Start > Ritul latin > De la apa potopului la nisipul deșertului

De la apa potopului la nisipul deșertului

27 February 2009
1,047 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Post (Anul B)

Dintre nori, răsare surâsul lui Dumnezeu

Și Dumnezeu, după pedeapsa potopului, hotărăște să facă pace cu omul, să restabilească contactele cu pământul. După chipul supărat, prezintă pe cel binevoitor, simbolizat de curcubeu. Dintre noi răsare surâsul lui Dumnezeu. Este interesant de notat cum alianța este oferită întregii creații, fiind cuprinse și animalele: “Păsări, animale domestice și animale sălbatice…” Cine știe dacă și omul nu ar trebui să se hotărască, o dată, după exemplul lui Dumnezeu, să stabilească raporturi bune, nu numai cu semenii săi, dar și cu natura, inclusiv animalele.

Avea dreptate p. Turaldo să se roage:
“Dar acum ne este teamă, Doamne,
că tu nu vei mai trimite potopul,
dar noi înșine riscăm să distrugem
cu mâinile noastre creația ta:
pământul este plin de otrăvuri, Doamne,
și noi nu mai știm să ne oprim
pe aceste căi fatale ale morții:
Doamne, nu ne lăsa în stăpânirea noastră,
Ci salvează-ne de catastrofele iminente. Amin”

Dumnezeu, după ce omul a adus dezordinea în creația care ieșise perfectă, “frumoasă”, din mâinile sale, hotărăște să dăruiască încă binecuvântarea sa asupra “tuturor ființelor vii”. Astfel relațiile între creaturi, alterate de violență, vor putea să fie restabilite, și curcubeul din nori” devine semnul vizibil al acestei posibilități de reconciliere universală: de sus în jos. Exegeții observă că și cuvântul ebraic pe care noi îl traducem cu “curcubeul” se referă mai degrabă la arcul înțeles ca armă de război. Nu-l va mai folosi niciodată.

Dumnezeu suportă încă lumea, în ciuda a toate. Știe că omul va continua să ruineze creația sa, să strice ordinea stabilită, să semene ruine, să se lase dominat de instincte distructive. Totuși Dumnezeu va interveni numai cu bunătatea sa și răbdarea sa. Va cufunda lumea, dar numai cu milostivirea sa Va îneca oamenii, nu cu apele potopului, ci în cele ale botezului (toată liturgia de astăzi se referă la botez). Petru, în lectura a doua, folosește o expresie foarte frumoasă: “Când bunătatea Domnului răbda în zilele lui Noe…” Dar nu numai în acele zile.

Dumnezeu a stabilit să prelungească răbdarea (a sa nu are limite). Răbdarea lui Dumnezeu continuă și astăzi să aibă răbdare…

Armonia regăsită luptând

Armonia, poate fi regăsită, însă, numai printr-o luptă neîncetată și îndârjită. Aceasta ne-o amintește pagina Evangheliei, care are drept cadru deșertul, unde Duhul “îl împinge” pe Isus pentru a înfrunta ispita din partea Satanei. Deșertul, în Biblie, este considerat într-o dublă perspectivă: locul unde se realizează o experiență de intimitate cu Dumnezeu; locul încercării, unde se descoperă ceea ce este în adâncul inimii (Dt 8, 2-3).

Pagina din Marcu se referă la această a doua semnificație (chiar dacă nu este exclusă și prima: este suficient să ne gândim la îngerii care îl slujeau pe Isus). Lecția, pentru noi, apare destul de transparentă: omul trebuie să înfrunte o luptă interioară împotriva forțelor care ar putea să-l facă să devieze de la linia vocației sale de fiu al lui Dumnezeu. Omul reușește să recupereze armonia primitivă (cu Dumnezeu, cu sine, cu toată creația) numai dacă este dispus să coboare pe terenul aspru al luptei cu Inamicul.

Imaginea deșertului – și respectivele ispite – exclude orice interpretare idilică a experienței creștine. Orice spiritualitate adevărată are, aș îndrăzni să spun, o componentă de “sălbăticie”, și nu se poate dizolva într-un intimism vaporos și suspinător. Dacă un creștin dormitează într-o viziune elegiacă, legănat într-un vis mistic, nu vor veni îngerii să-l trezească. Va avea grijă de asta răgetul leului (“Dușmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, căutând pe cine să înghită”, 1 Pt 5,8).

Penultima ispită

Cea mai mare ispită constă în absența ispitelor. Ora cea mai tragică, pentru noi, nu este cea în care vine ispita, ci cea în care ne socotim scutiți de ispită. Dacă Dumnezeu nu mă pune la încercare, o încercare serioasă, pot să mă îndoiesc că are vreun proiect cu privire la mine. Dacă diavolul este departe, am motiv să mă tem că și Dumnezeu este departe. Dacă Adversarul nu mă ia în considerație, trebuie să presupun că și Tatăl nu se ocupă mult de mine. Printre altele, ispita constituie antidotul cel mai eficace împotriva prezumției.

Dostoevski s-a oprit la paginile Evangheliei care relatează ispitirile lui Cristos, găsind în ele tot misterul și sinteza istoriei lumii. Poate să fie istoria oricărui discipol, care este ispitit să parcurgă o cale care să-l îndepărteze de cea a Calvarului, pași care să ocolească Crucea. Trebuie să ne convingem: nu există o altă cale. Unicul drum de străbătut pentru urmașul lui Cristos este cel unde s-au imprimat urmele sângeroase ale Învățătorului. Și nu este deloc o a treia cale.

Vreau să spun, de o parte calea indicată de Dumnezeu, de altă parte cea sugerată de Ispititor, și în mijloc a mea, care merge în zigzag, după cum ne convine, acum într-o direcție acum în cealaltă, acum atingând voința lui Dumnezeu, acum îndepărtându-mă frapant când este prea angajantă, pentru a merge în zigzag, cel puțin pentru un timp, pe cealaltă. Nu. Căile se reduc la două. Nu mai este loc pentru o a treia. Și, dacă sunt coerent, dacă nu vreau să mă înșel pe mine însumi, trebuie să mă conving că drumul este unul singur: cel mai dificil. Deoarece nu există o altă cale, astfel nu este o ultimă ispitire (pentru a mă referi la titlul unui film care a produs ceva zarvă). Nici pentru Cristos n-a fost ultima ispită. Învingând ultima ispită, trebuie s-o considerăm “penultima”. Și așa mai departe.

Cuvinte în așteptare

Timpul Postului reprezintă ocazie favorabilă pentru o revizuire a vocabularului creștin. Este posibil să controlăm cum anumite cuvinte nu au fost cenzurate pentru că ofensau sensul comun al modernității. În ciuda tentativelor repetate, făcute recent, pentru a le reda “vocilor antice”, care trebuie evitate, sunt încă acolo, bogate în semnificații și pentru lumea de astăzi, și mai ales gata de a fi folosite. Nici un tăciune teologic n-a reușit să le măture și să le substituie cu altele mai seducătoare, a se citi, mai puțin obligatorii. Și sfidez eu…Ar trebui șterse pagini întregi din Evanghelie, să fie trimise la topit tone de opere ale celei mai înalte spiritualități creștine (și numai creștine).

Iată-le, deci, mereu la locul lor, după ce au sfidat uzura timpului, dispuse să se ofere oricui pentru a demonstra intențiile serioase în privința lor: mortificare, penitență, convertire, sacrificiu, renunțare, tăcere. Sunt cuvinte serviabile: folositoare pentru viață. Dacă cineva nu are gustul vieții, este mai bine să le ocolească. Sunt în serviciul seriozității. Cine concepe creștinismul ca vorbărie, reprezentare exterioară, nu va reuși niciodată să le iubească. Seriozitatea, totuși, nu înseamnă plictiseală, și nici melancolie.

În ciuda unor reprezentări caricaturale, acele cuvinte, pentru cine le folosește, arată un aspect vesel. Și dacă cineva, după ce le-a însușit, se arată cu un aer trist, chipul “plouat”, trăgând linia, puteți fi siguri că le-a respins. Este vorba de a învinge repugnanța instinctivă, să lepădăm greutatea prejudecăților, alimentate de campanii care le defăimează (sunt acuzate de atentate împotriva mântuirii și a bucuriei, suspectate de practici obscure ilicite, de luat în râs). Dacă rămâi la distanță, ți se par neplăcute. Dar dacă încerci o apropiere personală, îți dai seama că nu te înșeală. Printre altele, îți vor permite să descoperi un teritoriu încă neexplorat din tine însuți, un capitol surprinzător din creștinismul tău.

Din deșert la ciment

Nu este suficient să redescoperim cuvintele clasice ale ascezei creștine. Este interesant să acceptăm că și astăzi sunt persoane care se așează pe urmele tradiției călugărilor din vechime. Mi-ar fi ușor să fac o bogată demonstrație luată dintr-o observare directă din numeroase mănăstiri. Prefer, în schimb, să relatez mici experiențe luate din lumea laicală. La sfârșitul unei cine, patronul unei administrații, în fața insistențelor unor prieteni ca să accepte o cafea sau un lichior, s-a justificat cu cea mai mare simplitate, și fără fală: “Trebuie să mă scuzați, dar soția mea și eu ne-am obligat ca, în perioada Postului, să ne abținem de la cafea și de la alcool…”

Un muncitor, fumător împătimit, mi-a mărturisit că, din același motiv, a eliminat țigaretele. Un tânăr a propus să stingă televizorul când avea în program concursul de care era pasionat. Un altul renunța la ascultarea discurilor rock-star preferate, și să ofere câteva ore pe săptămână – cu acompaniamentul de chitară – unor bătrâni dintr-o Casă de odihnă. O fată s-a hotărât să se mulțumească numai cu săpunul. O casnică și-a propus să se scoale în fiecare zi cu o oră mai degrabă pentru a confecționa haine destinate misionarilor.

Un vizitator obișnuit al birtului, vinerea nu se prezenta pentru nelipsita partidă de cărți. Un băiat a oferit jucăria de care nu se despărțea unui tovarăș mai puțin norocos. Un soț, fără prea mare simpatie pentru feministe, a surprins-o pe soție cu propunerea de a spăla el farfuriile, în fiecare seară până la Paști . Și aș putea continua o bună bucată. Precizez că toate episoadele s-au întâmplat în Postul din anul Domnului 1992. Este frumos să ne gândim că o fărâmă a deșertului “părinților antici” s-a prezentat pe asfaltul și cimentul orașelor noastre.

Ritul latin