Pentru prima dată, Isus vorbeşte ucenicilor Săi despre faptul că misiunea Sa ar putea să-L conducă la darul total al vieţii, la moarte. Este un moment tensionat în relaţia dintre El şi ucenicii Săi. Petru, abia numit papă, intervine, Îl ia pe Isus de-o parte şi-I sugerează că ar fi mai bine să nu continue cu acest discurs, să nu descurajeze moralul ucenicilor: “Doamne, Dumnezeu să te ferească de suferinţă!”. Dezastru total! Tu, Petre, ai început atât de bine! De ce doreşti să-L înveţi tu pe Domnul cum să mântuiască omenirea? Reacţia lui Isus este determinată şi dură: “tu judeci ca oamenii lumeşti, încă nu eşti demn să fii apostolul Meu, modul tău de a vorbi este satanic”. Ca să fim precişi, porunca pe care Isus i-o dă lui Petre este: “Treci înapoia Mea”, adică: “urmează logica Mea”. Într-adevăr, reacţia lui Petru seamănă mult cu a noastră. Pentru un creştin “obişnuit”, Dumnezeu este Mare, este Iubire, iar viaţa lui este chin şi frică de suferinţă. Deoarece Dumnezeu este străin de suferinţă, creştinul speră ca să fie ferit de orice durere. Această gândire este logică, dar Dumnezeu nu judecă astfel.

Isus ne-a descoperit chipul unui Dumnezeu iubitor de oameni. Cine iubeşte, îl lasă liber pe iubitul său. Cine iubeşte, suferă, dacă nu este şi el iubit. Isus suferă pentru lipsa de iubire a oamenilor faţă de El, pentru lipsa de atenţie a poporului faţă de învăţătura Sa. Înţelegînd că vorbele şi minunile Sale nu au fost îndeajuns pentru a-i converti pe oameni, Isus proiectează şi realizează jertfa Sa totală: dăruirea vieţii. Petru protestează: nu-i place un Dumnezeu care suferă; el şi noi, vrem un Dumnezeu biruitor. Cum de Dumnezeu acceptă suferinţa, când de fapt, o poate evita? Oare când vom înţelege mecanismul simplu al iubirii lui Dumnezeu? Când vom trece de la ideea că suferinţa este un rău, la ideea că viaţa este un dar şi a dărui (a se dărui) implică sacrificiu şi suferinţă?

Să fie clar că Domnul nu iubeşte suferinţa. Uneori, modul Său de a se arăta, implică o jertfă, un sacrificiu, o moarte şi atunci, suferinţa devine măsura iubirii Sale, asemănătoare durerilor naşterii sau nopţilor nedormite din cauza îngrijirii celor mici. Prin urmare, ucenicul, asemenea Învăţătorului, este chemat să iubească până la renunţarea de sine.

A lua crucea şi a renunţa la sine nu reprezintă o auto-flagelare, ci este un stil de viaţă care se opune logicii acestei lumi, a autorealizării prin propriile puteri omeneşti. Prea des cultura ne sugerează un fel de idolatrie a sinelui. Isus ne propune ceva mai mult: te realizezi în măsura în care viaţa ta devine un dar, o deschidere faţă de alţii. Dacă te vei dărui altora, te vei regăsi pe tine însuţi, te vei realiza.

A-L urma pe Domnul este o alegere liberă, deoarece este bazată pe iubire. Nu există iubire fără libertate. A-L urma pe Domnul înseamnă, pentru fiecare om, a-şi asigura purtarea crucii. În faţa crucii se vede dacă cineva are credinţă adevărată sau dacă o refuză, o ignoră.

Vocaţia creştinului constă în participarea la moartea şi învierea Domnului, pentru mântuirea sa şi a altora. Apostolul Petru l-a recunoscut pe Isus ca fiind Mesia, dar de fapt, nu a acceptat imediat adevăratul sens al slujirii lui Isus: crucea.

Credinţa este un mod de viaţă, nu o teorie! Este felul de a trăi şi de a muri precum Cristos. Crucea pe care trebuie să o ducem continuu, este lupta împotriva autosuficienţei şi a autoafirmării proprii. Ea este lemnul pe care erau chinuiţi sclavii. Creştinul, asemenea lui Cristos, trebuie să trăiască ca slujitor al tuturor şi patron al nimănui. Lepădarea de sine înseamnă deplina realizare a propriei persoane; înseamnă biruirea eului, a egoismului, rădăcina tuturor relelor.

Mântuirea noastră depinde de poziţia pe care o luăm faţă de Isus şi faţă de Evanghelia Sa. Destinul nostru veşnic, este strâns legat de fidelitatea sau infidelitatea noastră faţă de învăţătura Domnului. A-ţi lua crucea, înseamnă a-L urma pe Domnul pe calea suferinţei şi a învierii. Omul, simţindu-se mic şi neimportant, doreşte să se afirme prin a deveni bogat, puternic şi orgolios. Astfel se înşeală de unul singur. De fapt, fiecare om se realizează doar atunci când se aseamănă din ce în ce mai mult cu Dumnezeu, al cărui chip este. Iar Dumnezeu este iubire, slujire, sărăcie, umilinţă.

Din nefericire, omul zilelor noastre gândeşte altfel. El doreşte să-şi salveze viaţa de unul singur şi astfel se “ruşinează de Isus înaintea acestei generaţii adultere şi păcătoase”: se dezice de Domnul, în loc să se lepede de sine; preferă propria viaţă, în detrimentul vieţii divine; alege să-şi urmeze proiectele şi interesele sale şi nu se preocupă să-şi pregătească locul în Împărăţia lui Dumnezeu.

Creştinul uită că viaţa este binele suprem al omului care nu are preţ. Cel care îşi iubeşte cu adevărat viaţa, trebuie să o trăiască după modelul lui Isus: “Dumnezeu ne-a dăruit viaţa veşnică, iar această viaţă este în Fiul Său. Cine-L are pe Fiul, are viaţa. Cine nu Îl are, nu are viaţa” (1 Io 5, 11-12).

Ruşinea este una dintre barierele care-l împiedică pe om să-L urmeze pe Cristos. Ruşinea este frica de a fi luat în derâdere, marginalizat şi urât. Însă creştinul adevărat trebuie să aibă curajul să fie “diferit de lume” pentru a fi “asemenea lui Dumnezeu”. La Judecată vom fi judecaţi pe baza învăţăturii lui Cristos şi nu în funcţie de principiile lumii. Iată ce scrie sf. Pavel în această privinţă: “Clar este acest cuvânt: dăcă murim cu El, vom trăi cu El; dăcă cu El perseverăm, cu El vom şi împărăţi, dacă ne lepădăm de El, şi El se va lepăda de noi” (2Tim 2, 11-12).

Evanghelia reliefează condiţia necesară pentru a-L urma pe Isus. Când Domnul vorbeşte de suferinţă şi de cruce, Petru nu înţelege. Petru acceptă un Isus Mântuitor, dar nu un Isus care suferă. Atunci Isus explică sensul important al crucii pentru viaţa credincioşilor.

În jurul anului 70, când apostolul Marcu a scris Evanghelia, situaţia creştinilor nu era uşoară. Exista multă suferinţă. Erau multe cruci. În anul 64, Nero decreta prima mare persecuţie a creştinilor. Şase ani mai tarziu, romanii distrug Ierusalimul şi Templul. Erau mari tensiuni între iudeii convertiţi şi cei rămaşi în continuare în iudaism. Piatra de poticnire era Crucea. Iudeii credeau că unul răstignit nu putea fi Mesia, deoarece conform legii, orice om răstignit era blestemat în ochii lui Dumnezeu (Dt 21,22-23).

În vremea aceea, crucea era pedeapsa cu moartea pe care Imperiul Roman o dădea marginalizaţilor. A-ţi lua crucea şi a-L urma pe Isus, însemna, de fapt, a accepta să fii marginalizat de sistemul nedrept care legifera nedreptatea. Dumnezeu Tatăl nu doreşte crucea. Crucea este consecinţa alegerii libere a lui Isus de a predica Vestea cea Bună şi de a propovădui că toţi oamenii sunt fraţi. Din cauza acestei învăţături, Domnul a fost persecutat şi nu a ezitat să-şi dea viaţa. Dar să nu uităm că: nu există o dragoste mai mare decât aceea de a-ţi da viaţa pentru fratele tău.

Unii dintre primii creştini credeau că Isus va veni mei devreme sau mai târziu (1Ts 4,15-18), dar evanghelistul ţine să precizeze că Isus este deja prezent în persoana celor care suferă, în special în cei săraci. Chiar dacă Isus a spus: “De fiecare dată când aţi ajutat pe unul dintre aceştia mai mici ai Mei, mie mi-aţi făcut”, ei tot nu înţeleg?

Iată, iubiţi credincioşi, câteva întrebări care ne pot ajuta în vederea unui examen de conştiinţă mai atent, legat de perioada postului în care ne aflăm. Care este crucea care apasă pe umerii mei? Cu ce stare de spirit o duc? Vreau să câştig lumea întreagă, dar să-mi pierd sufletul? Îmi este ruşine de Evanghelie, de respectarea celor zece porunci sau îi învăţ şi pe alţii mesajul pe care l-am primit de la Domnul?

În Marcu 8,34-37, sunt prezentate condiţiile pe care însuşi Mântuitorul le decretează pentru cei care doresc să-L urmeze: “Dacă cineva doreşte să mă urmeze, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine!”

- “renunţarea la sine”: este necesară pentru a crede în Dumnezeu şi pentru a-I permite să fie Cel dintâi care mă conduce în viaţă; altfel, omul se auto-gestionează, îndreptându-se încet, dar sigur, spre falimentul vieţii sale.

- “a-şi lua crucea”: înseamnă a-şi accepta condiţia umană cu tot ceea ce implică aceasta: durere, limite…

- “a-L urma pe Domnul”: înseamnă a-L urma cu umilinţă şi a se încrede în El în orice împrejurare a vieţii.

Iubiţi credincioşi! Isus doreşte să ne înveţe despre cum putem să ne mântuim sau, să ne pierdem viaţa pentru totdeauna. Sunt două variante de realizare a vieţii, dar într-o puternică opoziţie. Pentru a ne mântui, trebuie să ne purtăm crucea în fiecare zi. Să depăşim ţelurile noastre strict pământeşti şi să-L urmăm pe Domnul. Ceea ce împiedică realizarea acestui ideal este alipirea inimii de lucrurile pământeşti şi trecătoare: pierderea valorilor şi frica de suferinţă. Propunerea lui Isus nu este uşoară, dar ea este realizabilă în perspectiva premiului: vieţa veşnică, viaţă pentru care merită să străbatem calea cea strâmtă, în urma Domnului. Aceasta a fost alegerea pe care au făcut-o toţi martirii şi sfinţii Bisericii. Ei au înţeles că suferinţele acestei lumi, oricât de mari ar putea fi, nu se pot compara cu răsplata pe care ne-o dăruieşte Domnul: fericirea veşnică. Amin.