Predici

Când Isus a intrat în Ierusalim spre a duce la bun sfârşit opera mântuirii prin Misterul Pascal, cei care îl cunoşteau, şi chiar copiii care nu-l cunoşteau decât din auzite, l-au primit cu osanale. Mulţi erau şi cei care se întrebau: Cine este acesta care vine călărind pe măgăruş?.. De ce vine?.. Ce vrea?..

Un copil de cinci ani îl tot întreba pe tatăl său, care era profesor universitar, de toate: De ce învaţă; de ce scrie; de ce nu se joacă; de ce şi alţi zeci de ce… Tatăl, ca să nu-l tot plictisească şi să-l lase în pace spre a-şi pregăti cursurile, a rupt o hartă şi i-a dat-o fiului zicând: Dacă reuşeşti să refaci harta, vom merge în excursie la munte. Ai aici bandă de lipit; mergi în camera vecină şi apucă-te de treabă! Spera să-l lase în pace câteva ore, dar numai după un sfert de oră, copilul se întorce biruitor, cu harta refăcută total şi bine, spre necazul tatălui, care l-a întrebat: Cum ai reuşit atât de repede? Copilul răspunde: Am văzut că pe spatele hărţii era un chip de om. Am refăcut chipul omului şi aşa s-a refăcut harta lumii întregi. Şi tatăl a trebuit să-şi ţină promisiunea.

Isus intră în Ierusalim ca rege, Fiul lui David. Vrea să refacă, nu numai harta lumii, harta pământului, ci chiar a Cosmosului întreg, care a fost deteriorat de păcatul îngerilor răi şi al oamenilor. Cu ce va începe? Cu chipul omului, cu chipul său desfigurat de răutatea oamenilor. Aici va fi redus la chipul sclavului, va fi zdrobit ca un vierme, desfigurat, răstignit şi omorât… Aici va reuşi refacă chipul şi asemănarea sa cu Fiul lui Dumnezeu prin înviere, va reface harta lumii prin refacerea chipului omului, va schimba faţa pământului şi apoi va schimba faţa timpului în care va pune chipul unui cer nou şi al unui pământ nou (cf. Ap 21, 1.5).

Evanghelia de azi (Mc 14, 1-15, 47), numită Patima Domnului nostru Isus Cristos după evanghelistul Marcu, ne ajută să-l cunoaştem şi să-l urmăm pe calea umilinţei, singura cale prin care a reuşit să refacă harta lumii conform cu planul mântuirii voit de Dumnezeu.

Mai întâi de toate evanghelistul Marcu prezintă pătimirile lui Isus ca pe o realitate, spre a da siguranţă. El se referă la trei martori oculari pe care îi citează de cinci ori: Petru, Iacob şi Ioan.

Numai Marcu prezintă crucea drept un scandal pentru ucenici şi, vorbind despre totala lor neînţelegere faţă de destinul Mântuitorului, vrea să trezească în fiecare cititor credinţa prin care poate ajunge să înţeleagă că tocmai umilinţa şi moartea lui Isus îi descoperă dumnezeirea, fiindcă un alt martor ocular, centurionul roman, văzându-l murind în felul acesta, a exclamat: Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu (cf. MAC p. 264).

«Omul moare cum trăieşte». Această sintagmă vrea să spună că moartea descoperă sensul vieţii şi viaţa descoperă sensul morţii. Isus a murit dumnezeeşte şi ne-a descoperit că sensul vieţii izvorăşte din sensul divinităţii, iar sensul morţii este de a ne integra în sensul vieţii dumnezeeşti. În acest sens înţelegem rugăciunea pe care am făcut-o la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma întru răbdare şi astfel să ne învrednicim a fi părtaşi de învierea sa!. Deci, numai refăcând în noi chipul lui Cristos, vom ajunge la înviere cu Cristos. Doamne, se ruga un bun creştin chinez, lumea este rea, tu fă-o mai bună, începând cu mine!

Prima lectură (Is 50, 4-7) ne arată că atunci când credinţa dă sens vieţii, omul rămâne statornic în orice încercare. Dacă se caută sensul vieţii numai cu puterea raţiunii, acesta rămâne în faţa unui orizont întunecat de umbrele durerii şi ale morţii. La întrebările: De unde venim?.. Încotro ne îndreptăm?.. ne poate răspunde numai slujitorul lui Iahve: Domnul Dumnezeu este alături de mine şi din acest motiv nu voi rămâne de ruşine.

Limbajul acestui slujitor este cel al unui ucenic, al unuia care primeşte şi transmite cele primite, este ca o verigă solidă în tradiţie. Cu cuvântul său, pe care l-a primit şi care este puterea lui Dumnezeu, susţine pe cel care este obosit. Această forţă de susţinere se datorează inspiraţiei divine, sugerată de imaginea trezirii dis-de-dimineaţă, adică sensul existenţei noastre a fost pus de Dumnezeu în firea omului din prima clipă a creaţiei şi revelat prin oamenii aleşi de el. Oamenii care nu-şi cunosc menirea sunt aceia care nu-şi pleacă urechea la glasul trecutului, deoarece, aşa cum va accentua mai târziu Apostolul neamurilor, Credinţa este din cele auzite (Rom 10, 17), de aceea nu înţeleg rostul prezentului şi nici al viitorului întregii omeniri în care Cristos este speranţa noastră (1Tim 1, 1). Refăcând în noi înşine chipul slujitorului lui Iahve, vom reface harta întregii lumi, întregii istorii, întregului timp rupt din veşnicie.

Lectura a II-a (Fil 2, 6-11) are un scop bine definit în liturgia cuvântului de azi: ca să domnească smerenia, iubirea şi armonia între fraţi este necesar să avem aceleaşi sentimente care au fost în Cristos Isus (2, 1-5). Isus, ca adevărat slujitor suferind, a trăit condiţia umană până la moartea tragică de pe cruce spre a ne înţelege pe noi în condiţia noastră şi spre a ne face capabili să-l înţelegem pe el în condiţia dumnezeirii sale.

Sfântul Paul pune în evidenţă în acest imn, care stă la baza oricărei teologii cristologice şi ecleziale, că Isus Cristos este Domnul, Biruitorul păcatului şi al morţii, Stăpân al slavei şi Cap al Bisericii, adică Izvor de viaţă supranaturală care se revarsă în tiparele istoriei fiecărui credincios. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru a deveni Fiul omului, arată că Dumnezeu însuşi s-a implicat în sensul vieţii noastre spre a-i da un scop bine definit şi că ţinta va fi atinsă cu toată siguranţa, fiindcă în joc va fi mereu atotputernicia lui, chiar dacă condiţia umană ar ajunge mai prejos de condiţia sclavului, fiindcă prin Isus capătă sensul deplin: este destinată învierii şi vieţii veşnice.

În concluzie se pune problema: în mod practic, cum putem ajunge să avem în noi aceleaşi sentimente care au fost în Isus Cristos şi cum îl putem urma pe calea umilinţei?

Iată răspunsul: «Influenţa dumnezeieştii liturghii (pe care o vom celebra în continuare) asupra sufletului este mare şi se imprimă public, în faţa ochilor tuturor, dar şi în secret. Credinciosul, care ascultă glasul diaconului şi urmăreşte cu atenţie acţiunile liturgice, câştigă în inimă nouă şi nobilă dispoziţie. Preceptele lui Cristos îi devin realizabile cu uşurinţă, jugul lui Cristos îi devine plăcut, greutatea sa – uşoară. Iese din biserică, unde a participat la cina iubirii divine şi consideră pe toţi ca fraţi. De aceea, cine vrea să crească în iubire, să participe cât mai frecvent posibil la liturghia divină. Influenţa sa poate fi imensă, certă, dacă omul este gata să o asculte şi să o practice în viaţă» (Tomás Spidlik SJ. Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa Iaşi 1994, p. 468).

Prin sfânta Liturghie retrăim Misterul pascal: patima şi învierea Domnului nostru Isus. Să repetăm deseori invocaţia de la psalmul responsorial: Inimă nouă, crează în mine, Dumnezeule, convinşi fiind că numai cu o inimă nouă, realizată în virtutea noului legământ pecetluit în Misterul pascal, putem să ne bucurăm de învierea Domnului nostru Isus Cristos.

pr. Anton Dancă Ritul latin