Start > Ritul latin > Vrem să-l vedem pe Isus

Vrem să-l vedem pe Isus

27 February 2009
1,157 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a V-a din Post (Anul B)

Marilor autori antici (Eschil, Sofocle, Virgil, Ovidiu etc) și chiar celor mai moderni le putem cunoaște sufletul, îi putem vedea, din și în operele lor. Pe Isus îl putem cunoaște din capodopera scrisă cu proporiul sânge pe lemnul Crucii: Când voi fi înălțat, toate le voi targe la mine, la cunoașterea Mea și cine mă va cunoaște pe mine, îl va cunoaște pe Tatăl. Un tablou renumit îl prezintă pe Isus răstignit pe Calvar și în spatele crucii pe Tatăl care susține crucea. Vrea să spună că Tatăl însuși este răstignit cu Fiul pe lemnul revelației divine care devine smenul tăriei și puterii lui Dumnezeu (cf. Rom 1, 16).

Câțiva greci îl caută și vor să-l vadă pe Isus (In 12, 20-33). De obicei grecii caută înțelepciune (1Cor 1, 22). Structura lor religioasă este foarte raționalistă (dacă ne amintim de Teodicea lui Aristotel și Platon). Grecii antici respingeau învierea morților ca fiind nedemnă de om și chiar absurdă, fiindcă prin înviere ar însemna să-și reia trupul cu suferințele lui care constituie o povoară continuă în cârca rațiunii și apoi ar duce la o aglomerare atât de mare de oameni pe pământ că s-ar călca în picioare unui pe alții.

De ce s-a bucurat Isus la veste că grecii îl caută?

Venirea lor la Isus arată insuficiența rațiunii în fața misterelor vieții; că înțelepciunea lor este nebunie înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce ei consideră “absurd și nedemn” se arată înțelepciune divină prin Cruce (1Cor 1, 18-25) care va sta de-a pururi la temelia noii alianțe dintre Dumnezeu și oameni.

Bucuria lui Isus în fața acestui plan divin se transpune în rugăciune: Părinte, premărește numele tău!, adică: Preamărește Numele pe care tu mi l-au dat; «Și numele lui va fi Isus» (Lc 2,21). Isus cere premărirea numelui său prin înțelepciunea Crucii. Unei astfel de rugăciuni Tatăl îi răspune: L-am premărit și îl voi premări. L-a premărit în actul Întrupării și-l va premări în Misterul pascal, dându-i un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt (Fil 2, 9 ș.u).

În numele lui Isus înțelepciunea lumii își va pleca ghenunchii. Acest adevăr îl exprimă Isus în cuvintele Acum s-a făcut judecata acestei lumi; principele neascultării va fi dat afară din inimile oamenilor și eu, prin ascultarea față de Tatăl de a urca pe Cruce, îi voi atrage pe toți la mine, la ascultare, adică la înțelepciunea inimii, la iubire, la cunoașterea iubirii Tatălui pe care a pus-o la temelia noii alianțe.

Iată, toată lumea s-a luat pe urma lui (In 12, 19), toți vor crede în el (id. 11,48). Teama iudeilor intuia forța Crucii lui Isus. Și, cum spune sintagma: «De ce te temi, de aceea nu scapi», fiindcă tocmai ei vor fi instrumetele inconștiente de care Dumnezeu se va folosi pentru ca toți să meargă după el, fiindcă L-au răstignit.

Orice nebunie are o doză mai mare sau mai mică de mister, pe când nebunia Crucii este atât de mare încât poate cuprinde un mister de necuprins, pe Dumnezeu în misterul iubirii sale. Misterul este acela care fascinează facultățile spirituale ale omului, care îl pune în contradicție cu sine însuși, așa cum spune cineva care privea la niște pachete mari și frumos ambalete: Nu mă interesează ce este în ele, dar vreau să știu. În fața misterului lui Cristos grecii nu puteau rămâne indiferenți: nu-i interesa, dar voiau să știe, să vadă, să acumuleze știința experimentală prin văz. Numai că înțelepciunea lui Isus, înțelepciunea Crucii fiind, nu se dobândește prin văz, ci prin credință. De aceea se pare că Isus nu le-a satisfăcut cerința. Evanghelistul nu amintește de nici un fel de întâlnire dintre Isus și greci. Isus i-a lăsat să-l vadă pe el prin ucenicii săi după învierea sa. Misterul ucenicilor le putea descoperi misterul său: înțelepciunea Crucii care își are izvorul din inițiativa lui Dumnezeu și se revarsă în lume prin darul credinței: Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl (In 14, 9). Descoperirea acestui mister începe pe Calvar odată cu despachetarea de trup. Tocmai pentru acest motiv al despachetării spune Isus că a sosit ceasul său, ceasul pătimirii glorioase din care orice grec, orice păgân, asemenea soldatului care i-a străpuns coasta, poate constata că mortul este mai mult de cât viu și poate proclama cu toată convingerea: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27, 54; Mc 15, 39; Lc 23, 47).

Evanghelistul Ioan ține să facă această remarcă asupra glasului venit din cer, că nu era destinat lui Isus, care toate le știa, ci pentru cei care vor crede în El, ca să știe că Tatăl este sufletul tuturor faptelor lui Fiului, că le aprobă și se identifică cu ele. Alții n-au auzit acel glas datorită faptului că nu erau credincioși (cf. CBL p. 1384). Dacă grecii l-au auzit, n-au mai trebuit să insiste să-l vadă pe Isus, fiindcă au putut experimenta pe viu inferioritatea înțelepciunii lor, cu atât mai mult cu cât și zeii le cereau îmbrățișarea suferințelor pentru a ajunge la înțelepciune (cf. CBL p. 1779).

Lectura a II-a (Evr 5, 7-9) spune că Isus a învățat ascultarea și a devenit cauză de mântuire veșnică. A învăța înseamnă a afla ceva ce mai înainte nu se știa. Isus cunoștea ascultarea divină prin nașterea din veci din Tatăl, dar pe pământ, ca Fiul omului, a învățat ascultarea ca pocăință datorată păcatului. Ne având păcat, Isus nu cunoștea suferința, dar, ascultând din veci chemarea Tatălui, a luat asupra sa păcatele oamenilor și a învățat ce este ascultarea care aduce armonia frântă de păcat. «Păcatul înseamnă uitarea lui Dumnezeu și prezența creaturilor în mintea noastră, fără a le perecepe înțelesul, datorită căruia omul se mișcă pe terenul ateismului practic» (Tomas Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași 1996, p. 58). «Ceea ce este cel mai trist în această stare e că omul pierde încrederea în sine însuși. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcătosul a pierdut simțul de a fi capabil să își stăpânrească singur propriile patimi» (id. 59). «Cel care a pierdut scumpă aducere aminte de Dumnezeu pierde și conștiința propriului păcat și este incapabil de a spune: Doamne Isus Cristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!. Ne putem închipui o nenorocire mai mare?» (id. p. 60). Dar, pentru a ajunge să înțelegem noi toate acestea, a trebuit ca Isus să învețe ascultarea, ca Tatăl să poată pune în inimile noastre legea noii alianțe și să nu-și mai amintească de păcat, așa cum ne-a făgăduit prin profetul Ieremia (Lectura I-a; 31, 31-34).

Sensul sufletului îl găsim în legea iubirii scrisă de Dumnezeu în inimă. Vechea alianță avea în vedere sensul trupului și se baza pe legea conservării naturale: Dacă vei asculta, îți voi înmulți neamul ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării (Gen 22, 17). Noua alianță se bazeză pe cunoaștere, pe înlăturarea păcatului, a acelei structuri naturale despre care am amintit în duminica trecută, conform învățăturii sfântului Paul, omul se naște incomplet ca ființă voită de Dumnezeu, și se realizează prin propria trăire istorică bazată pe acea cunoaștere pornită din inimă, din iubire. Prin urmare, cuvântul spus de Isus: Tatăl meu lucrează și eu lucrez (In 5, 17) vrea să spună că iertarea nelegiuirii și uitarea păcatului fac parte din planul creației lui Dumnezeu și cere cooperare din partea omului. Conlucrarea omului își găsește plinătatea în Cristos, el este INIMA întregii omeniri în care a Dumnezeu a revărsat toate comorile înțelepciunii și ale ștoiinței (Col 2,3), prin el Dumnezeu este Dumnezeul inimii noastre și noi poporul său, așa cum bine o recunoaște Autorul Scrisorii către evrei (9, 11), că Isus a apărut în perofeția lui Ieremia ca preotul bunurilor viitoare și de sfântul Paul în Scrisoarea către corinteni când la Cina de taină a luat paharul, zicând: Acest pahar este noul legământ, în sângele meu și cooperarea noastră este recerută de Isus în continuare: Ori de câte ori veți face aceasta, s-o faceți în amintirea mea! (1Cor 11, 25).

«În timpul riturilor, misterele vieții și ale patimilor Domnului nu sunt doar comemorate, ci sunt prezente în misterele Bisericii, astfel că la Crăciun, Isus se naște cu adevărat și la Paști învie din morți [...], aici este vorba de retrăirea realității trecutului devenit veșnic. [...]. Din Euharistie, această misterioasă și eternă forță pătrunde, progresiv, în toate riturile și rugăciunile Bisericii, pentru că în toate, într-un anumit mod, Cristos este prezent» (Tomàs Spidlik, Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa, Iași 1994, p. 469).

Doamne, Dumnezeul nostru, ne-am rugat la începutul acestei sfinte liturghii în care ne pregătim să împlinim porunca lui Isus de mai sus, te rugăm, ajută-ne să-l urmăm cu bucurie pe Fiul tău, care din iubire și-a dat viața pentru mântuirea lumii.

Dacă Isus și-a dat viața pentru mântuirea lumii, înseamnă că ne iubește și datoria noastră este să-l ascultăm, să-l urmăm cu bucurie, cu iubire și la rândul nostru să ne jertfim pentru mântuirea fraților noștri. Toate le facem când ne împărtășim, deoarece răspundem mereu alianței veșnice inițiată de Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

Ritul latin