nu a ezitat să-și dea viața. Dar să nu uităm că: nu există o dragoste mai mare decât aceea de a-ți da viața pentru fratele tău.

Unii dintre primii creștini credeau că Isus va veni mei devreme sau mai târziu (1Ts 4,15-18), dar evanghelistul ține să precizeze că Isus este deja prezent în persoana celor care suferă, în special în cei săraci. Chiar dacă Isus a spus: “De fiecare dată când ați ajutat pe unul dintre aceștia mai mici ai Mei, mie mi-ați făcut”, ei tot nu înțeleg?

Iată, iubiți credincioși, câteva întrebări care ne pot ajuta în vederea unui examen de conștiință mai atent, legat de perioada postului în care ne aflăm. Care este crucea care apasă pe umerii mei? Cu ce stare de spirit o duc? Vreau să câștig lumea întreagă, dar să-mi pierd sufletul? Îmi este rușine de Evanghelie, de respectarea celor zece porunci sau îi învăț și pe alții mesajul pe care l-am primit de la Domnul?

În Marcu 8,34-37, sunt prezentate condițiile pe care însuși Mântuitorul le decretează pentru cei care doresc să-L urmeze: “Dacă cineva dorește să mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să vină după Mine!”

- “renunțarea la sine”: este necesară pentru a crede în Dumnezeu și pentru a-I permite să fie Cel dintâi care mă conduce în viață; altfel, omul se auto-gestionează, îndreptându-se încet, dar sigur, spre falimentul vieții sale.

- “a-și lua crucea”: înseamnă a-și accepta condiția umană cu tot ceea ce implică aceasta: durere, limite…

- “a-L urma pe Domnul”: înseamnă a-L urma cu umilință și a se încrede în El în orice împrejurare a vieții.

Iubiți credincioși! Isus dorește să ne învețe despre cum putem să ne mântuim sau, să ne pierdem viața pentru totdeauna. Sunt două variante de realizare a vieții, dar într-o puternică opoziție. Pentru a ne mântui, trebuie să ne purtăm crucea în fiecare zi. Să depășim țelurile noastre strict pământești și să-L urmăm pe Domnul. Ceea ce împiedică realizarea acestui ideal este alipirea inimii de lucrurile pământești și trecătoare: pierderea valorilor și frica de suferință. Propunerea lui Isus nu este ușoară, dar ea este realizabilă în perspectiva premiului: vieța veșnică, viață pentru care merită să străbatem calea cea strâmtă, în urma Domnului. Aceasta a fost alegerea pe care au făcut-o toți martirii și sfinții Bisericii. Ei au înțeles că suferințele acestei lumi, oricât de mari ar putea fi, nu se pot compara cu răsplata pe care ne-o dăruiește Domnul: fericirea veșnică. Amin.

Ritul bizantin