Predici

Postul este pentru a fi «lumină». Rugăciunea de la începutul Liturghiei se îndreaptă spre cer pentru a dobândi lumina, harul: Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă, te rugăm, poporului creştin harul să iasă cu credinţă vie şi evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui care se apropie.

Harul realizează minunea împăcării neamului omenesc şi ne ajută să ieşim cu credinţă vie şi evlavie generoasă în întâmpinarea lui Isus înviat.

Lecturile ne îndrumează pe calea care duce spre har.

Dumnezeu este mereu în căutarea omului. Tu îmi întinzi cursă ca unui leu, strigă Iob din chinul său. Citind Scriptura avem impresia că Dumnezeu se teme ca nu cumva să rămân singur şi de aceea şi-a ales omul ca să-l ajute, să-i ţină de urât. Adame, unde eşti? (Gen 3,9), strigă Dumnezeu după primul om care s-a ascuns prin tufele paradisului şi a căutat să se identifice cu întunericul umbrelor pădurii. Acest strigăt nu s-a stins şi ecolul său trece din munte în munte şi din veac în veac prin negura istoriei. Dumnezeu rămâne credincios omului, îl caută în toate ungherele pământului, fiindcă îl iubeşte aşa cum numai el ştie să iubească cu puterea şi gingăşia unui Tată veşnic (cf. MAC p. 203).

Evanghelia de azi (In 3, 14-21) ne arată că două lucruri stau la baza lumii şi a istoriei omenirii: iubirea lui Dumnezeu şi ascultarea lui Cristos: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut şi Fiul omului a acceptat să vină în lume şi să fie ridicat pe lemnul Crucii, ca şarpele lui Moise din deşert, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa de veci. Figura misterioasă a Fiului omului este mereu inseparabil unită cu ideea judecăţii, aşa cum ne apare pentru prima dată în cartea lui Daniel (7,13-14) când îşi face apariţia triumfală în faţa tronului de judecata al lui Dumnezeu. Prin această expresie de Fiu al omului, pe care Isus şi-o asumă, vrea să arate că Dumnezeu l-a cooptat în actul suprem al judecăţii, al atotştiinţei, al atotstăpânirii, fiindcă îl iubeşte mai presus de orice şi faptul că l-a trimis în lume spre a o mântui, este dovada supremă a iubirii faţă de noi, ca noi să-l cunoaştem (cf. In 1, 18) şi prin această cunoaştere să ajungem în stăpânirea vieţii veşnice (cf. In 17, 3). Această judecată nu comportă un proces din care omul iese mototolit, condamnat, ci apărat, eliberat, înălţat. Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1, 26), trebuie, la rândul său, să judece toate prin prisma cu care este judecat, prin prisma iubirii şi să-l accepte pe acela pe care Dumnezeu l-a arătat la tronul său drept vrednic de cea mai înaltă preţuire şi iubire. Ne dovedim înţelepţi în judecată când credem în el, fiindcă cine iubeşte se mântuieşte. Dacă mentalitatea iudaică despre judecată era aceea că ea va avea loc la sfârşitul veacurilor, când toţi oamenii, fără excepţie, vii şi morţi, vor fi adunaţi în faţa tribunalului divin, idee expusă şi în evangheliile sinoptice, sfântul Ioan accentuiază caracterul particular şi importanţa deosebită a judecăţii care, deşi va atige culmea în viitor, ea a început acum şi aici: se desfăşoară prin atitudinea şi decizia umană, care sunt descrise prin simbolismul luminii şi întunericului. Prin lumină şi întuneric Ioan nu vrea să pună în evidenţă un dualism absolut (un zeu al binelui şi unul al răului) care ar sta la originea lumii, dualism metafizic, ci este un dualism moral, un dualism asupra căruia trebuie să ne îndreptăm judecata şi să luăm o decizie în cunoştinţă de cauză. Ce este mai bine: să fii sau să nu fii?.. să fii lumină sau să fii întuneric?.. să fii cu Dumnezeu sau să fii împotriva lui?.. Pentru a avea posibilitatea unei hotărâri juste într-o astfel de judecat, Isus a venit în lume ca putrător al judecăţii lui Dumnezeu: ca lumea să fie mântuită prin el. Cel ce crede în el nu este osândit, dar cel ce nu crede s-a şi osândit. Credinţa dă înţelepciunea judecăţii, ne introduce în logica divină a iubirii.

Acest fel de a lucra a lui Dumnezeu în istorie provoacă o criză datorată credinţei, fiindcă în faţa descoperirilor iubirii lui Dumnezeu oamenii se dezbină între ei: în loc să se judece fiecare pe sine, judecă pe alţii, adică se înstrăinează de adevăratul concept al «înţelepciunii inimii».

Unde se poate ajunge din cauza acestei judecăţi strâmbe?

Ne-o arată prima lectură (2Cron 36, 14-16. 19-23). Infidelitatea poporului lui Iuda faţă de dreptate (nu-şi plăteau datoriile unuii altora) are ca urmare distrugerea cetăţii sfinte, a templului, precum şi exilul şi alte evenimente tragice. Infidelitatea faţă de aproapele duce la infidelitate faţă de Dumnezeu: lipsa de observare a repausului sabatic. Surzenia faţă de apelurile repetate ale profeţilor, care chemau la convertire, i-a dus la pierderea libertăţii, la sclăvie.

Faptul că episodul biblic se termină cu decretul dat de Cirus asupra restaurării care va urma după exil, apărând ca o speranţă, este de fapt o pedeapsă morală în plus, fiindcă şi exilul l-au petrecut cârtind. Pedeapsa morală constă în aceea că iniţiativa lui Iachwe va fi continuată de un păgân, ca şi cum din rândul evreilor nu s-ar găsi nici un om vrednic de încrederea Domnului, atât de mult s-a degradat relaţia dintre popor şi Dumnezeu. Este o ruşine pentru ei, ca la chemările nenumărate ale lui Dumnezeu făcute prin profeţi, să nu răspundă; şi un păgân, Cirus, la o singură chemare, răspunde cu atâta disponibilitate şi generozitate. Isus va avea cuvinte de admiraţie faţă de credinţa unui păgân: Adevăr vă spun: la nimeni din Israel n-am găsit atâta credinţă (Mt 8, 10).

Problema care se pune judecăţii noastre este: evreii au rămas orbi şi surzi în faţa profeţilor, dar noi vedem şi auzim chemarea lui Dumnezeu care ne vine prin Fiul său?

Răspunsul îl putem găsi în lectura a II-a (Ef 2, 4-10), în contextul versetelor antecedente referitoare la oameni rebeli trăind departe de Domnul şi urmând pe principele puterilor din aer.

Sfântul Paul s-a adresat odinioară efesenilor, dar acum ni se adresează nouă şi vrea să ne spună că: înainte de explozia harului, dar gratuit al lui Dumnezeu, efezenii umblau ca şi ceilalţi oameni din lume, urmând pe pricipele puterilor din aer, pe acel duh care acum acţionează în oamenii răzvrătiţi. Conform viziunii asupra lumii la cei din vechime, stăpânirea aerului se întindea de la pământ şi până la lună; dincolo începe regiunea eterului în care se mişcau astrele. Iudaismul primar aşeza în această regiune a aerului reşedinţa demonilor. Satana era şeful care avea stăpânirea şi puterea asupra aerului. Acest concept este confirmat de felul de a vorbi al lui Isus: Am văzut pe satana căzând ca un fulger din cer (zona aerului) (Lc 10, 18). Scriptura nu face cosmologie, ştiinţă, ci cateheză şi de aceea foloseşte cuvintele şi conceptele care erau la ordinea zilei.

Expresia de oameni rebeli, folosită de sfântul Paul, arată pe acei oameni care sunt la o distanţă oarecare de Dumnezeu; depărtarea nu constituie întotdeauna o vină din partea omului, face parte dintr-o structură naturală. Pentru depăşirea acestei distanţe însuşi Dumnezeu este acela care are iniţiativa prin chemare; omul are datoria să asculte. Neascultarea înseamnă mărirea distanţei faţă de Dumnezeu. Viziunea existenţială a omului, după sfântul Paul, este aceea a unei fiinţe care se naşte incompletă şi că trebuie să se realizeze prin propria trăire istorică. Sensul fundamental al istoriei este dat de sus. Dumnezeu este acolo sus şi-i oferă omului un dar – harul – care, în mod concret, duce spre împlinirea deplină prin înviere. Suntem în realitate lucrarea sa, creaţi în Cristos Isus pentru fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai înainte pentru ca noi să le practicăm. Ajungem la conceptul din Evanghelie: Fiul omului a venit de la judecata lui Dumnezeu spre a ne face să judecăm corect asupra destinului nostru care este învierea. Omul, spre a fi om deplin, cu judecată divină în el, trebuie să fie credincios, ascultător faţă de Dumnezeu (cf. CBL p. 1322 ş.u.). Prin urmare, judecata lui Dumnezeu trebuie să constituie culmea bucuriei şi recunoştinţei noastre, fiindcă nimeni nu ne poate înţelege mai bine starea noastră de creaturi slabe decât Creatorul, prin Cristos.

Oare n-am fost şi noi în rândul celor rebeli? Oare nu mai suntem încă?

Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, spune sfântul Paul credincioşilor din Roma (Rom 3, 23), dar şi nouă.

A fi lipsit de slava lui Dumnezeu, înseamnă a nu-l avea pe Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi, înseamnă a nu avea înţelepciunea necesară unei judecăţi drepte, înseamnă a rămâne în întuneric. Dacă judecata a început, aşa cum ne-o relatează Evanghelia de azi, înseamnă că şi învierea a început să se arate în acei care cred în Cristos.

Se arată şi în noi?

Postul ne ajută să arătăm lumii lumina învierii: faţă senină (spălată, curată, veselă, conformă cu cerinţa lui Isus; cf. Mt 6, 18), plină de bucuria eliberării şi de iubirea recunoscătoare.

pr. Anton Dancă Ritul latin