Start > Ritul latin > Cum mai arată Dumnezeu … din noi???

Cum mai arată Dumnezeu … din noi???

27 February 2009
1,578 afișări

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Post (Anul B)

Curând după ce se născu fratele ei, micuța fetiță începu să le ceară părinților s-o lase singură cu micuțul copilaș. Ei se temeau că, așa cum sunt majoritatea copiilor de patru ani, s-ar putea simți geloasă și l-ar putea lovi sau zgâlțâi, așa că au refuzat-o.

Dar ea nu arăta nici un semn de gelozie. Trata copilașul cu blândețe și dorința de a rămâne singură cu el devenea din ce în ce mai stringentă. Așa că s-au hotărât s-o lase.

Încântată, intră în camera copilului și închise ușa, dar nu de tot – suficient ca părinții ei curioși să zărească ceva și să tragă cu urechea. Au văzut-o pe micuța fetiță cum se îndreptă liniștită către frățiorul ei, își puse fața alături de a lui și îi spuse încet: “Bebe mic, spune-mi și mie cum mai arată Dumnezeu. Eu încep să uit!” (după o relatare de Dan Millman)

Cum mai arată Dumnezeu? Ne mai amintim noi acest “detaliu” al existenței noastre??? Am fi capabili să vorbim despre acest lucru? Am mai fi capabili să împărtășim și altora imaginea lui Dumnezeu? Nu!!! Nu doar o imagine teoretică … ci acea imagine reală înscrisă în ființa fiecăruia dintre noi …

Privind la lecturile Liturgiei Cuvântului propuse pentru această primă duminică a Postului Mare îmi dau seama că, de fapt, aceasta și este menirea unui post adevărat: să ne reamintim cum este Dumnezeu, să ne reamintim cât de milostiv este Dumnezeu și, încurajați de toate acestea, să ne străduim să-i fim tot mai asemănători … adică … mai buni!!!

Dar cum putem noi să ne reamintim de bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu? Cred că doar apropiindu-ne de Cineva, lipindu-ne fața de pieptul său și rugându-l: Spune-ne și nouă cum mai arată Dumnezeu, căci noi începem să uităm! Iar acest Cineva de care trebuie să ne apropiem nu poate fi nimeni altcineva decât Isus Cristos cel pe care evanghelia de astăzi ni-l prezintă ca fiind condus de Duhul Sfânt în pustiu (cf. Mc. 1,12). Cu siguranță doar acolo, în pustiu, ne vom putea apropia de el și îl vom putea redescoperi pe Dumnezeu așa cum este cu adevărat.

Citind fragmentul evanghelic de astăzi ne surprinde modul succint al evanghelistului Marcu de a ne prezenta acest moment al pustiului din viața lui Isus. Privind în celelalte evanghelii sinoptice vedem cum acestea ne vorbesc pe larg despre acest moment prezentând chiar ispitirile propriu-zise la care a fost supus Isus. Însă știind că evanghelia după Sfântul Marcu a fost cea care a constituit unul dintre izvoarele din care s-au format apoi celelalte evanghelii sinoptice, cred că tocmai în acest fragment succint, relatat de evanghelistul Marcu, putem găsi sensul originar al acestui moment din viața lui Isus și, mai ales, ceea ce vrea să ne transmită nouă astăzi acest evanghelist. Vedem astfel cum accentul nu cade pe ispitirile propriu-zise și nici pe modul cum Isus a luptat împotriva lor, ci mai ales pe faptul că acolo, în pustiu, Isus nu era singur. Dincolo de prezența forțelor rele, evanghelistul subliniază faptul că Isus a fost condus în pustiu de către Duhul Sfânt, care cu siguranță nu s-a îndepărtat de Isus nici chiar în acele momente de ispită, dar și faptul că îngerii îi slujeau, sugerând prin aceasta grija și sprijinul Tatălui. Înțelegem astfel de ce, poate mai mult ca în alte momente ale vieții noastre, atunci când vrem să ne apropiem de Dumnezeu avem nevoie de a ne retrage în pustiu, nu atât pentru a fi ispitiți, cât mai ales pentru a redescoperi acolo prezența divină care nu se depărtează de cel aflat în încercare, ci devine o prezență tot mai evidentă și clară.

Și dacă prima lectură de astăzi ne reamintea de semnul curcubeului pe care Dumnezeu l-a așezat pe cer pentru ca El însuși să-și reamintească de bunătatea și milostivirea sa (cf. Gen. 9,15) și astfel să nu mai distrugă omenirea prin potop, vedem cum pustiul devine semn pentru noi, oamenii, pentru a ne reaminti mereu de bunătatea și milostivirea divină care rămâne cu statornicie și fidelitate alături de cel care are de trecut prin dificultăți și de întâmpinat obstacole.

Astfel, timpul postului, pe care suntem chemați să-l trăim, asemenea lui Isus, retrăgându-ne în pustiu, devine timp de apropiere de Dumnezeu și de trăire deja în prezența Sa. Căci de-a lungul postului Dumnezeu nu este undeva departe (așa cum, din păcate, mulți am început să-l percepem), ci este alături de noi și, chiar mai mult, își manifestă grija și milostivirea față de noi sprijinindu-ne în luptele noastre. Descoperim certitudinea acestea prezențe permanente a lui Dumnezeu alături de noi, mai ales atunci când ne aflăm în dificultate, și în cea de a doua lectură de astăzi în care apostolul Petru ne spune: Cristos a murit pentru păcate, o dată pentru totdeauna: cel drept a murit pentru cei nelegiuiți, pentru ca să vă conducă la Dumnezeu (1Pt 3,18).

Aceasta este așadar singura cale de a ne apropia de Dumnezeu și de a-i fi tot asemănători: să ne reamintim de bunătatea și milostivirea divină și lăsându-ne atinși de acest har al prezenței divine să reaprindem în noi înșine sămânța vieții și a iubirii divine pe care Dumnezeu le-a așezat în ființa fiecăruia dintre noi atunci când ne-a dat viața.

Strigând și lovind cu ciocănelul de lemn, licitatorul se gândea că nu merită efortul să-și piardă timpul cu vechea vioară. Dar continuă să o țină în brațe zâmbind și strigând: – Iată ce licitez eu oameni buni! Hai, care este primul? Un dolar … doi … trei… o dată … de două ori … Mergem spre adjudecare pentru doar trei dolari … Însă, chiar atunci, din spatele sălii un bărbat cu păr cărunt se apropie, lua arcușul, șterse de praf vioara și, întinzându-i corzile slăbite, cântă o melodie dulce și pură, așa cum numai îngerii cântă.

Melodia se opri, iar licitatorul cu o voce joasă și înceată spuse: – Cât licitez eu pentru veghe vioară? O mie de dolari … Cine dă două??? A … trei mii …o dată… de două ori … de trei ori, adjudecat!!!

Oamenii se veseliră, iar unii strigară nedumeriți: – Dar ce i-a schimbat valoarea? Dulce, veni și replica: – Atingerea mâinii de maestru!!! (după o relatare de Myra B. Welch)

Avem nevoie de această atingere revigorantă a mâinii Maestrului Divin, mai ales acum la începutul Postului Mare, pentru a reuși să îndepărtăm praful nelegiuirilor noastre și pentru a redobândi strălucirea demnității pe care Divinul Creator a dat-o fiecăruia dintre noi. La acest punct trebuie să ajungă adevărata convertire la care ne invită Divinul Maestru pentru că doar astfel ne vom înălța la cer împreună cu El mai presus de îngeri și de toate puterile nevăzute, la dreapta lui Dumnezeu (cf. 1Pt 3,22).

Ritul latin