Predici

Paşte înseamnă trecere; trecere de la moarte la viaţă, de la păcat la virtute, de la întristare la bucurie: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Aleluia. L-au luat pe Domnul din mormânt Tatăl şi Duhul Sfânt şi ni l-au dat viu pentru a ne bucura.

Azi în întreaga Biserică răsună vestea pascală: Cristos a înviat; el trăieşte dincolo de moarte, el este Domnul celor vii şi al celor morţi. Din «noaptea mult mai luminoasă decât ziua», cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu, care a creat cerul şi pământul şi l-a plămădit pe om după chipul şi asemănarea sa, ne cheamă la o viaţă nemuritoare. Creatorul a toate ne cheamă în chip special pe noi prin Omul cel nou, prin Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei, Fratele nostru mai mare înviat din morţi. (cf. MAC p. 335).

În mormânt, Întemeietorul şi Împlinitorul credinţei (Evr 12, 2) n-a murit, ci s-a odihnit privindu-şi trupul martirizat pe Calvar inspirându-i încredere în atotputernicia Duhului dătător de viaţă spre a recăpăta strălucirea Taborului, spre a oferi Tatălui motiv de bucurie, spre a putea striga cu mai multă putere peste veacuri, până la noi: Sunteţi salvaţi! Bucuraţi-vă!

Sfântul Petru ne invită la bucurie (Lectura I-a: Fap 10, 34a-37. 43). Chiar dacă noi cunoaştem, ne spune sfântul Petru, chiar dacă pe noi ne-a ales şi ne-a destinat să-i vestim învierea, Cristos este pentru fericirea tuturor, numai să nu uităm că toţi vom fi judecaţi asupra acestei chemări la credinţa în înviere, deoarece ea constituie culmea Revelaţiei, culmea mântuirii; numai prin ea ne găsim pacea cu Dumnezeu, fiindcă numai prin înviere Isus este Domnul tuturor, fiindcă a fost uns cu Duhul Sfânt (Is 61, 12) şi numai acei care cred în învierea lui sunt iertaţi de păcatele lor.

În Evanghelia zilei (In 20, 1-9) în prim plan apare Maria Magdalena, iertată de păcate şi vindecată de infirmităţile trupeşti, vine la mormânt cu speranţa vagă într-o minune, dar dezolarea este completă: mormântul este gol… Aleargă la Petru şi Ioan şi le dă de ştire. L-au luat pe Domnul din mormânt. Mortul a dispărut. Ce-i de făcut? Petru şi Ioan aleargă şi găsesc mormântul gol, văd în schimb giulgirile care le încurcă şi mai mult gândurile: De ce să-l fi luat cineva fără pânzele care îl acopereau?.. Ucenicul pe care îl iubea Isus vede şi crede. Ce crede?.. Că Isus a înviat?.. Nici unul dintre ei n-a înţeles – plecând de la cunoaşterea Vechiului Testament – că Isus trebuia să învie din morţi (cf. CBL p. 1429). Această înţelegere a Scripturii le va veni mai târziu, când Duhul Sfânt le va lumina minţile; acum crede în ceea ce spusese Maria Magdalena că: cineva l-a luat pe Isus din mormânt. Faptul învierii este un adevăr atât de mare, atât de extraordinar, că nu se putea deduce dintr-un mormânt gol, ci bănui doar, din giulgiurile lăsate, că n-a fost furat. Numai întâlnirea personală cu Isus viu le putea pune în suflet o credinţă şovăitoare la început şi tot mai puternică atunci când îl vor vedea mâncând şi bând, mergând şi vorbind alături de ei, aşa cum făcuse înainte de înviere… Acest lucru ţine să-l sublinieze sf. Petru: Dumnezeu i-a dat să se arate, nu întregului popor, ci nouă care am mâncat şi am băut cu el după învierea lui din morţi. Petru nu pune rugăciunea ca mărturie a învieri, ci mâncarea şi băutura; rugăciunea, pe de o parte este o componentă a postului, iar pe de altă parte constituie o exaltare a sufletului; mâncarea şi băutura, pe lângă faptul că sunt dovezi palpabile care dau o certitudine fizică, sunt simbolul bucuriei, comuniunii, împăcării, recuperării forţelor pentru o viaţă nouă, prefaţează Euharistia şi împărăţia veşnică, ospăţul la care Isus înviat le va sluji celor care cred şi învie împreună cu el: Cine crede în mine are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi; Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6, 40. 54).

Prin învierea lui Isus se realizează marea şi secreta speranţă a omenirii. În Isus, germenul vieţii divine, pus de Dumnezeu încă din actul zămislirii în sânul Fecioarei, atinge o maturitate personală unică, fiindcă în el locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, cea a Unului-Născut Fiu al lui Dumnezeu. În Isus, întreaga omenire vede realizată, prin darul lui Dumnezeu, acea mare şi secretă speranţă a unui pământ nou şi a unui cer nou în care lumea să trăiască fără suspine şi fără lacrimi, în care să domnească pacea, dreptatea, bucuria şi viaţa fără umbre şi fără teama sfârşitului.

Chiar dacă moartea va continua să-şi “facă de cap” o bună bucată de vreme, chiar dacă păcatul din «misterul nelegiuirii» va continua să-şi exercite presiunea nefastă asupra sărmanei noastre existenţe vremelnice, credinţa păstrează în noi bucuria: păcatul şi moartea au fost înfrânte de Isus şi în existenţa noastră au căpătat un sens acceptabil: se înscriu într-un plan plin de înţelepciune şi de iubire al lui Dumnezeu, de aceea nu trebuie să ne mai producă groază, fiindcă aparţin de lumea cea veche de care am fost eliberaţi (cf. MAC p. 335-336).

Dar, nu trebuie să uităm, că învierea este un dar gratuit pentru credinţa şi speranţa noastră, aşa cum ne spune sfântul Petru: Şi voi, datorită operei sale (învierii) credeţi în Dumnezeu, care l-a înviat dintre cei morţi şi i-a dat gloria şi astfel credinţa voastră şi speranţa voastră s-au fixat în Dumnezeu (1Pt 1, 18-21). Această înviere noi nu trebuie să o aşteptăm ca pe para mălăiaţă, stând cu gura căscată şi cu mâinile în sân, fiindcă, spre deosebire de viaţa naturală, care ne-a fost dată fără consimţământul nostru, în noua existenţă se poate intra numai printr-o adeziune conştientă şi liberă faţă de propunerea care ne este adresată spre a ne renaşte prin convertire şi botez. Pentru fiecare dintre noi, Paştele trebuie să fie trecerea de la un fel de a trăi la alt fel; este o ieşire din Egipt şi o scufundare în Marea Roşie şi un pelerinaj prin pustiu până în ţara făgăduită. Într-un cuvânt: viaţa de pe pământ constituie exodul din această lume spre Tatăl (cf. In 13, 1; Lc 9, 31), urmându-l pe Cristos, Capul noului popor al Tatălui, animaţi de suflul vital al Duhului Sfânt. Botezaţi în moartea şi învierea sa, trebuie să învăţăm să umblăm în viaţa cea nouă a fiilor lui Dumnezeu. Ştim noi, oare, câte exerciţii grele fac astronauţii care vor să se lanseze în cosmos? Exodul nostru durează pe tot parcursul vieţii, până la maturitate, până la ultima “trecere” în veşnicie prin poarta morţii. Cât trăim trebuie să ne exersăm în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, deoarece la sfârşit vom fi judecaţi asupra iubirii (cf. MAC p. 335-336), fiindcă Isus din iubire faţă de Tatăl şi faţă de noi a înviat.

Îndemnul apostolului Paul de a căuta cele de sus (Col 3, 1-4) este un îndemn la smerenia care înalţă, este un îndemn la iubirea care înflăcărează şi flacăra se înalţă; îndemnul de a părăsi drojdia veche (1Cor 5, 6-8) înseamnă desprinderea de păcat, de cele lumeşti, de omul cel vechi condus de instincte animalice.

Iată: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, pregustând în Cristos euharisticul propria noastră înviere.

Ruga noastră spre tine, Doamne, o înălţăm zicând: Dumnezeule, care, prin biruinţa Fiului tău unul-născut asupra morţii, ne-ai deschis astăzi porţile vieţii veşnice, dă-ne, te rugăm, harul ca, sărbătorind învierea Domnului, să înviem, prin înnoirea Duhului în lumina vieţii (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin