Start > Ritul latin > Prima duminică din Post (pentru copii)

Prima duminică din Post (pentru copii)

27 February 2009
1,233 afișări

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia
Duminica I-a din Post (Anul B)

1. Introducere

În timpul Primului Război Mondial, în timp ce bombele cădeau ca o ploaie asupra unui sat din Trevigiano, pe care autoritățile au dat ordin să îl distrugă, o sărmană mamă, încărcată cu obiectele de strictă necesitate, îi împingea înainte pe cei patru copilași care plângeau. Deodată, unul dintre ei, cel mai mare, de nouă ani, strigă:

- Mamă, am uitat catehismul!

Și, hotărât, dă să se întoarcă! A renunțat doar când mama i-a promis solemn că îi va cumpăra un altul.

Devenind mai mari, trebuie să creștem și în responsabilitate față de datoriile noastre familiale și religioase…

2. Tema

Din an în an, tot mai mari, tot mai fideli Domnului.

3. Mesajul zilei

În Postul Mare, trebuie să ne străduim mai mult să contemplăm exemplul lui Isus și să îl imităm.

Pentru a face aceasta, ne gândim la trei cuvinte: Curcubeu, Arcă… și numărul 40.

- Curcubeu. Știți ce spune Biblia despre curcubeu? Dumnezeu îi spune lui Noe și nouă: “Închei o alianță cu voi și cu toate creaturile… Pun curcubeul peste nori și el va fi semn între mine și pământ…”.

- Ca și Noe, să ne amintim de alianța lui Dumnezeu cu noi, revitalizată prin pătimirea și moartea lui Isus, și să ne propunem să ne trăim tot mai bine Botezul.

- Arca. Două arce sunt amintite în Biblie: care? Arca pe care s-a salvat Noe, familia lui și toate animalele… Apoi, arca alianței: cutia sacră în care erau păstrate cele două table ale celor 10 Porunci.

- Pentru a fi fideli alianței cu Dumnezeu, trebuie să observăm cele 10 porunci, aprofundându-le valoarea și fecunditatea pentru noi, mai ales în acest timp al Postului Mare.

- Numărul 40 în Biblie amintește și indică un timp de încercare (cf. Noe, Moise în deșert, Ilie…), timp de ispitire.

- Asemenea lui Isus în deșert timp de 40 de zile, nu trebuie să ascultăm glasul celui rău, ci să ne străduim să împlinim mereu voința Tatălui, care ne vrea fideli, umili, blânzi, ascultători, sobri, înțelegători, caritabili.

Pentru a-i semăna, trebuie să trăim în fiecare zi renunțările și promisiunile de la botez. Vi le amintiți?

- La ritul impunerii cenușii, ni s-a spus: “Convertiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Putem pune puțină cenușă în mâna copiilor și să reflectăm apoi împreună cu ei).

O fetiță sfântă din zilele noastre, Francesca Tomassini din Foligno, la începutul Postului Mare din 1978, lua aceste hotărâri:

- “Cum vreau să îmi trăiesc Postul Mare? Astfel: iubire față de aproapele.

- Să uit de mine însămi pentru alții (generozitate, caritate, în familie și la școală).

- Să renunț la lucrurile comode pentru a-i ajuta pe cei care au mai mare nevoie de mine.

- Să citesc, în fiecare zi, un fragment din Evanghelie, împreună cu mama și cu frățiorul și, dacă este posibil, să îl antrenez și pe tata.

4. Exemple

a) Jocul de dame (Program pentru a reuși în viață).

Într-o zi, rabinul Nahum a sosit pe neașteptate la școală și i-a găsit pe elevi jucând damișah, cum era obiceiul în acea perioadă.

Când l-au văzut intrând, au rămas blocați și s-au oprit din joc. Dar el i-a salutat prietenește și a întrebat:

- Știți regulile jocului de dame?

Și pentru că elevii, speriați, nu deschideau gura, a continuat:

- Vi le amintesc eu.

Prima este: nu se pot face doi pași o dată.

A doua: se poate merge doar înainte, fără posibilitatea de a se întoarce.

Iar a treia: când se ajunge în vârf, se poate merge oriunde și se dublează capacitatea de joc.

Aceste trei reguli sunt valabile și pentru viață!

Copii, ce învățătură mai bună decât aceasta pot să vă dau astăzi?

b) Hercule la răspântie (Pentru a decide urmarea nu a ceea ce place, ci a ceea ce este bun, drept și necesar).

Pe drumul vieții se văzu în fața a două drumuri: unul urca printre stânci și spini; celălalt era drept, printre pomi și flori.

Hercule nu știa pe care să îl aleagă.

Pentru a-l ajuta în alegere, de pe drumul care urca a venit un tânăr cu chipul senin, puternic și, în același timp, simplu, care i-a spus:

- Vino cu mine. Vei avea de făcut eforturi, dar la sfârșit vei fi mulțumit.

Hercule l-a întrebat:

- Cine ești?

Tânărul i-a răspuns:

- Sunt Datoria.

În schimb, de pe celălalt drum a venit un tânăr gras, cu fața vlăguită și cu un gest de invitație. A spus:

- Vino cu mine. Nu va trebui să faci eforturi; viața ta va fi mereu un joc și o sărbătoare.

Hercule l-a întrebat:

- Care este numele tău?

Tânărul i-a răspuns:

- Eu sunt Plăcerea!

Hercule a reluat:

- Ce îi oferi la sfârșit celui care te urmează?

Întrucât nu a primit răspuns la această întrebare, ci numai o invitație la bucurie, Hercule s-a hotărât să aleagă calea dificilă a Datoriei.

c) Un mic albanez (Învingerea ispitelor “consumismului”).

Mă plimbam pe sub porticul din Piața Cavour, la Ancona, unde se opresc deseori cerșetorii. De câtva timp, s-a aciuat acolo un micuț albanez de 12 ani, care trăiește din pomenile trecătorilor.

Mi s-a adresat și mie, cu cererea lui, aproape în italiană. În schimbul unei monede de 500 de lire mi-a dat o iconiță cu sfânta Maria Goretti.

În timp ce mă îndepărtam, m-a întrebat dacă pot să îi fac rost de o pereche de pantofi uzați. În picioare avea o pereche de pantofi rupți în mai multe locuri.

L-am invitat atunci să mă urmeze la un magazin din apropiere. Vânzătoarea ne-a arătat o pereche de pantofi foarte frumoasă, la preț redus, de la 99.000 la 69.000 de lire. Băiatul i-a întors în mâini, apoi, zâmbind, a exclamat: “Nu, aceștia costă prea mult!” Aș fi putut să insist să îi ia, dar am preferat să îl las liber să se comporte în conformitate cu sensibilitatea și inteligența lui.

Răbdătoare, vânzătoarea a dispărut după tejghea pentru a se întoarce imediat cu o altă pereche de pantofi, foarte frumoși, la prețul de 45.000 de lire. Micul albanez, după ce i-a învârtit și pe aceștia în mână, zâmbindu-mi, mi-a spus din nou, “Nu, sunt prea scumpi”.

Dându-și seama care este situația, vânzătoarea a adus o pereche care costa doar 19.000 de lire. Băiatul, vizibil fericit, după ce i-a pus în picioare și mi-a mulțumit, a zburat să își reia locul de muncă.

Am plecat emoționat. Acel micuț albanez mi-a dat în schimbul darului meu o generozitate și mai mare. Știuse să renunțe la ceva frumos, ca să nu mă determine să cheltuiesc mult. Și totuși, eram doar unul dintre numeroșii trecători, un simplu necunoscut pe care, totuși, el, cu inteligența lui vie, l-a tratat ca și cum ar fi fost tatăl lui…

Ritul latin